Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea sa şi păstrează unitatea dogmatică, canonică şi de cult cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, în cadrul Bisericii Ortodoxe Universale.
Gellner
În România, Biserica Ortodoxă Română este naţională şi majoritară şi cuprinde pe toţi credincioşii de religie creştină ortodoxă din România şi diaspora ortodoxă română. În conformitate cu datele ultimului recensământ al populaţiei din 1992, din totalul populaţiei României, un număr de 19.802.239 locuitori sunt creştini ortodocşi, reprezentând 86,8% din populaţia tării.
În prezent, Biserica Ortodoxă Română are 30 de eparhii în ţară şi peste hotare (15 in 1989), în eparhiile din ţară funcţionând un număr de 13631 unităţi bisericeşti – parohii, filii, mânăstiri şi schituri (12236 in 1989).
Asistenţa pastorală şi religioasă este asigurată de 42 arhierei (23 in 1989), 11105 preoţi şi diaconi. Viaţa monahală se desfăşoară în 531 aşezăminte monahale, în care trăiesc în rugăciune, studiu şi muncă 7532 monahi şi monahii
(2511 in 1989).
Din punct de vedere al organizării, canonic şi administrativ, Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie, cu titulatura de Patriarhia Română.
După 1989, Biserica şi-a reluat dintr-o altă perspectivă activitatea social-umanitară, prin înfiinţarea unor asociaţii caritabile în vederea ajutorării orfanilor, a bătrânilor şi persoanelor cu handicap, prin asistenţa religioasă în spitale, orfelinate şi azile de bătrâni.
O importantă preocupare a BOR, după 1990 este de a redescoperi şi a pune în practică misiunea creştină în societatea modernă şi, în special, catehizarea propriilor credincioşi prin educaţie şi participare activă, conştientă la viaţa liturgică şi socială a Bisericii. Valorile morale creştine tradiţionale sunt confruntate cu promovarea pseudo-valorilor, adeseori contrare Evangheliei; indiferenţa faţă de religios, încercarea de a scoate credinţa religioasă din sfera publica şi transformarea ei într-o chestiune privată, individuală, pare a prinde tot mai mult teren; se constată fenomenul de diluare sau relativizare a credinţei. Credinţa religioasă este, deseori, substituită prin alte sisteme de credinţă, de multe ori sincretice, care încearcă să satisfacă preocupări speciale ale unor grupuri sau indivizi. În acest context, numărul celor care trăiesc sub pragul sărăciei continuă să crească. Acestea pot fi câteva considerente, dintre multe altele, pentru care BOR se declară adeptă a deschiderii ecumenice şi colaborării inter-creştine, în scopul redescoperirii unităţii tuturor creştinilor. Pe plan local, sunt în desfăşurare diferite proiecte de colaborare ecumenică. Eforturile de „vindecare” a rănilor trecutului, şi de fundamentare a relaţiilor pe baze noi, care să fie conforme epocii moderne, trebuie să se circumscrie ununui dialog sincer şi deschis.
Biserica Ortodoxă Română afirmă ideea creştinismului ortodox ca element fundamental al „sufletului românesc”. Consecinţa acestui fapt, într-un stat ca România, stat naţional prin constituţie, a fost că Biserica Ortodoxă Română este considerată „biserică naţională”. Un întreg trecut de susţinere a cauzei naţionale face din BOR şi din Biserica Greco-Catolică, „stâlpi’ ai promovării cauzei naţionale în ţara noastră.
Asocierea religiei cu identitatea naţională poate avea efecte negative, existând riscul ca identitatea naţională să nu fie considerată o valoare existenţială umană, ci esenţă, condiţie necesară şi scop uman. Punctul de vedere echilibrat susţine că divizarea etnică nu este Voinţă Divină. Biserica trebuie să ştie că trebuie să rămână loială lui Dumnezeu, toate celelalte acţiuni ale sale fiind în mod necesar subordonate acesteia. Nu înseamnă o negare a valorilor naţionale ci o revitalizare a lor. Dar, aşa cum spunea apostolul: vindecarea completă şi tonifierea rămân ca speranţă de viitor (Coloseni 3:8-13):
- Dar* acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de manie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase** care v-ar putea ieşi din gura.
*Efes.4.22. Evr.12.1. Iac.1.21. 1 Pet.2.1. **Efes.4.29; 5.4
- Nu* va minţiţi unii pe alţii, întrucât** v-aţi dezbrăcat de omul
cel vechi, cu faptele lui,
*Lev.19.11. Efes.4.25. **Efes.4.22,24
- si v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se* înnoieşte spre
cunoştinţa, după** chipul Celui ce l-a+ făcut.
*Rom.12.2. **Efes.4.23,24. +Efes.2.10
- Aici nu mai este nici grec*, nici iudeu, nici tăiere împrejur,
nici netăiere împrejur, nici barbar, nici schit, nici rob, nici slobod, ci** Hristos este
totul şi în toţi.
*Rom.10.12. 1 Cor.12.13. Gal.3.28; 5.6. Efes.6.8. **Efes.1.23
- Astfel dar*, ca** nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă+ plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.
*Efes.4.24. **1 Tes.1.4. 1 Pet.1.2. 2 Pet.4.10. +Gal.5.22. Efes.4.2,32.
Filip.2.1
- Îngăduiţi-vă* unii pe alţii, şi, dacă unul are pricina să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.
*Marc.11.25. Efes.4.2,32
În planul reînnoirii ortodoxiei, Biserica Ortodoxă Română a „patronat’ neoficial, la început de secol XX, „Oastea Domnului’, mişcare fondată în 1920, la Sibiu de către Iosif Trifa, preot ortodox transilvănean, ca o mişcare evanghelică reînnoitoare în interiorul Bisericii. Mişcare esenţial laică, alcătuită din creştini ortodocşi (credincioşi şi loiali bisericii lor, prezenţe nelipsite la slujbele bisericeşti, care participau la studii Biblice, întâlnire de rugăciune), Oastea Domnului a continuat să existe, fiind puternică în zonele rurale. Deşi nu există date despre membrii mişcării, se estimează că aceştia ar atinge 500.000de membri.* Oastea Domnului a fost reactivată după 1989. În anii comunismului, BOR devine o „anexă” a partidului-stat, cu toate că o anumită autonomie a continuat să subziste. O tendinţă de reînnoire a Ortodoxiei române se constată abia în anii din urmă, după Revoluţia din 1989.
La cumpăna secolelor XX-XXI, raporturile dintre BOR şi mediul politic au figurat ca temă prioritară în atenţia înaltei ierarhii ortodoxe române. În mod tradiţional, ortodocşii nu urmăresc să suprapună instanţele bisericeşti celor statale. Punctul de vedere al creştinismului occidental asupra politicii este unul deschis, cuprinzător. Atât bisericile catolice cât şi cele protestante au dogme
Philip Walters, World Christianity: Eastern Europe
teologice cuprinzătoare despre misiunea bisericii şi rolul statului, dogme străbătute de un puternic sentiment de autonomie. Astfel, bisericile pot intra uşor în conflict cu statul, care tinde să controleze şi să regleze societatea.
Biserica Ortodoxă se defineşte mai cu seamă ca factor spiritual, neavând un puternic sentiment al responsabilităţii sociale sau politice. Bisericile occidentale îşi manifestă voinţa pentru asumarea responsabilităţii în modelarea proceselor sociale, politice şi economice, în timp ce biserica ortodoxă consideră că ceea ce e în afara spaţiului „spiritual este responsabilitatea statului. În „The West: Unique, Not Universal’, S. Huntington dădea drept caracteristice pentru Occident: „Dumnezeu şi Cezar, biserică şi stat, autoritate spirituală şi autoritate temporală’, concluzionând:
„În Islam, Dumnezeu e Cezar, în China şi Japonia, cezarul este Dumnezeu, în Ortodoxie Dumnezeu este „asociatul” Cezarului’.
Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în problemele sociale a fost relativ redusă înainte de 1945, dar s-au înregistrat şi exemple notabile (azile de bătrâni, cantine populare, burse pentru studenţii săraci etc.
În anii regimului comunist, politicul şi sacrul au fost monopolizate de către PCR. În ciuda acestor neajunsuri, marele merit al Bisericii Ortodoxe Române este acela că a reuşit să păstreze starea religioasă tradiţională a poporului român, menţinându-şi structurile în funcţiune într-un mediu de multe ori ostil.
După 1989, s-au înregistrat tentative de culpabilizare a BOR pentru „colaborarea’ cu regimul comunist şi securitatea, dar şi de contestare „internă’ a înaltei sale ierarhii. În egală măsură – în condiţiile existenţei unui puternic curent popular favorabil BOR – puterea şi partidele politice au contat, mai evident sau mai puţin evident, să-şi extindă influenţa asupra Bisericii. Până în prezent, BOR a reuşit să reînnoade tradiţia istorică a locului important ocupat de Biserică în societate şi să impună respect puterii seculare; totodată ea a reuşit să-şi menţină echidistanţa politică şi să se impună drept un interlocutor privilegiat al puterii. În viziunea conducerii BOR, responsabilitatea politică a Bisericii nu ţine de implicarea în politici de partid, ci de „fertilizare’ a acestora. Se impune identificarea în mod responsabil a acţiunilor ce pot fi asumate de către biserică. Altele trebuie combătute deschis, precum cazurile de corupţie, dezechilibrele sociale, sau problemele homosexualilor, prostituţiei, pornografiei, avortului etc. Câteva capitole speciale continuă să fie deschise în dialogul BOR – mediul politic: restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist; raporturile BOR -Biserica Greco-Catolică etc. Discuţiile pe tema restituirilor bunurilor Bisericii se apropie de final, conturându-se o soluţie în cadrul reglementării de ansamblu a problemelor proprietăţii în România. Concomitent, statul s-a eschivat de a se transforma în „arbitru’ în disputa dintre BOR şi Biserica Greco-Catolică, puterea politică apreciind că cele două biserici naţionale trebuie să-şi rezolve prin dialog direct diferendele de proprietate
În momentul de faţă, atenţia BOR se concentrează pe lucrarea de asistenţă socială şi pe asanarea morală a societăţii. Trebuie înfruntată mai ales provocarea secularismului agresiv, a degradării morale a societăţii precum şi a puternicei competiţii religioase. Pentru a răspunde acestor provocări BOR caută noi căi de împărtăşire a mesajului evanghelic, adaptate realităţii sociale. Ierarhia
Bisericii consideră că este necesar ca oamenii să simtă din nou că îşi găsesc libertatea în Biserică, pentru că principalul scop al Bisericii constă în sprijinirea cel puţin morală a oamenilor. Biserica trebuie să realizeze că responsabilitatea creştină implică acţiuni concrete pentru rezolvarea diverselor şi dificilelor sarcini ce apar în contextul social. Figuri de prestigiu ale BOR, de la P.F. Teoctist, la I.P. S. Anania sau I.P.S. Pimen, şi-au unit în deseori glasul pentru a înfiera „lăcomia’, „răutatea’, „acumularea de averi în dispreţul moralei’ şi au pledat pentru combaterea, prin eforturi unite, a sărăciei, degradării morale şi „pierderii speranţei de mai bine’. Deşi unele luări de poziţie ale înaltelor feţe bisericeşti au provocat nemulţumire în mediul politic, se impun câteva observaţii notabile: BOR nu a contestat rolul mediului politic în modernizarea ţării, ci a combătut efectele negative şi „pagubele colaterale’ ale unei tranziţii lipsite de morală; atitudinile sociale şi politice polemice din cadrul BOR, s-au integrat în luările de poziţie ale societăţii civile, şi reprezintă semnale autentice pentru putere ( mai ales în situaţia în care societatea civilă „vorbeşte” doar prin presă, câteva ONG-uri, sindicate şi BOR şi alte asociaţii religioase, evidenţiind, încă, un grad insuficient dezvoltat de angajament public.
În circumstanţele prezente, cu toate că spaţiul politic este bine încadrat de partide şi organizaţii, opinia publică continuă să exprime numeroase reţineri faţă de modul de organizare şi funcţionare a democraţiei şi statului de drept. Ca urmare, publicul conferă Bisericii o cotă remarcabilă de încredere (peste 80 şi respectiv 70%), ambele instituţii fiind urmate de presă şi de departe de guvern sau parlament. Aceste sondaje subliniază locul important al Bisericii, şi, în acelaşi timp, etalează slăbiciunile democraţiei noastre. Este meritul BOR că reuşeşte ca, beneficiind de un suport popular de masă, să urmeze o direcţie constructivă în relaţiile cu mediul politic, evitând capcanele „extremismului ortodox’ şi implicării directe în politic.
Biserica şi Armata reprezintă instituţii de afirmare a identităţii şi unităţii naţionale. Armata, pe lângă faptul că este o instituţie a statului, este şi o instituţie a poporului, oastea fiind constituită din cetăţenii ţării. Astfel, se poate spune că Biserica şi Armata sunt două instituţii fundamentale ale poporului român.
Armatei îi revine apărarea armată, iar Bisericii apărarea spirituală a integrităţii şi fiinţei naţionale.
Prezenţa preoţilor în Armata ţării este mai mult decât necesară, căci prin misiunea lor aceştia au îndatorirea de a face educaţie religioasă. În structurile militare, educaţia religioasă este componentă a programului de fortificare morală, de dezvoltare a virtuţilor ostăşeşti, de înţelegere a menirii militarilor în viaţa societăţii, a poporului pe care îl slujesc.
Însoţirea militarilor de către preot în misiunile internaţionale cu caracter umanitar în cadrul NATO, pe câmpul de luptă, întregeşte asigurarea asistenţei religioase în armata noastră, căci preotul nu rămâne numai povăţuitor, ci devine camaradul credincios şi devotat care împarte cu militarul oboseala, lipsurile şi primejdia morţii.
În sensul provocărilor moral-creştine ale vremii, pe data de 9 mai 2000, proiectul de lege privind constituirea şi organizarea clerului militar a fost adoptat de Camera Deputaţilor şi prevede că preoţii militari vor fi asimilaţi ofiţerilor superiori.
Biserica şi armata sunt două entităţi superior organizate. În fiecare este prezentă imaginea conducătorului (Moise, Hristos şi Mahomed şi respectiv comandantul militar) care îi iubeşte în mod egal pe toţi indivizii respectivei comunităţi. Biserica prezintă şi o trăsătură democratică, înaintea lui Isus toţi fiind egali. De aici şi apropierea între comunitatea creştină şi familie, credincioşii spunându-şi fraţi întru Hristos, fraţi prin iubirea pe care o împărtăşesc pentru Hristos şi Hristos pentru ei. În armată situaţia e similară, comandantul tratând în mod egal militarii, formându-şi astfel imaginea unui tată: ceea ce creează spiritul de camaraderie. Similarităţi întâlnim şi din punct de vedere structural: fiecare, şi armata şi biserica dispun de o anumită ierarhie, diferenţa provenind din faptul că lui Hristos i se atribuie mai multă cunoaştere şi grijă faţă de credincioşi decât poate fi vorba în cazul comandantului militar. Dar coeziunea armatei nu se bazează numai pe camaraderie şi imaginea comandantului ci şi pe ideea de patrie, popor, glorie, eroism, sacrificiu asumate. Sacrificiul asumat implică valorizare morală. Şi în cazul Bisericii, şi al armatei, coeziunea nu rezultă numai din ataşamentul faţă de conducător (comandant, Hristos), ci şi de ataşamentul faţă de ceilalţi indivizi ai comunităţii. Educaţia moral-religioasă ajută la dobândirea şi întărirea unor virtuţi de mare importanţă pentru tinerii militari şi nu numai: cumpătarea, bărbăţia, curajul, stăpânirea de sine, trebuie să ofere un mod de viaţă izvorât din credinţa creştină.
În fond fiecare religie este o religie a iubirii pentru toţi care o îmbrăţişează, dar fiecăreia îi este imanentă intoleranţa sau chiar violenţa faţă de cei ce nu o adoptă. Astăzi, într-o societate din ce în ce mai pluralistă, politic, religios, este necesar să demonstrăm că nu numai libertatea este un dar de la Dumnezeu ci şi unitatea.
Biserica Ortodoxă Română are, după cum s-a subliniat anterior, o puternică tradiţie de toleranţă faţă de alte culte, şi de colaborare cu bisericile creştine surori. În optica Patriarhiei Române, aceste relaţii trebuie să se inspire din fraternitatea dintre oameni şi creştini şi să respingă prozelitismul de masă şi agresiv, manifestat îndeosebi după 1989 de anumite culte neoprotestante, islamice sau chiar de catolicism. În relaţiile cu celelalte Biserici Creştine, BOR se află mult mai aproape de Bisericile de limbă greacă. O atenţie deosebită s-a acordat relaţiilor cu Bisericile Ortodoxe de origine slavă din Rusia, Serbia şi Bulgaria, care, din diferite motive, cunoscute atât teologilor, cât şi opiniei publice, se situează pe o poziţie rezervată, uneori chiar de competiţie, faţă de BOR.
