1. EUROPA – PRIVIRE DE ANSAMBLU

Europa este, convențional, unul dintre cele șapte continente. Cuprinzând peninsula Eurasiei, Europa este separată de Asia de Munților Ural, râul Ural și Marea Caspică la est, și de Munții Caucaz la sud-est. Europa are deschidere, în nord, la Oceanul Arctic, în vest la Oceanul Atlantic, în sud la Marea Mediterană, iar în sud-est la Marea Neagră și la căile ei de legătură spre Marea Mediterană. Totuși, granițele Europei — un concept ce datează încă din antichitate — sunt oarecum arbitrare, deoarece termenul de continent poate face referire la diferențele de ordin cultural și politic sau cele de ordin fizico-geografic.

După suprafață, Europa este al doilea cel mai mic continent, acoperind 10.180.000 de kilometri pătrați sau 2% din suprafața Pământului și 6,8% din suprafața terestră. Din cele 49 de state ale Europei, Rusia este cel mai mare (atât ca suprafață, cât și ca populație), în timp ce Vaticanul este cel mai mic. Europa este al treilea cel mai populat continent după Asia și Africa, cu o populație de 731 de milioane de locuitori, reprezentând 11% din populația lumii; totuși, potrivit estimărilor Organizației Națiunilor Unite, ponderea Europei va scădea la 7% până în 2050.

Europa de Vest este locul de naștere al culturii vestice. Națiunile europene au jucat, începând din secolul al XVI-lea încoace, un rol predominant în politica mondială, în special după începuturile colonialismului. Între secolele al XVII-lea și al XX-lea, țările europene au controlat Americile, cea mai mare parte din Africa, Australia, și porțiuni întinse din Asia. Schimbările demografice și cele două războaie mondiale au condus la declinul dominației europene în politica mondială, la mijlocul secolului al XX-lea, pe măsură ce Statele Unite și Uniunea Sovietică își sporeau influența. În timpul Războiului Rece, Europa a fost divizată de-a lungul Cortinei de Fier între NATO, în partea de vest, și Pactul de la Varșovia, în est. Integrarea europeană a condus la fondarea Consiliului Europei și Uniunii Europene în Europa de Vest, amândouă extinzându-și granițele spre est, dupa dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991.

2. ISTORIE

Europa are o lungă istorie a unor mari reușite culturale și economice, începând din Epoca Bronzului. Originile culturii vestice sunt, în mod general, atribuite grecilor antici și Imperiului Roman, care a supus întreg continentul pentru mai multe secole. După declinul Imperiului Roman, Europa a intrat într-o perioadă de stagnare, cunoscută sub numele de Evul Mediu, care s-a terminat prin fenomenul numit Renaștere și prin Noii Monarhi, ce aveau să marcheze noi descoperiri, explorări și creșterea cunoștințelor științifice. Din secolul XV, națiunile europene, în special Spania, Portugalia, Franța și Marea Britanie, au construit mari imperii coloniale, cu dependențe în Africa, America și Asia. Revoluția Industrială a început în secolul XVIII, ducând la o prosperitate sporită și, implicit, la o creștere de populație. După Al Doilea Război Mondial și până la sfârșitul Războiului Rece, Europa a fost împărțită în două mari blocuri politice și economice: națiunile comuniste din Europa de Est și țările capitaliste din Europa de Vest. În jurul anului 1991, blocul estic a fost dezintegrat, după ce a fost vândut la Malta. Aceasta s-a format prin amestecul din moștenirea greco-roman,feudalism și creștinism.

După perioada relativ pacifică, tensiunile dintre puterile europene vor duce, în 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial. Pe de-o parte, sunt Puterile Centrale: Germania și Austro-Ungaria, (aliate și cu Bulgaria și Imperiul Otoman), de partea cealaltă, Antanta: Franța, Regatul Unit și Rusia (aliate cu Serbia), la care s-au adăugat Italia – în 1915, România – în 1916 și Statele Unite ale Americii (SUA)- în 1917. Rusia s-a retras din cauza Revoluției bolșevice din octombrie 1917. Antanta învinge în toamna lui 1918.

Tratatul de la Versailles din 1919 impunea condiții severe statelor învinse, cu deosebire Germaniei, acuzată că a provocat războiul. Prin dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar și rus, s-au format noi state, ca Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia. Una dintre consecințele inevitabile ale primei conflagrații mondiale a fost agravarea problemelor economice, în deceniul III al secolului XX, care va culmina cu marea criză economică din anii 1929-1933. Tensiunile generate de această criză au adus la putere mișcări extremist-naționaliste, ca fascismul (în Italia – 1922) și nazismul (în Germania – 1933).

După semnarea Pactului de Oțel cu Italia și a unui pact de non-agresiune cu Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), Germania a dat startul, în septembrie 1939, celui de-Al Doilea Război Mondial prin invadarea și înfrângerea Poloniei, apoi, în 1940, a Iugoslaviei, Greciei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului și Franței. În acest context, România și Ungaria se alătură Germaniei și Italiei.

După aceste succese inițiale, Germania a atacat, în 1941, Uniunea Sovietică, invazie care este oprită lângă Moscova, în decembrie 1941. La 7 decembrie 1941, Japonia atacă SUA. Victoria Aliaților în Africa de Nord este urmată de invazia Italiei, în 1943, a Franței, în 1944, și a Germaniei, care capitulează în 8 mai 1945.

3. CLIMA EUROPEI

I. Factorii genetici ai climei Europei

1) Traversată de paralele 45°, Europa are un climat de ansambluechilibrat dar nu monoton. De aceea aşezarea geografică majoritar în zona temperată, face ca şi clima Europei să fie predominant temperată, la care se adaugă rece.

2) Situaţia barică şi masele de aer din Europa joacă un rol important în diversificarea nuanţelor climatice. Presiunea atmosferică nu este uniform repartizată, de aceea regimul baric anual este diferit în vest faţă de vest. În vest datorită predominării maselor de aer cu temperaturi relativ constante, regimul baric este uniform; de aceeaariile ciclonale sau anticiclonale au un caracter permanent. În est datorită vecinătăţii enormei mase continentale asiatice, cu regim termic deosebit iarna de vară, regimul anual al presiunilor este şi el neuniform: iarna se creează o arie de înaltă presiune (regimanticiclonal), iar vara o arie de joasă presiune (regim ciclonal).

Principalii centrii barici care influenţează clima Europei sunt:

Anticiclonul Azorelor situat în Atlantic deasupra insulelor omonime, careare un caracter permanent şi apare mai pronunţaţi în timpul verii, când presiunea creşte până la 768 mm şi a cărui poziţie variazăde la un sezonla altul (vara se deplaseazăspre nord, iar iarna spre sud);
Depresiunea Islandei, are un caracter permanent, numai că vara este abia schiţată(757mm) iar iarna se accentuează(748 mm), contrastând puternic cu câmpul de presiune mai ridicatăce o înconjoară. Poziţia eivariază de-a lungul anului în sensul că vara se deplasează spre nord, iar iarna ia o poziţie mai sudică. Interferenţa dintre anticiclonul Azorelor şi depresiunea Islandei determină existenţ a vânturilor de vest, prin intermediul cărora masele de aer de tip oceanic pătrund departe îninteriorul continentului.
Anticiclonul ruso-siberian sau asiatic este o vastăarie anticiclonală deasupra Europei de R ăsărit şi Asieişi care durează din septembrie până în iunie, natrenând mase de aer polar, puternic continentalizate şi reci,care provoacă geruri mari. În unii anii o proeminenţă a anticiclonului ruso-siberian pătrunde în Europa Centrală şi prin intermediul unei mici arii anticiclonale iberice se uneste cu Anticiclonul Azorilor,dind nastere unei dorsale de marii presiuni atmosferice numita ,,Puntea lui Vocikov”.

3) Curenţii litorali marini, în speciali atlantici ca ramuri ale curentului caldal Golfului care aduc primă veri mai timpurii în insulele Britanice şi Scandinavia faţă de ţinuturile situate la aceeaşi paralelă pe partea cealaltă a Atlanticului.

4) Masele de aer încărcate cu precipitaţii atlantice care determinăo uniformizare mai mare a temperaturilor medii lunare dar şi un regim pluviometric mai ridicat la faţada atlantică decât în interiorul continentului.

5) Bazinele marine interioare ale Mediteranei, Mării Negre ce pătrund adânc în inima masei continentale atenuează continentalismul acestor regiuni.

6) Relieful se comport prin orientarea culmilor, expoziţia versanţilor şi altitudine ca adevărate baraje climatice determinând o regionare climatică (Munţii Alpi, Pirinei, Carpaţi, Balcani, Caucaz), dar şi o etajare aelementelor climatice majore. Existenţa unor platouri interioare sau a unor mari arii depresionare interioare (C. Panonică, C. Valahiei, C. Padului,Pod. Boemiei, determină diferenţieri climatice.

7) Factorii locali legaţi de morfologia topografică, întinderea apelor, a gheţarilor sau a vegetaţiei permanente, introduc nuanţări microclimatice.

II. Principalele elemente climatice

1)Temperaturile aerului sunt strâns legate de anotimpuri, de repartiţia maselor de aer, poziţia centrilor de acţiune şi dinamica lor. Temperatura medie anuală variază în funcţ

ie de latitudine, iar oceanul Atlantic are rol deregulator asupra variaţiilor de temperatură. Diferenţele termice dintre vară şi irană cresc de la vest la est. Cea mai mică amplitudine termică(sub 10°este în vestul Irlandei şi a Peninsulei Iberice, iar în Europa de Vest şi de Sud amplitudinile termice sunt de 10 până la 20 de grade. În Europa de Est si o bună parte a Europei Mijlocii şi Nordice, amplitudinea termică medie estemai mare de 20° dovedind creşterea continentalismului. Diferenţele de temperatură dintre diversele părţ ale Europei rezultă si din durata perioada duratei de îngheţ, care este de la sud-vest faţă de nord-est (de la 1-7 luni).

2) Precipitaţiile atmosferice – în general Europa primeşte o cantitate suficientă de precipitaţii, în sensul că nu apar regiuni cu foarte mare grad de umiditate sau regiuni cu cantităţi insuficiente ce pot duce la formarea deşerturilor.Continentalismul ridicat determină valoarea precipitaţiilor medii anuale săfie între 250-300 mm în C. Turanică, dar şi izolarea interioară a Mesettei spaniole din Peninsula Iberică face ca în estul Podişului Castilei Noi precipitaţiile anuale să fie doar de 300-350 mm. În regiunile cu munţi orientaţi de la nord la sud este mai mare pe versanţii vestici (Scandinavia,Irlanda Marea Britanie, Munţii Dinarici) dar creste şi odată cu altitudinea(Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani, Rodopi). Există diferenieri destul deimportante între depresiunile înconjurate de munţi cu precipitaţii mai puţine(Peninsula Iberică, Depresiunea Panonică, Câmpia Română), în comparaţie cu sisteme orografice înconjurătoare.Predomină valorile cuprinse între 500 şi 1000 mm. Cantităţile mai mici între 300 şi 500 mm se întâlnesc în nordul Fenoscandiei, în Peninsula Kola, în Peninsula Iberiă, în nordul Mării Negre şi a Mării Caspice. Valorile maximeapar pe versanţii orientaţi spre Oceanul Atlantic şi spre Marea Adriatică (unde depăşesc 1500-2000 mm). Zăpezile cad în toată Europa iar durata lor creş te de lasud (7-10 zile cu zăpadă) la nord-est (unde zăpada depăşeşte 200 zile pe an)

III. Tipurile de climate din Europa:

1) Climatul arctic rece, permanent, se găseşte în insule nordice arctice şi îninsula nordică a Arh. Novaia Zemlia;

2) Climatul subarctic cu nuanţă oceanic-rece, cu permanentizarea glaciaţiei,este în nord-vestul Islandei, Laponia şi Peninsula Kola;

3) Climatul subarctic cu nuanţă continentală rece, ce se găseşte pe o fâşie care uneşte Marea Albă de extremitatea nordică a Uralului, dincolo de Cercul Polar şi în insula sudică a Arhipelagului Novaia Zemlia;

4) Climatul temperat cu nuanţă oceanic sau atlantică, ce se remarcă prin precipitaţii ridicate, temperaturi medii anuale uniforme, cu un regim eolian predominant vestic şi se găseşte pe aproape toată întinderea Scandinaviei, înPeninsula Iutlanda, Câmpia Germană

şi a Ţărilor de Jos, pe aproape toată întinderea Frantei, În Masivul Şistos Renan, în Munţii Pădurea Neagră, Munţii Vosgi, toată Islanda cu excepţia nord-vestică a ei, în Arhipelagul Britanic, în extremitatea nord-vestică a Spaniei, respectiv de la Capul Finistere până la Munţii Cantabrici;

5) Climatul temperat continental, care se desfăşoară în întreaga regiune estică a Europei

şi în care precipitaţiile sunt tot mai scăzute (din centrul Europei până spre Urali). Scade frecvenţa circulatiei vestice în favoarea celei estice şi amplitudinile termice devin tot mai mari;

6) Climatul temperat continental cu nuanţă excesivă se caracterizează prin precipitaţii scazute şi amplitudini termice extreme. Se găseşte în regiunea ponto-caspică, în Podişul Doneţk, Podişul Volgăi, sudul Uralilor, Pricaspica şi de la fluviul Ural ca limită nordică până la Munţii Caucaz ca limită sudică;

7) Climatul mediteranean sau subtropical, care prezintă nuanţe oceanicedeterminate de prezenţa Mediteranei şi a Atlanticului dar şi de pătrunderea masivă a celor trei peninsula în apele sudice ale Europei;

4. CARACTERE DEMOGRAFICE GENERALE

În spaţiul european, se poate vorbi de o populare istorică timpurie, ale căreiînceputuri se găsesc în perioadele paleolitice şi neolitice ale civilizaţiei terestre. Deşi unii autori susţin că Europa nu a aparţinut ariei de desfăşurare a procesului deantropogeneză, considerând că primele grupuri ar fi pătruns din lumea sud-mediteraneană şi sud-vest-asiatică prin cele trei mari peninsule (Pen. Iberică, Pen.Italică şi Pen. Balcanică), descoperirile arheologice de la În multe locuri europene primii locuitori sunt atestaţi foarte târziu (exemplu, în Anglia, doar în urmă cu cca300.000 de ani) iar folosirea focului a fost documentată abia în urmă cu cca 400.000 de ani. Preocupările umane ce vizau vânatul şi pescuitul şi apoi recoltarea unor produse vegetale (ulterior agricole) au fost identificate în Paleoliticul târziu (Omul de Neanderthal şi Omul de Cro-Magnon, acum circa 40.000 de ani). Abia cu10.000 de ani în urmă, după încălzirea treptată a climei şi topirea uriaşei mase boreale de gheaţă, litoralul Mării Baltice, Scandinavia şi regiunile septentrionale ale Europei vor cunoaşte popularea cu locuitori ai rasei albe iar spre anul 8.000 î.Hr. Europa Occidentală începe să devină principal focar de civilizaţie(impresionante manifestări ale culturii megalitice în Bretagne, nordul Franţei,Spania, Anglia, insulele Canalului), concomitent cu „revoluţia preistorică aOrientului Apropiat”, cu care vor intra nemijlocit în contact, prin punteareprezentată de insulele Mediteranei Orientale şi prin Peninsula Balcanică.Creşterea animalelor şi recoltarea pământului au constituit două elemente majore înstabilizarea-sedentarizarea popoarelor primitive (barbare), fapt ce a dus lacoagularea unor civilizaţii puternice, care vor înrâuri viitoarea civilizaţie mondială.Aşa au apărut centre ale civilizaţiei cu o varietate de culturi:

Cultura Proto-Getică de pe Valea Dunării;
Cultura Proto-Tracică de pe Valea Mariţei;
Cultura Proto-Macedoneană în Nordul Greciei (Tessalia) şi Macedonia;
Cultura Proto-Greacă(viitoare helenistică) din Grecia Centrală şi Sudică (Peloponez şi Creta).

Epoca metalelor (a bronzului) cunoaşte o pătrundere dinspre Orient a influenţelor decultură (asa-zis pre-indoeupeană) de-a lungul principalelor văi din Sud-Estul Europei, cum ar fi: Vardar, Mariţa, Dunărea. Influenţele altor civilizaţii au fost determinate de o puternică dezvoltare a navigaţiei maritime, în special în MareaMediterană.

Astfel, se cunosc dovezi incontestabile ale pătrunderii (încă din epocaLa Téne) a unor direcţii de pătrundere ca drumuri preistorice:

Ţărmurile Mediteranei Egeene;
Poarta Carcassonne spre Bretania si Anglia;
Ţărmul Adriaticii, Izvoarele Rinului, Valea Rinului spre Centrul şi Nordul Europei;
Valea Vardarului,Valea Savei spre Panonia şi Boemia;
Culoarul Rhônului către Vestul şi Nordul Europei.

Condiţiile naturale, în special cele legate de navigaţia maritimă, au determinat apariţia şi dezvoltarea unei puternice civilizaţii a mării de sorginte pur-europeană (civilizatia Minoică, civilizaţia greco-helenistică, civilizaţia latină/romană) legată în special de Marea Mediterană.

Concomitent, apare o „civilizaţie a Nordului”(extra greco-romană sau ”barbară”). Creşterea animalelor a însemnat pentru Europa de Mijloc dezvoltarea civilizatiei alpine, care a avut interferenţe considerabile cu cea a mării. În mileniile II si I î.Ch.se remarcă în mod deosebit rolul bazinului Mediteranean, ca loc de întilnire acivilizaţiilor Bizantină, Veneţiană, Turcă, Arabă etc. Marea Mediterană (Mare Nostrum) a constituit un liant permanent între lumea latină, greacă, bizantină şi lumea iberică veche ăi traco-ilirică. Creştinismul a însemnat o cotitură istorică în dezvoltarea civilizaţiei Pan-Europene, chiar dacă numeroase elemente ale unor civilizaţii necreştine se regăsesc în latura spirituală. Civilizaţia alpină, în care păstoritul şi prelucrarea lemnului, prelucrarea ceramicii şi a metalelor a dezvoltatspiritul de comunitate şi de asociere încât, Europa apare şi ca un continent al civilizaţiilor înalte”, altitudinea Pirineilor, Alpilor, Dinaricilor, Carpaţilor sauBalcanilor nefiind un impediment în dezvoltarea aşezărilor, popularea văilor, platourilor şi depresiunilor. Exemple concludente constituie „ţinutul pădurenlor” şi al Sarmizegetusei Dacica Regia, al Andorrei sau al ţinuturilor helvetice. Civilizaţia Nordului a impulsionat popularea centrului şi NV continentului, dar a modelat şi vechea civilizaţie greco-latină, iar pătrunderea populaţiilor slave şi turco-tătare a definitivat tabloul eşichierului demografic european. Europa a cunoscut o evoluţie puternică a dezvoltării demografice, in sensul că, până la Epoca Marilor Descoperiri Geografice, a fost cel mai populat continent al lumii. Exodul de populaţie către noile pământuri a determinat o evoluţie moderată, dar ascendenta anumărului de locuitori de pe bătrânul continent. Sporul natural demographic înregistrat in mod susţinut de pe continentele Asia, Africa şi America Latină adeterminat o scădere a poziţiei intercontinentale, Europa fiind, în prezent şi în perspectiva anilor 2010-2015. pe poziţia a IV-a.

Evoluţia numerică în Europa este următoarea:

în anul 1650 – cca. 120 mil. loc.;
în anul 1800 – cca. 187 mil. loc.;
în anul 1900 – peste 400 mil. loc.
în anul 1950 – cca. 530 mil. loc.
în anul 1975 – 676 mil. loc.
în anul 2000 – 727 mil. loc.
în anul 2015 – 670 mil. loc.(estimare ONU, cf. World Bank Atlas),

În secoleleXVII-XIX, contribuţia decisivă la creşterea numerică a populaţiei a avut-o sporul natural (Europa fiind atunci în faza „exploziei demografice” specifică azi ţărilor încurs de dezvoltare). Se apreciază că în epoca modernă (între 1800, când a începuteconomia industrială şi 1950) au plecat din Europa peste 50 milioane de locuitori,imigraţiile masive spre America de Nord, Australia, Noua Zeelandă şi America Latină antrenând 17 milioane anglo-saxoni, 10 milioane italieni, 6 milione deirlandezi, 6 milione de hispanici şi lusitani, 6 milione de germani, 2 milioane de polonezi şi greci etc. Serioasă influenţă asupra dinamicii demografice europene auavut-o şi cele două conflagraţii mondiale ale ultimului veac. Odată cu începutul procesului de decolonizare postbelică, mulţi „europeni” au părăsit coloniile şi auvenit în Europa (peste 1,5 mil. Francezi numai din coloniile nord-africane; peste300000 olandezi din fostele Indii Olandeze ş.a.). Deşi creşterea naturală a încetinit dramatic (în perioada 1970-2002 foarte multe ţări europene au spor natural negativ) această revenire sus-menţionată şi imigrările pentru muncă a numeroşi extra europeni din Africa francofonă, din ţările Commonwealth-ului, din fostele colonii olandeze (indieni, pakistanezi, antilezi etc.) au făcut ca bătrânul continent să-şi menţină populaţia în jurul cifrei de 720 milioane locuitori. Evoluţia moderată a sporului natural din secolul XX , conflictele armate în care au fost implicate mari mase de oameni, precum şi regresul demografic din ultimele decenii al secolului XX, au determinat scăderea continuă a ponderii populaţiei continentului în totalul populaţiei mondiale: – 21,5 % în anul 1950, – 16,8 % în anul 1975, – 12,4% în anul2000, – 7,6 % în anul 2015 (estimări ONU). Sunt ţări care concentrează un număr sporit de locuitori, cum ar fi: Germania (82 mil. loc.), Marea Britanie (59 mil. loc),Franţa (58,8 mil. loc.), Italia (57,6 mil. loc.), Spania (39 mil loc), Polonia (38 milloc). De menţionat, că peste ¾ din populaţia Rusiei(peste 109 mil loc.) se află în partea sa europeană.

Resursele naturale ale subsolului, dezvoltarea comerţului şi valorificarea superioară a suprafeţelor agricole au atras un număr mare de locuitoricreând centre de mare concentrare a populaţiei, cum ar fi: regiunea Pariziană, bazinul Londrei, regiunea Moscovei, câmpia Lombardiei, regiunea Rhur-Rin,regiunea Rhin-Main-Neckar, regiunea Randstadt-Holland, Silezia Superioară şiregiunea Madrilenă.

Valori mari ale densităţii populaţiei sunt înregistrate şi în regiuni, în care se concentrează activităţi industriale, convergimportante căi de comunicaţie şi transport, cum sunt regiunile deltaice (cum este cazul complexului estuaro-deltaic Rhein-Maas şi delta Po/Pad), complexele portuare (Rotterdam, Amsterdam, Liverpool, Marseille), bazinele carbonifero-metalurgice (Silezia, Ruhr,Lorena, Lancashire, Donbass, Ural). Există puternice nuclee de polarizare, cum ar fi: – axele urban-industriale (axa Donau-Viena, axa London-Liverpool, axa Rhein-Meuse, axa Rhône-Saône); – zonele de atracţie demografică prin migraţii definitive, temporare sau sezoniere (în special pentru munci agricole); – vechile oraşe devenite ulterior metropole (Paris, Moscova, Sankt Petersburg, Budapesta, Milano, Madrid,Roma, Thessaloniki, Kiev, Bucureşti). Unele arii umanizate au configuraţia deatracţie multipolare, cum ar fi Silezia Superioară, Randstadt Holland, Ruhrstadt.

Limbile vorbite în Europa sunt foarte numeroase, dar aparţin, în cea mai mare parte marii familii de limbi indo-europene (peste 95% din populaţia continentului european vorbeşte una din aceste limbi) la care se adaugă şi alte limbi din familii neindo europene (uralice, altaice, caucaziene, afro-asiatice).

1.Familia indo europeană cuprinde:

1.1.Limbile baltice (letona şi lituaniana);

1.2.Limbileceltice (bretona, galeza, irlandeza şi scoţiana);

1.3.Limbile germanice (daneza,engleza, faeroeza, germana, islandeza, olandeza – cu ramura flamandă, norvegiana, suedeza şi luxemburgheza); limba idiş este un dialect german ce cuprine câte 10% influienţe slave şi ebraice, care a apărut în sec. al XIV-lea răspândindu-se în ţările din centrul şi estul Europei;

1.4.Limbile romanice cu cinci mari grupe: – grupa orientală (româna, cu varianta „oficializată” în Rep. Moldova a limbiimoldovenească); – grupa italo-romanică (italiana şi sarda); – grupa retoromanică(romanşa); – grupa galoromanică (franceza, occitana, gascona şi graiurile franco- provensale); – grupa iberoromanică (portugheza, spaniola, galiciana); limba catalană vorbită în Spania şi Andorra (denumită şi andorriană) este o limbă formatăla întretăierea grupei galoromanice cu cea iberoromanică.

1.5.Limbile slave(soraba/venda lusaciană, sârbo-croata – cu variantele oficiale: sârba, croata, bosniaca, apoi bulgara, rusa, ucraineana, ceha, poloneza, slovaca, slovena, muntenegreană);

1.6.Limba albaneză, o limbă indo-europeană străveche;

2.Familia uralică este răspândită mai ales în nordul şi estul continentului şi cuprinde: 2.1.Limbile fino-ugrice (estona, finlandeza, lapona, maghiara, komi-ziriana, komi-permiaka, mansi, mari şi mordvina);

2.2.Limbile samoede (limba neneţă).

3.Familia altaică-asiatică, cu trei ramuri principale:

3.1.Ramura occidentală/turcică (cu limbile: altaică, başkiră, ciuvaşă,găgăuză, hakasă, iakută/sakha, karaciai, tatară, turcă, tuvină şi uzbecă);

3.2.Ramuraorientală/mongolă (limbile: buriată şi kalmâtă);

3.3.Ramura tungusă (limba evenki).

4.Familia caucaziană, izolată, în comunităţi de pe versanţii nordici şi de pe văilecaucaziene (limbile: adâghei, balkară, cecenă, cerkesă, daghestaneză, karabadină şiinguşă).

5.Familia afro-asiatică (limba malteză şi limba arabă).

6.Limba bască – orelicvă a unui grup de limbi mediteraneene preindoeuropene. În majoritatea statelor europene se practică bilingvismul şi plurilingvismul, Europa fiind leagănul răspândirii limbilor locuitorilor în alte continente (America, Africa, Oceania,Australia) ca limbi oficiale în foarte multe state.

În Europa există 40 de limbi oficiale/cooficiale din care:

A. Un număr de 12 limbi se vorbesc în mai multe state:

Ø limba germană în 6 state: Austria, Belgia, Elveţia, Germania, Liechtenstein şiLuxembourg;

Ø limba franceză în 5 state: Belgia, Elveţia, Franţa, Luxembourg şi Monaco;

Ø limba italiană în 4 state: Elveţia, Italia, San Marino şi Vatican;

Ø limba engleză în 3 state: Irlanda. Malta şi Marea Britanie;

Ø limba croată în Croaţia şi Bosnia-Herţegovina; -limba greacă în Grecia şi Cipru; -limba nederlandeză/olandeză cu varianta flamandă în Olanda şi Belgia;

Ø limba română în România, cu varianta sa moldovenească în Republica Moldova;

Ø limba rusă înRusia şi Belarus, folosită ca „oficială” în Teritoriile de peste Nistru din RepublicaMoldova (Transnistria);

Ø limba sârbă în Uniunea Serbia-Muntenegru(Iugoslavia) şi Bosnia-Herţegovina;

Ø limba suedeză în Suedia şi Finlanda; -limba turcă în Cipru şiTurcia;

B. Un număr de 25 de limbi sunt limbi oficiale unice în celelalte state, inclusiv limba catalană care se mai vorbeşte şi în Andorra, ca limbă oficială (limba andorriană) iar limba romanşă este limbă „naţională”, vorbită numai în Elveţia;limba latină nu este folosită decât la Sfântul Scaun/Vatican.
C. În 8 state sunt maimulte limbi oficiale: – În Elveţia sunt trei limbi oficiale (franceza, italiana,germana) şi cea naţională (limba romanche);- Câte trei limbi oficiale, în Belgia (franceza, germana şi flamanda), în Bosnia-Herţegovina (bosniaca, croata şi sârba); – Câte două limbi oficiale, în Cipru (greacaşi turca), Finlanda (finlandeza şi suedeza), în Irlanda (irlandeza şi engleza) şi în Malta (malteza şi engleza). În unele regiuni se vorbesc aşa-numitele limbi minoritare, care au statut de limbi oficiale, cum sunt: limba franceză (in Italia şi Insulele Normande), limba galeză (în Welles-Marea Britanie), limba sardă (în Sardinia-Italia), limba frizonă (în Insulele Frizice-Olanda), limba germană (Italia), limba maghiară (în Slovacia şi România) şi limbile croată şi slovenă (în Austria) precum limbile bască, galiciană şi catalană în Spania. Prin Carta Europeană aLimbilor Regionale sau Minoritare, adoptată prin Convenţia Consiliului de Miniştriai Uniunii Europene din 21.06.1992, precum şi prin Convenţia administrativă pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei din 01.02.1998 s-areuşit ca pe teritoriul bătrânului continent să se protejeze limbile regionale. Deasemenea prin crearea în 1982 a Centrului de Studii a Limbilor Minorităţilor, cusediul la Dublin, se urmăreşte protecţia şi salvarea patrimoniului literar şi cultural aunui număr de 33 idiomuri, din care limbile basca, bretona, corsicana, galiciana, frizona dar şi cele 12 dialecte italiene.

5. HARTA POLITICĂ A EUROPEI

Europa este continentul cu evoluţia politică cea mai frământată din întreaga lume.Încă din Antichitate se cunosc oraşe-state sau state-cetăţi ce vor influenţa puternic dezvoltarea civilizaţiei umane (Sparta, Atena, Corint în Grecia şi în partea de norda sa – Tracia). Se cunosc regate şi uniuni tribale şi de comunităţi puternice aşezatela nord şi la sud de Dunăre (traco-geţii, ilirii); în schimb în partea de nord şicentrală a Europei erau uniunile tribale hiperboreene sau boreale (cf. preceptelor antice greceşti despre imaginea lumii cunoscute de atunci). În timp ce în mileniul Iî. Hr. S-a constituit Statul Grec cu organizarea demografică ce va fi un model pentru întreaga lume (Grecia pe timpul lui Pericle), în nord se va constitui StatulMacedonean care va cunoaşte apogeul pe timpul lui Alexandru cel Mare şi Filip al II-lea, iar în Italia comunităţile divizate ale latinilor, etruscilor, punilor vor cunoaşte unificarea şi dominarea romană. În secolele VI-V î. Hr. se va forma Statul Romance se va dezvolta într-un vast imperiu – cel mai puternic şi mare imperiu ce-l vacunoaşte Europa, Imperiul Roman. Acesta va dăinui până în 527 când va fi divizatîn două: Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit, ca o consecinţă aimpunerii celor două religii creştine (creştinismul oriental/ortodox şi creştinismul occidental/catolic). În secolele II-I î.Hr., ca şi în secolele I-IV d.Hr., Europa ex-romanică va cunoaşte numeroase state aşa-zis „barbare” destul de puternice cum aufost Statul geto-dac al lui Burebista şi Decebal, statele germanice şi vichinge, alegoţilor, vizigoţilor, celţilor şi bastarnilor. Aceste state vor crea presiune permanent asupra Imperiului Roman şi care îşi vor impune noua religie (monoteistă) încă dinsecolele II – III d.Hr., încât dintr-o religie politeistă Imperiul Roman va dobândi religia creştină. În această perioadă Imperiul Roman va cunoaşte o organizare perfectă şi în care vor fi puse în valoare elemente ale unei democraţii autentice cumar fi Republica, Senatul, normele de conduită socială, politică şi civică (DreptulRoman) dar şi o organizare monarhică, religioasă şi militară în sistem piramidal.Mileniul I d.Hr. cunoaşte în Europa frământări politice deosebite, în special încadrul Imperiului Roman de Apus sub presiunea migraţiilor germanice şi slave, dar şi ale unor popoare mongoloide (hunii, ungurii), de aceea în cadrul Imperiului Roman de Apus vor fi create foarte multe stătuleţe, regate. Se cunosc două excepţiide organizare politică ce vor dăinui până în prezent:

Republica San Marino – cea mai veche republică din lume şi Confederaţia Helvetică a cantoanelor. Imperiul Roman de Răsărit va dăinui întreg mileniul sub numele de Imperiul Bizantin, păstrând latinitatea şi romanitatea până în secolul al XIV-XVI-lea, când va dispare sub presiunea turcă în locul căruia va fi creat Imperiul Otoman. Sfârşitul mileniului I şi începutul mileniului II va cunoaşte formarea unor state în centrul şi vestul Europei, prin unificarea regatelor mici (Imperiul Romano-Germanic, Imperiul Franc al lui Klodovec (Clodoaldo) şi Carol cel Mare, ImperiulMaur, Regatul Ungar, Regatul Longobard şi Regatul Normand) sau unificarea cnezatelor şi voievodatelor din centrul şi estul Europei (Cnezatul Moscovei,Cnezatul Kievului). Stătuleţele germane vor fi la rândul lor unificate şi se vor crea puternice regate, cu rol deosebit în politica lumii europene medievale, devenind imperii puternice cum sunt: Imperiul German, Regatul Ţărilor de Jos, Regatul Danemarcei, Regatul Suediei, Regatul Norvegiei. Începând cu secolul VII-VIII, pătrunderea masivă a slavilor de nord şi a slavilor de sud, împinşi de hoardelehuno-tătare ale marilor moguli, vor duce la apariţia şi formarea unor state/ţarate/voievodate ale ruşilor, bieloruşilor, polonezilor, bulgarilor, sârbilor,croaţilor, slovenilor, slovacilor şi cehilor (în C. Poloneză, în Pribaltica, în EstulEuropei, în Pen. Balcanică).

În spaţiul carpato-danubiano-pontic, în secolele XI-XIII vor fi numeroase organizări politico-statale româneşti, dar pe principiul geografic conduse de cneji şi voievozi (cnezate şi voievodate) care vor fi unificate în sec. al XIV-lea şi vor apărea două ţări româneşti, Moldova şi Ţara Româneascăşi care vor fi conduse de domni a căror putere este ereditară; în Transilvania aceste stătuleţe (cnezate) vor fi cucerite, rând pe rând, de Regatul Maghiar, iar teritoriilecucerite vor cunoaşte o organizare autonomă ce se va numi Voievodatul Transilvaniei (până la 1869 când va fi inclus în Regatul Maghiar/Imperiul Austro-Ungar). Normanzii vor cunoaşte o puternică dominaţie în nordul şi estul Europeicare s-a extins din Irlanda şi Britania până-n Iutlanda şi Scandinavia. În secoleleXI-XII, după alungarea normanzilor (Alfred cel Mare), popoarele anglo-saxone din Irlanda şi Britania vor crea un puternic regat care din sec. al XV-lea şi mai ales dinsecolul al XVI-lea va deveni unul din cele mai întinse imperii ale lumii (Imperiul Britanic). Un alt imperiu important – Imperiul Rus/Ţarist – se va extinde până în Scandinavia, până la Carpaţii Mijlocii, Baltica şi Marea Neagră. Ibericii vor alunga stăpânirea maură şi vor constitui Regatul Spaniei care după marile descoperiri geografice va deveni unul dintre cele mai mari state ale lumii: Imperiul Spaniol şicare va cunoaşte apogeul în secolele XVI-XVII. Regatul francilor îşi va mări puterea şi aria de influenţă creând în secolul al XV-lea unul din cele mai puternice regate ale lumii:

Regatul Francez şi care va cunoaşte o puternică dezvoltare însecolele următoare devenind unul din marile imperii coloniale ale lumii – Imperiul Francez. După cucerirea Asiei Mici, otomanii vor cuceri în 1453 Constantinopolul/Bizanţul şi apoi vor cuceri, rând pe rând, toate statele balcanice transformându-le în paşalâcuri şi raiale, constituind marele Imperiu Otoman, careva dăinui până spre sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX. Sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea vor cunoaşte următoareaconfiguraţie politică a Europei: – Franţa – va cuceri numeroase colonii în America,Africa şi Asia; – Olanda – va avea colonii în America de Sud, Antile şi sud-estulAsiei; – Danemarca – preia în stăpânire Groenlanda; – Spania – va cuceri noicolonii în America (mai ales în America de Sud, Centrală şi în Antile), în nordul şivestul Africii, în sudul Asiei şi Oceania şi va pierde serioase teritorii ce se vor alipi Confederaţiei nord-americane; – Portugalia – va crea o mare colonie în America de Sud (Brazilia) şi altele în sudul Asiei şi în Africa; – Germania, al cărui apogeu afost atins pe timpul lui Bismarck, îşi va extinde stăpânirea în unele insule pacificeşi în Africa ecuatorială şi estică; – Imperiul Otoman – va cuprinde aproape toată Peninsula Balcanică şi insulele egeene şi va avea autoritate asupra ţărilor române înregim de provincii autonome; – Imperiul Habsburgic – va ocupa partea centrală a Europei, de la Carpaţi, Munţii Dinarici, Munţii Alpi şi până în Patrulaterul Boem şisudul Poloniei; – Imperiul Ţarist – îşi va extinde autoritatea peste întreaga Siberie, peste ţinuturile musulmane din Uzbekistan, Tadjikistan, Kazahstan, Turkmenistan,cunoscând întindere transcontinentală euro-asiatică de la Pacific până la MareaBaltică. Mijlocul şi sfârşitul sec. al XIX-lea va cunoaşte numeroase frământări politice care vor avea repercusiuni asupra modernizării politice a statelor europene(Eteria pentru Peninsula Balcanică, Revoluţiile burghezo-democratice de la 1848-1849 pentru toate statele din vestul şi centrul Europei şi vor avea loc numeroase războaie între marile puteri europene – în special între Imperiul Habsburgic,Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist, Imperiul German şi Imperiul Francez; lasfârşitul sec. al XIX, Peninsula Balcanică şi Peninsula Italică vor fi teatru unor operaţiuni statale cu efect chirurgical asupra Statului Papal şi Statului Otoman şivor fi create noi state independente politic (Italia, Regatul Sardinia, Regatul Grecia, Regatul România, Regatul Bulgar, Regatul Sârb şi Regatul Croat) care îşi vor consolida poziţia politică dar şi configuraţia teritorială după Războiul Balcanic dar şi după Primul Război Mondial (Finlanda, Polonia, Letonia, Lituania, Estonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Austria, Turcia).

În anul 1922 apare pe harta lumii şi Europei primul stat comunist: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Fărâmiţarea statală puternică a Europei a fost rezultatul îndelungatelor războaie, dar şi numeroaselor frământări sociale. Europa va fi punctul de pornire a celor mai nimicitoare războaie cunoscute de istorie cu implicaţii mondiale (războaiele din1914-1919 şi 1939-1945). În 1921 Irlanda va deveni dominion britanic şi începând cu 1937 va fi independentă; în fine, anul 1944 va consfinţiindependenţa Islandei. După cel de-al Doilea Război Mondial, până la sfârşitul deceniului IX, harta politică a Europei va cunoaşte două schimbări majore faţă de perioada antebelică: crearea „cortinei de fier” concomitent cu formarea a două sisteme politico-economice divizând Europa şi începerea unificării Europei, pe modelul Comunităţii (vest) Europene. Perioada 1945-1989 cunoaşte o dramatic confruntare militară, politică şi ideologică cunoscută sub numele de „războiul rece”şi care va duce la rândul său la o dezvoltare disproporţionată a economiei europene,cu mult în favoarea celei vestice, faţă de cea răsăriteană/comunistă.

În anii 60 două state dominioane britanice îşi vor obţine independenţa (Cipru-în 1960 şi Malta-în1964). După 1990-1991 Europa va cunoaşte o nouă tendinţă de dezvoltare politică, prin dispariţia modelului socialist sovietic din Europa Centrală şi de Est şi dinspaţiul fostei URSS, concomitent cu reapariţia economiilor de piaţă şi a sistemelor pluripartidice politice (în Rusia, Ucraina, Letonia, Estonia, Lituania, România,Moldova, Bielorusia/Belarus, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Iugoslavia).Sfârşitul mileniului II va cunoaşte schimbări politice spectaculoase pe hartaEuropei: – După 70 de ani de existenţă (30.12.1922 – 25.12.1991) UniuneaRepublicilor Sovietice Socialiste se va dizolva, toate republicile unionale vor deveni state independente (Federaţia Rusă, Ucraina, Moldova, Belarus, Letonia,Estonia, Lituania, Kazahstan, Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Tadjikistan,Uzbekistan, Kazahstan, Kyrgystan/Kîrgîstan, Turkmenistan); concomitent la 28.06.1991 se acceptă dizolvarea CAER/Consiliului de Ajutor Economic Reciproc(al fostelor state comuniste) şi la 01.07.1991 a Tratatului de la Varşovia; după unan, la Minsk (aşa-numitul Acord de la Bielovieje), Rusia, Ucraina şi Belarus decidcrea C.S.I.(la 08.12.1991), ca o comunitate de state egale în drepturi, actul constitutiv fiind semnat la Alma-Ata, în 21.12.1991, şi de alte 9 foste republici aleU.R.S.S., devenite între timp state independente, încât numărul acestora ajunge la12 state membre (Kazahstan, Kyrgystan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan,Armenia, Georgia, Azerbaidjan, Rusia, Ucraina, Rep. Moldova şi Belarus); odată cu retragerea lui Mihail Gorbaciov din funcţia de preşedinte, la 25.12.1991, URSS – ultimul imperiu al secolului recent încheiat – îşi încetează oficial existenţa; Princrearea Comunităţii Statelor Independente, Rusia şi alte republici ex-URSS cu„greutate” în spaţiul sovietic, urmăresc o nouă formă de integrare într-un spaţiueconomic şi geopolitic comun, cu legături inseparabile (reţea energetică, detransporturi, relaţii comune interetnice, culturale, afinităţi politice etc.) cuimplicarea şi coordonarea comună a strategiei politice şi militare. De aceea, înurmătorii cinci ani de la actul constitutiv, C.S.I. şi-a creat organisme proprii,imitând Uniunea Europeană: la 21.12.1991 – Consiliul Şefilor de Stat şi ConsiliulŞefilor de Guverne; la 27.03.1992 – Adunarea Interparlamentară (cu sediul la SanktPetersburg); la 14.05.1993 – Comitetul Consultanţilor de Coordonare (cu sediul laMinsk); la 24.09.1993 – Consiliul Miniştrilor de Externe şi la 29.09.1994 se vasemna la Moscova un Acord de principiu pentru uniunea economică a CSI. (Înacest sens, după un an şi câteva luni, la 29.03.1996, se va încheia, între Rusia, Belarus, Kazahstan şi Kyrgystan, un Tratat de integrare economică şi umanitară – un fel de Piaţă Comună pentru produse şi servicii). Pe data de 02.04.1996 s-a mersşi mai pro-sovietism, când Rusia şi Bielorusia vor semna Tratatul de creere a Comunităţii Republicilor Independente – pe modelul fostei U.R.S.S. Cu toatea cestea, în spaţiul fostei URSS, se întâlnesc numeroase atitudini politice şi economice centrifuge: ţările baltice au primit invitaţia de a se integra în UE,Ucraina şi Rep. Moldova au semnat acorduri de asociere la spaţiul UE, numeroase state riverane Mării Negre au semnat cu Turcia, Bulgaria, România şi Greciaacordul de cooperare economică în regiunea pontică, cele din zona Mării Caspiceau semnat acorduri de integrare şi cooperare economică pentru regiunea caspică şicentral-asiatică etc. – Cehoslovacia (creată după destrămarea Imperiului Habsburgicla 30.10.1918) se va despărţi paşnic (deşi peste 60% din populaţia celor două republici federale nu au fost de acord) rezultând două republici independente, prindeclaraţia bilaterală de independenţă în parlamentele celor două state federale la01.01.1993: Cehia şi Slovacia; – „Căderea Zidului Berlinului” va reunifica Germania şi Berlinul, prin dispariţia celor două state germane (Republica Federalăa Germaniei şi Republica Democrată Germană) şi a celor două diviziuni berlineze(Berlinul de Est şi Berlinul Occidental) – anul 1989 va cunoaşte reapariţia celui mai puternic stat economic al Europei, Germania; La conferinţele de la Moscova şi Londra din 1947, cele trei puteri occidentale (SUA, Marea Britanie şi Franţa) pe deo parte şi URSS de cealaltă parte nu au putut să cadă de acord asupra viitorului Germaniei. S-a ajuns la paralizarea Consiliului de Control şi a Komandaturii, unanimitatea fiind obligatorie pentru luarea deciziilor. În martie 1948, puterile occidentale au decis înaintea Loviturii de la Praga – convocarea unei adunări constituante pentru zonele lor de ocupaţie şi care fuzionează între ele, formând Republica Federală Germania. Sovieticii boicotează acest Consiliu interaliat care, de la 18 iunie 1948 se dizolvă. La această dată, cele trei puteri occidentale creează Deutsche Mark în Germania de Vest iar I. V.

Stalin realizează blocada terestră a Berlinului de Vest, încât, toate căile de acces sunt blocate. La 12 mai 1949, chiar dacă Berlinul de Vest este situat în plină zonă sovietică, acesta va deveni o enclavă capitalistă în viitorul stat comunist al Germaniei de Est (Republica DemocratăGermania). Divizarea în două a Berlinului şi a Germaniei, nu rezultă din înfrângerea germană de la 9 mai 1945, ci din ruperea marii alianţe cvadripartide.După eşecul conferinţei de la Paris din 1960, URSS şi RDG, decid, în august 1961construirea unui zid care să izoleze Berlinul de Vest, care va fi denumit „Zidulruşinii”, izolând astfel Berlinul în centrul războiului rece (este încălcat astfel şiAcordul de la Potsdam care prevedea libera circulaţie în Berlin). Venirea la putereîn URSS a lui Mihail Gorbaciov (1985), a însemnat o nouă reorientare a forţelor politice mondiale şi deci europene, dispărând teama unei intervenţii a tancurilor sovietice. Din acest moment, regimul comunist al RDG începe să se prăbuşească,zidul se deschide la 9 noiembrie 1989, iar în 1990, liderul sovietic MihailGorbaciov îşi dă acordul pentru reunificarea Germaniei. Comandamentul militar interaliat se dizolvă, iar la 3 octombrie 1990 se declară Germania (re)unită. După părăsirea în 1991-1994 a trupelor aliate, inclusiv sovietice, Bundestagul hotărăşteca Berlinul să redevină capitala Germaniei, transferul capitalei de la Bonn la Berlinîncepând din 1999.- Republica Socialistă Federativă Iugoslavia se va destrăma, republicile federativevor deveni state independente (Republika Bosnia-Herzegovina-03.03.1992,Republika Hrvatska/Croaţia-25.06.1991, Macedonia-15.09.1991 şi RepublikaSlovenja-25.06.1991), cu excepţia Serbiei şi Muntenegrului, care vor constitui la27.04.1992 Republica Federală a Iugoslaviei (din 2003 se va numi Srbja-CrnaGora/Serbia-Muntenegru), dar care va cunoaşte o evoluţie politică extraordinară şicu multe frământări şi turbulenţe politico-sociale (fenomenul de iugoslavizare). Născut în anul 1918, pe ruinele Imperiului Austro-Ungar, „Regatul Sârbilor,Croaţilor şi Slovenilor”, ia numele de Iugoslavia în 1929. Cele mai multe popoarecare o formau, erau popoare slave de sud. În cel de-al doilea Război Mondial, cândIugoslavia a fost ocupată de nazişti începând cu aprilie 1942, ustaşii croaţi au colaborat cu ocupantul. În cadrul rezistenţei, comunistul croat Iosip Broz Tito s-aimpus asupra regalistului sârb Draja Mihailovici. Deoarece partizanii săi au eliberatcea mai mare parte a ţării, Tito a devenit conducătorul ei în 1945, făcând dinIugoslavia o federaţie cu 6 republici (Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Serbia, Muntenegru şi Macedonia).

S-a evitat înfruntarea sârbo-croată, iar Liga comuniştilor, partid unic, realizează ruptura din 1948 cu Stalin, angajându-se în Mişcarea de nealiniere, pe care o va iniţia împreună cu împăratul Suharto al Indoneziei şi preşedintele Gandhi al Indiei. În 1980, după moartea sa, clivajele interne revin la suprafaţă. După distrugerea zidului Berlinului (1989), comuniştii sârbi, jucând cartea naţionalismului şi suprimând autonomia Voivodinei şi Kosovo,se opune şi dorinţei de independenţă a republicilor vecine. În 1991, la primelealegeri libere, Croaţia şi Slovenia hotărăsc să părăsească Iugoslavia, refuzândConfederaţia. Tot în acelaşi an Macedonia şi-a proclamat şi ea independenţa. Dinacest moment, Iugoslavia este zguduită de numeroase războaie interne pe fondulautodeterminării etniilor componente statului federal. Emanciparea regiunilor locuite majoritar de sârbi(în Croaţia, Bosnia şi Herţegovina) de sub autoritateanoilor administraţii şi încercarea de regrupare a lor într-o Serbie Mare condusă deBelgrad va duce la izbucnirea unui război de o cruzime şi de o violenţănemaiîntâlnite în Europa postbelică. Masacre şi distrugeri de neimaginat, deplasărişi deportări de populaţii pe criteriul „purificării etnice” afectează destinul amilioane de oameni. ONU şi Uniunea Europeană nu au reacţionat prompt multăvreme, rămânând doar la planuri umanitariste. Belgradul respinge planurile de paceavansate de comunitatea internaţională, fapt ce va atrage severe sancţiuni militare,economice şi politice din partea ONU, UE, SUA şi NATO.

În schimb, începând cu1994, strategia se schimbă şi NATO se decide să lovească forţele sârbo-bosniace. Interpretând Rezoluţia ONU nr. 1119 ca o legitimare a măsurilor ce pot fiîntreprinse, în urma eşecului Conferinţei pentru Kosovo din februarie-martie 1999desfăşurată la Castelul Rambouillet-Franţa, statele NATO în frunte cu SUA şiMarea Britanie, prin forţele aeriene au efectuat timp de 78 de zile (24.03-10.06.1999) peste 10000 raiduri de bombardament (iniţial împotriva obiectivelor militare şi apoi asupra instalaţiilor industriale şi a infrastructurii iugoslave) şi 2700de misiuni împotriva apărării antiaeriene sârbe. Deşi Consiliul de Securitate UNUnu a dat dicizia acestei intervenţii (Rusia şi China s-au opus) ea rămâne primaoperaţiune militară de atac din istoria organizaţiei militare euro-atlantice, în care s-a recunoscut „pierderea” doar a două aparate de zbor; în schimb bombardament ele au provocat 545 morţi în rândul armatei sârbe, peste 2000 de victime în rândul populaţiei civile, daune de peste 30miliarede $ USA, importante distrugeri de bunuri, uzine, rafinării, poduri, implicit paralizarea/blocarea traficului fluvial pe cursul mijlociu al Dunării, care au afectat sever economia iugoslavă şi în mod serios pe cele ale statelor din centrul şi sud-estul Europei. Înarmaţi de americani, croaţii recuceresc în 1995 teritoriile ocupatese sârbi în 1991, pe fondul lipsei de sprijin rusesc (slavă şi ortodoxă ca şi Serbia). În Acordul de la Dayton, încheiat în noiembrie 1995 sub egida SUA, se recunoaşte unitatea Bosniei-Herţegovinei (având drept capitală Sarajevo) şi împărţindu-iteritoriul în două federaţii, cea croato-musulmană şi cea a sârbilor. În present singura republică rămasă în cadrul Iugoslaviei, cu Serbia, este micul Muntenegru. Proclamată, republică independentă, oficial, la 15.09.1991, Macedonia va întâmpina dificultăţi în recunoaşterea noului său statut internaţional datorită opoziţiei Greciei, care consideră, folosirea istoricului nume elen Macedonia ca o uzurpare, boicotând noul stat şi azi. Deşi la 08.04.1993 Macedonia a fost admisă în ONU (cu denumirea de Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei), la 17.10.1995 va fi primită în Consiliul Europei iar la 22.02.1999, prin acordul bulgaro-macedonean semnat, va încheia diferendul lingvistic, care a afectat peste o jumătate de secol relaţiile bulgaro-macedonene (Bulgaria recunoaşte limba şi naţiunea macedoneană ca entităţi de sine stătătoare, ceea ce deschide calea deplinei normalizări a relaţiilor dintre cele două state), relaţiile cu Grecia rămân tensionate. Suprimarea, în 1989,de către autorităţile de la Belgrad a autonomiei provinciei Kosovo, locuită în proporţie de peste 80% de către etnici albanezi, a creat o stare de tensiune între populaţia albaneză şi autorităţi, care s-a accentuat cu vremea. Declanşarea peteritoriul provinciei Kosovo a luptei armate de către UCK/Armata de Eliberare din Kosovo împotriva autorităţilor iugoslave şi declarea unilaterală a independenţei Kosovo va crea un nou focar de instabilitate în Balcani (mai târziu, în martie 2001, rebelii albanezi din Macedonia vor declanşa atacuri împotriva forţelor de poliţie în zona oraşului Tetovo, extind acţiunile până în zona capitalei macedonene Skopje, acutizând relaţiile dintre minoritatea albaneză şi majoritatea slavă împingând regiunea în pragul unui nou război civil). Sângeroasa epopee a destrămării statului federal iugoslav, războaiele din Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Kosovo, soldate cu peste 260.000 de morţi şi milioane de refugiaţi au arătat că Balcanii rămân şi azi „butoiul cu pulbere al Europei”, devenid o preocupare majoră a cancelariilor europene, a Consiliului de Securitate ONU, a OSCE şi a Consiului Europei pentru dezamorsarea crizei printr-un dialog politic activ între taberele aflate în conflict. Cu toate acestea Serbia rămâne principalul perdant al acestor sîngeroase crize care au dus în anii ’90 la dispariţia RSF Iugoslavia(ce a fiinţatîntre1918-1991).

Cel mai important eveniment politic al Europei va fi consemnat înanul 1993, când, odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei, Andorra devine stat suveran.

În prezent, Europa cuprinde 45 state independente, organizate politic, după cum urmează:

– 27 Republici prezidenţiale parlamentare – marea majoritate a ţărilor europene (cu un legislativ ales mono- sau bicameral şi o instituţie prezidenţială – Albania, Belarus, Bulgaria, Cehia, Cipru, Croaţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Macedonia, Malta, Moldova, Polonia, Portugalia, România,

San Marino-din anul 1263 este cea mai veche republică din lume, Slovacia, Slovenia, Turcia, Ucraina, Ungaria);

– 6 Republici federale: Austria, Bosnia-Herţegovina, Elveţia, Germania, Iugoslavia, Rusia;

– 7 Regate sau monarhii constituţionale, care au în fruntea statului un monarh/regedesemnat pe criterii ereditare şi un legislativ ales mono- şi bicameral (Regatul Unital Marii Britanii şi Irlandei de Nord – regina Elizabeth II, Regatul Suedez – regeleCarl al XVI-lea Gustaf, Regatul Norvegiei – regele Harald V, Regatul Danez – regina Margheritte II, Regatul Belgian – regele Albert II, Regatul Spaniol – regale Juan Carlos I şi Regatul Olandez – regina Beatrice); de asemenea o monarhieereditară constituţională este şi principatul Liechtenstein, care a luat fiinţă în 1342 prin unirea famiilor senioriale de Vaduz şi care după distrugerea, în anul 1866, a Confederaţiei Germane, s-a unit cu domeniul seniorial Schellenberg (actualul principe este Hans Adam II); – Un singur ducat (tot ca o monarhie ereditară constituţională), condus de un Mare Duce din familia Nassau (Marele Duce Jean seva retrage în anul 2000 în favoarea fiului său, Henri) care are un parlament monocameral – Ducatul de Luxembourg; – Un alt principat este Andorra, care dinanul 1993, dintr-un vechi stat feudal, a devenit principat parlamentar cu doi coprincipi onorifici (episcopul spaniol de Urgel şi preşedintele Franţei). – Monaco este principat ereditar de sine stătător al familiei genoveze Grimaldi, face uniune vamală cu Franţa şi are ca prinţ moştenitor pe Rainier al III-lea. – În fine, harta politică a Europei mai cuprinde statul papal Vatican, a cărui suprafaţă s-a restrânsdrastic în ultimele două secole, fiind, în prezent, cel mai mic stat al lumii – 44 ha,în actuala capitală a Italiei. Administrativ toate ţările europene au un executiv – guvernul – care aplică politica în teritoriu a statului respectiv.

Unele sate sunt divizate în departamente (Franţa), în provincii (Portugalia), în cantoane (Elveţia), în judeţe (România şi Moldova), în voievodate (Polonia şi Belarus), în raioane şi regiuni (toate ţările slave din Pen. Balcanică, Federaţia Rusă şi Ucraina), landuri(Austria şi Germania), republici federale (Iugoslavia, Fedraţia Rusă, Bosnia-Herţegovina). Numeroase teritorii intrastale sun autonome (cum sunt regiunile autonome Kosovo şi Vojvodina din Serbia, Muntele Athos din Grecia, etc). Majoritatea statelor europene sunt state unitare (România, Belarus, Ucraina, Franţa)dar şi state federale alcătuite din teritorii cu parlament propriu dar unificate înfederaţie, conduse de un parlament federal şi de un preşedinte (Germania, FederaţiaRusă, Elveţia) sau de rege (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord).Unele state au anexate „teritorii de peste mări”, ce aparţin geografic altor continente, cum este Franţa, Danemarca, Norvegia, Olanda, Spania şi Portugalia. În afara celor 45 de state independente, cinci teritorii europene sunt autonome sau neautonome (aparţin politic şi economic altor state): – Insulele Faeroe (Faeroerne)– 1.399 km², care aparţin Danemarcei; – Insulele Svalbard (Spitzbergen)–62.294 km²,care aparţin Norvegiei; – Channel Island–198 km², Isle of Man–572 km² şiGibraltar–5,91 km², care aparţin Regatului Unit al Marii Britanii. Trebuie menţionată situaţia altor 35 teritorii extra europene care aparţin politic unui număr de 7 ţări (Marea Britanie, Franţa, Danemarca, Portugalia, Spania, Olanda şi Norvegia) ale continentului, cele mai multe aparţinând Marii Britanii-15 teritorii şi Franţei-10 teritorii Majoritatea teritoriilor dependente au suprafeţe mici (câteva zecisau sute de km2), doar 4 au suprafeţe de câteva mii km2 (Polinezia Franceză,Georgia de Sud, Gouadeloupe, Martinica) şi 2 teritorii (arhipelagurile Falkland şi Noua Caledonie) au suprafeţe apreciabile, comparate cu mărimea statului albanez. Suprafeţele Guyanei Franceze (83,5 mii km2) şi a Arh. Svalbard/Spitzbergen (62,3mii km2) sunt comparabile cu cele ale unor importante state europene (cum ar fiAustria, Cehia, Irlanda, Croaţia, Letonia sau Estonia). Groenlanda (cea mai mareinsulă a Terrei) este cel mai mare teritoriu dependent locuit ca întindere. Aprox. 1,8mil. km2 din Antarctica nelocuită sunt administraţi (cu acordul ONU) de Marea Britanie şi Franţa. Unele teritorii au suprafeţe nesemnificative: Clipperton-7,2 km2,Gibraltar-5,86 km2, Ascension-4,5 km2, Pitcairn-4,5 km2, ca adevărate „vârfuri deace” pe harta lumii. Dacă teritoriile antarctice, Groenlanda, Svalbard, GuyanaFranceză, Noua Caledonie, Falkland au mărime şi/sau origine continentală, majoritatea au origine vulcanică (Sfânta Elena, Clipperton, Ascension, Bouvet ş.a.)sau recifală (insule dinPolinezia Franceză, Noua Caledonie ş.a); Ascension, Jan Mayen, Sfânta Elena, Tristan da Cunha apar ca adevărate stânci din apele oceanului. 20 de teritorii dependente sunt nelocuite, pe ele funcţionând câte o staţie meteorologică sau loc de refugiu pentru pescadoare (Petru I, Sandwich de Sud, JanMayen, Bouvet) sau puncte strategice pentru armatele franceze (Clipperton) şi anglo-americane (Teritoriile britanice din Oceanul Indian Central). Multe teritorii locuite sunt păstrate de metropole cu scop strategic planetar vădit (Gibraltar, Ceuta-Melila, Falkland, Ascension, Sfânta Elena, Mayotte, Faeroe, Svalbard, Wallis-Futouna). Unele sunt adevărate „raiuri fiscale” (Man, Insulele Normande, Montserrat, Virgine, Anguilla, Bermude, Cayman, Gouadeloupe, Martinica) dar şi „puncte turistice de mare atractivitate” (Reunion, Niue, Polinezia Franceză).Importanţă economică pentru metropole prezintă Noua Caledonie (resurse metalurgice), Antilele Olandeze şi Aruba (prelucrarea şi distribuţia produselor petroliere), Groenlanda şi Svalbard (economie marină, resurse ale subsolului) iar Guyana Franceză, pe lângă resursele forestiere şi de subsol, prezintă importanţă excepţională pentru baza Courrou de lansare a rachetelor franceze Ariane. Gradulde populare a acestor teritorii este diferit de la o zonă geografică la alta, ţinând contde favorabilitatea condiţiilor naturale: punctele „istorice” de atractivitate economică (Isle of Man, I-le Normande, Canare, Azore, Gibraltar,Teritoriile Spaniole din Nordul Africii, Madeira, Nouvelle Calédonie), teritoriile calde au densităţi medii importante (Bermuda, Guadeloupe, Martinique, Polinésie Française, Aruba, Antilele Olandeze, Virgine, Cayman), în schimb cele reci, subpolare au grad mic de populare (Groenlanda, Falkland, Svalbard) sau deloc încele polare antarctice (Sandwich de Sud, Petru I, teritoriile antarctice). De altfel,din cele peste 4,9 mil. km2 cât ocupă teritoriile dependente (aproape 3% dinoicumenă), ¾ reprezintă teritoriile antarctice şi sub antarctice nelocuite şi celearctice boreale ceea ce face ca densitatea medie a populaţiei în teritoriile dependentesă fie de patru ori mai mare decât cea înscrisă în anexa 7 (3,5 loc/km2 faţă de 0,84loc/km2).

Europa cunoaşte state cu mărimi diferite, în sensul că aici există cel mai mic stat de pe glob (Vatican – 44 ha), dar şi cel mai întins stat de pe glob (Federaţia Rusă – 17.075.400 km²). Unele state sunt foarte mici (Monaco – 1,95 km², San Marino – 61 km², Liechtenstein – 160 km², Malta – 316 km², Andora – 468 km², Luxemburg – 2.586 km², Cipru – 9.251 km²).

Cele mai mari state sunt: Ucraina (603.700 km², Franţa (543.965 km²), Spania (505.990 km²), Suedia(449.964 km²), Germania (357.002 km²), Finlanda (338.145 km²), Norvegia(323.758 km²), Polonia (312.685 km²), Italia (301.323 km²), Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (244.110 km²), România (238.391 km²) şi Belarus(207.595 km²). Patru state (Grecia – 131.957 km², Bulgaria – 110.994 km², Islanda – 102.819 km², Iugoslavia – 102.173 km²) au o suprafaţă cuprinsă între 100.000 – 150.000 km² iar 9 state (Ungaria, Portugalia, Austria, Cehia, Irlanda, Lituania, Letonia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina) au între 50.000 şi 100.000 km².

Restul de 10state (Slovacia, Estonia, Danemarca, Olanda, Elveţia, Rep. Moldova, Belgia,Albania, Macedonia, Slovenia) au o suprafaţă modestă (între 20.000 şi 50.000km²). Două state asiatice prezintă în Europa un teritoriu restrâns (Turcia cu aproximativ 26.000 km² şi Kazahstan cu aproximativ 110.000 km² în teritoriul transuralian). Federaţia Rusă cu cei 3,8 mil. km² deţine aproape 40% din suprafaţa Europei. În prezent Europa cunoaşte un proces de unificare politică, economică şi administrativă având ca nucleu Uniunea (Vest)-Europeană, care în prezent cuprinde15 state (Austria, Belgia, Danemarca-fără Groenlanda, care s-a retras unilateral, prin referendum, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia). Comunitatea Economică Europeană, supranumită şi „Piaţa comună”, a fost înfiinţată prin Tratatul de laRoma de la 25 martie 1957 de către cele 6 state membre ale CECA (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – Franţa, RFG, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda), principalul obiectiv fiind stabilirea unei uniuni vamale. După eşecul politic al CEA/CED (Comunitatea Europeană de Apărare) propusă a se realiza înoctombrie 1950, Conferinţa de la Messina (1955) a decis ca relansarea europeană să ia calea economică şi nu politică. Criza Suezului 1956, a subliniat slăbiciunea puterilor politice europene faţă de cele două superputeri, SUA şi URSS. Această uniune economică a dăinuit aproape 50 de ani, cunoscând o dublă evoluţie (aprofundare economică şi o lărgire economică). Uniunea vamală s-a realizat la 1iulie 1968. politica agricolă comună a fost finalizată în 1969. În ianuarie 1966, prin„compromisul de la Luxemburg” se impune menţinerea regulii unanimităţii „atuncicând este vorba de interese considerate vitale pentru o ţară”. În decembrie 1974, seinstituie de facto Consiliul European ca instituţie cu politică regională, începând cu1975. Se creează FEDER (Fondul European de Dezvoltare Regională), iar în 1979 a fost creat SME (Sistemul Monetar European), având ca etalon de schimb ECU.

Bibliografie

ro.wikipedia.org/wiki/Europa
ro.scribd.com/doc/52632049/Geografia-Turismului-International
www.scritube.com/geografie/turism/TURISMUL-INTERNATIONAL
facultate.regielive.ro › Facultate › Cursuri › Turism
www.editurauniversitara.ro › Geografie

Caracteristica generala a Europei