1) TEORII ŞI DIRECŢII DE CERCETARE ÎN ŞTIINŢA GEOPOLITICII

Statul ca instituţie fundamentală a sistemului politic, poziţia geografică a statelor şi relaţiile dintre acestea nu au constituit, până în secolul al XIX-lea, obiectul de studiu al unei ştiinţe distincte. Modificările radicale survenite pe continentul european în perioada amintită au determinat o revizuire a teoriilor şi metodelor de cercetare în ştiinţele social-politice, în acord cu dezvoltarea conceptelor de naţiune şi naţionalism şi cu acţiunile de centralizare a statelor german şi italian.

În acest context apare ştiinţa geopoliticii, fiind iniţial dependentă de curentele şi ideile care circulau în mediul politic al timpului. Ea era tributară conceptelor de naţiune şi naţionalism şi oferea o abordare ştiinţifică nouă a poziţiei unui stat pe harta politică, precum şi a relaţiilor dintre state, devenite mult mai complexe prin dezvoltarea artei diplomaţiei. Numeroşi lideri şi-au întemeiat acţiunile politice pornind de la principii ale geopoliticii.

De la începuturile ei ca ştiinţă şi până astăzi, geopolitica a demonstrat că dezvoltarea internă a unui stat şi relaţiile sale cu alte state sunt determinate decisiv de poziţia sa geografică şi de accesul la resurse. În sprijinul acestei afirmaţii regăsim o serie de teorii, elaborate de cercetători conectaţi la realităţile politice ale epocii lor. S-au format astfel numeroase şcoli geopolitice, reprezentând fiecare interesele de bază ale statului de origine.

Vom face referire la acele teorii geopolitice care au în centrul preocupării lor spaţiul rusesc şi evoluţia sa istorică.

a) Şcoala geopolitică germană

Creată în contextul politico-istoric al afirmării crescânde a naţionalismului german, înainte de Primul Război Mondial, l-a avut ca principal reprezentant pe generalul Karl Haushofer. El a elaborat, după 1918, o teorie revizionistă potrivit căreia Germania trebuia să îşi recapete statutul de mare putere pe care îl avea înainte de Primul Război Mondial. În acest sens, Haushofer a avansat concepţia că Germania nu trebuia să fie un rival al Rusiei ci dimpotrivă, un aliat cu care să realizeze blocul continental Europa Centrală-Eurasia. El a susţinut nevoia Germaniei de spaţiu vital, care nu putea fi dobândit decât prin anexarea teritoriilor altor state, considerate puncte-cheie. Această teorie a fost preluată de cercurile politice naziste şi a influenţat evoluţia politică europeană în secolul XX.

Karl Haushofer considera că alianţa Germaniei cu Rusia putea favoriza crearea unui bloc continental, prin includerea Japoniei şi Chinei. În acest mod, se prefigura un scenariu al noii ordini mondiale, în care Germania deţinea hegemonia preconizată de oamenii politici ai celui de-al Treilea Reich^[1].

b) Şcoala geopolitică anglo-americană

Aceasta a cunoscut o dezvoltare continuă de la începutul secolului XX, în conformitate cu viziunea cercurilor politice americane asupra importanţei mărilor şi oceanelor în cadrul relaţiilor dintre state. În cadrul acesteia au fost emise teze geopolitice care se referă direct la spaţiul rusesc.

Halford J. MacKinder publică, în 1904, lucrarea Pivotul geografic al istoriei, în care analizează deosebirile esenţiale dintre marile puteri maritime şi cele continentale, concluzionând că rolul de regiune-pivot în politica şi istoria universală l-a deţinut imensul spaţiu eurasiatic: „Aici au existat şi continuă să existe condiţii pentru crearea unei puteri militare şi economice mobile…Rusia a luat locul imperiului mongol. Raidurile centrifugale ale călăreţilor stepei au fost substituite de presiunile acesteia asupra Finlandei, Poloniei, T_urci_ei, P_ersi_ei şi Chinei. La scară globală ea ocupă o poziţie strategică comparabilă cu a Germaniei în Europa”^[2]. Teoria „pivotului geografic” a fost completată cu un sistem de idei reunit sub denumirea „Insula Mondială”; potrivit lui MacKinder, termenul se aplică unei mase continentale compacte, înconjurată de Oceanul Planetar, adică Europa-Asia-Africa, sub denumirea de Heartland. „Cine stăpâneşte Europa de Est, domină Heartland-ul. Cine stăpâneşte Heartland-ul domină Insula Lumii. Cine stăpâneşte Insula Lumii domină întreaga lume”^[3]. În principiu, evoluţiile politice şi militare din perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi sovietizarea Europei de Est ca urmare a propulsării URSS la rangul de mare putere confirmă teoria de faţă, însă Războiul Rece aduce o situaţie de echilibru prin i_nt_ervenţia masivă a Statelor Unite în relaţiile internaţionale şi în ideologiile politice.

Amiralul Alfred Thayer Mahan, un alt exponent al şcolii geopolitice anglo-americane, şi-a construit propriul model pe baza unor postulate care nu pot fi demonstrate: „Lumea este o luptă, lupta este esenţa vieţii şi a relaţiilor dintre popoarele lumii; civilizaţia europeană şi sora sa americană sunt superioare altora, ceea ce le dă dreptul la expansiune şi au datoria de a converti popoarele inferioare”^[4]. Liderii politici americani nu au utilizat preceptele emise de Mahan, adoptând în schimb strategii mult mai pragmatice, conectate la realităţile vieţii politice. Cu toate acestea, Mahan l-a influenţat pe preşedintele Theodore Roosevelt, determinându-l să ia măsuri pentru constituirea unei flote puternice şi construcţia Canalului Panama.

Nicolas Spykman, un alt nume de referinţă al şcolii geopolitice anglo-americane, a continuat ideile lui MacKinder. În opinia lui, centrul mondial de putere se găseşte pe fâşia ce se întinde de la limita vestică a Eurasiei până la cea estică, teritoriu ocupat de ruşi şi denumit „Rimland”. Noua formulă geopolitică era următoarea: „Cine stăpâneşte Rimland-ul, domină în Eurasia; cine stăpâneşte în Eurasia, controlează soarta lumii”^[5]. În concepţia sa, balanţa puterii înseamnă: un echilibru între marile puteri navale şi continentale; un echilibru între diferiţi poli regionali de putere din Europa şi Asia şi între cele două continente în general; un echilibru între politica de forţă de intervenţie militară şi o politică a compromisului diplomatic, un echilibru global între cele două puteri, SUA şi Rusia. Şi această teorie plasează Rusia în postura de centru de comandă al politicii mondiale.

c) Spaţiul rusesc – subiect al tezelor geopolitice după 1945

Al Doilea Război Mondial, împărţirea sferelor de influenţă în Europa şi izbucnirea Războiului Rece au determinat schimbări ale tezelor geopolitice care făceau referire la teritoriul rusesc. O parte din vechile teorii au fost confirmate, altele infirmate şi s-au elaborat teze noi. Marile puteri încercau să ofere publicului o realitate politică deformată şi convenabilă, mascând adevăratele intenţii. În ceea ce priveşte strategiile americane, Cordell

Hull afirma, la 18 decembrie 1943, că: „Pe măsură ce prevederile declaraţiilor celor patru naţiuni sunt puse în practică, nu va mai fi nevoie de sfere de influenţă, de alianţe, de echilibru de puteri ori de alte aranjamente speciale prin care, în trecutul nefericit, naţiunile se străduiau sî-şi salvgardeze securitatea şi să-şi promoveze interesele”^[6]. La rândul lor, oficialii de la Moscova susţineau că politica sferelor de influenţă este un instrument al imperialismului, pe care URSS nu o va promova; în realitate, viaţa politică internaţională a evoluat, după 1945, sub semnul materializării proiectelor geopolitice elaborate atât de Moscova cât şi de Washington. Negând în declaraţii politica ţaristă, dar continuând-o în fapt, URSS a continuat să aplice metodic teza expansionistă, veche de 300 de ani.

Războiul Rece a adus cu sine un conflict de natură geopolitică între Statele Unite şi URSS, în care acţiunile politice au avut la bază o serie de teze emise de mediile ştiinţifice ale celor două mari puteri. Fostul ambasador american la Moscova, George Kennan, a dezvoltat „teza încercuirii lagărului socialist”, iar conceptul strategic şi geopolitic denumit generic „conteinment” a devenit principalul arhitect al instituţiilor, instrumentelor şi metodologiei Războiului Rece.

Replica liderilor comunişti de la Moscova a fost tot de natură geopolitică. Curentele care coordonau politica externă sovietică oscilau între continuarea revoluţiei socialiste în Europa Occidentală şi implicit războiul şi consolidarea cuceririlor. S -a optat pentru a doua variantă până în deceniul 6, când s-a trecut la încercuirea „rimland-ului” prin crearea unei vaste reţele de baze maritime şi puncte de sprijin terestre. „În esenţă, scenariul geopolitic sovietic avea la bază trei elemente: creşterea puterii militare în plan strategic pentru descurajarea SUA; revigorarea economiei sovietice pentru a face faţă excesivului cost al cursei înarmării şi să devină un magnet în disputa ideologică pentru ţările lumii a treia; încurajarea luptei de „eliberare naţională” din întreaga lume, pentru a se realiza o alianţă de facto între Lumea a Treia şi Moscova” . „În Europa, politica sovietică dusă sub lozinca „Europa până la Urali” a încercat să creeze premisele îndepărtării SUA de pe continent” .

Impunerea soluţiei propuse de Henry Kissinger, constând într-un scenariu geopolitic ce avea la bază modelul Păcii din Westfalia, a avut ca efect limitarea avansului luat de sovietici în politica mondială. Conform acestei strategii, fiecare dintre state îşi păstra sferele d_e i_nfl_uenţă. Stabilizarea situaţiei urma să se realizeze prin încetinirea _cursei î_narmării d_e către URSS, ca urmare a unor acorduri bilaterale^[7]. În această dispută, un rol determinant l-a jucat arsenalul nuclear, care a impus reţinere din partea marilor puteri.

Între anii 1980-1990 se constată importante mutaţii în sfera abordărilor geopolitice. Comportamentul SUA în plan geopolitic a depăşit tiparele clasicismului. Centrul de greutate a fost mutat de pe câmpul confruntărilor militare pe cel al luptei pentru drepturile omului şi al înfăptuirii democraţiei pluraliste. În contextul în care armele principale ale confruntării au devenit imaginea publică şi discursul, conducerea sovietică nu a reacţionat adecvat la schimbările geopolitice, atât din cauza dogmatismului marxist-leninist cât şi datorită unor calcule eronate în politica internă. Reformele promovate de Mihail Gorbaciov au inflamat opoziţia politică în toate ţările est -europene. Declaraţia făcută la Strasbourg în vara anului 1989, prin care erau condamnate doctrina suveranităţii limitate elaborată de Brejnev şi intervenţionismul, a dat undă verde mişcărilor reformatoare în Europa de Est, pentru a se ajunge la economia de piaţă şi la sistemul pluripartidist^[8].

Sfârşitul secolului XX aduce o nouă iniţiativă geopolitică a lui Mihail Gorbaciov, proiectul „casei comune europene”, ce preuspunea cunoaşterea unei anumite integralităţi, cu toate că este vorba de state şi culturi diferite. Idei similare au avansat Margaret Thatcher, Francois Mitterand şi Willy Brandt, bazate pe principiile Actului Final de la Helsinki din 1975. În opinia lui Zbigniew Brzezinski, şansa unei astfel de arhitecturi geopolitice este reală numai dacă se va accepta ideea că „de acum înainte există interese geopolitice comune, dar şi o ortodoxie ideologică comună”^[9]. El era convins că proiectul nu se putea materializa fără participarea SUA şi a Rusiei, deoarece Europa reprezintă în primul rând o realizare filosofică şi culturală, iar SUA şi Rusia împărtăşesc aceleaşi valori care sunt subordonate civilizaţiei europene şi tradiţiei creştine.

Instituţionalizarea tendinţelor de excludere a Federaţiei Ruse din sfera geopolitică europeană reprezintă, în opinia analiştilor ruşi, o greşeală imensă, deoarece acest stat a ocupat din cele mai vechi timpuri „zona-pivot”. Stăpânirea regiunii amintite a însemnat, conform analiştilor, că Rusia a făcut acest lucru „înainte de toate, pentru propria securitate şi îndeplinind totodată în mod intuitiv parcă, rolul predestinat de a fi factor de echilibru în lumea noastră instabilă din punct de vedere geopolitic” . Extinderea NATO a fost scenariul geopolitic unanim acceptat de statele din spaţiul exterior fostului imperiu sovietic şi cel care a început să fie transpus în practică pentru realizarea noii arhitecturi de securitate pe continentul european. Însă, din punctul de vedere al teoriilor geopolitice, această extindere nu poate oferi o soluţie optimă pentru o apărare proprie a Europei.

Rezumativ, se poate afirma că teoriile şi scenariile geopolitice referitoare la spaţiul rusesc accentuează strategia de expansiune teritorială continuă, rolul de echilibrare a raporturilor dintre Est şi Vest şi stăpânirea Eurasiei, cu rezervele sale naturale.

2) EVOLUŢIA GEOPOLITICĂ A SPAŢIULUI RUSESC

Dintre popoarele slave, ruşii au avut privilegiul de a fi cei care au schimbat definitiv istoria politică a spaţiului eurasiatic. Statul rusesc de astăzi este rezultatul unor politici şi strategii aplicate metodic de toate generaţiile de lideri politici, începând cu Evul Mediu şi încheind cu perioada contemporană. Rusia a controlat graniţa dintre continentul european şi cel asiatic, având pretenţia de a reprezenta nu doar un factor de stabilitate, dar şi pivotul expansiunii religiei creştin-ortodoxe, motiv ce a căpătat conotaţii politice în planurile de extindere elaborate în secolele XVII-XIX.

De-a lungul istoriei sale, Rusia a dovedit faptul că preocuparea pentru extindere a reprezentat o seducţie continuă şi chiar o obsesie pentru liderii săi, în detrimentul dezvoltării interne. Transformarea internă a Rusiei este procesul cu cele mai ample semnificaţii geopolitice, deoarece presupune abandonarea modelului clasic şi racordarea cadenţei de dezvoltare la cea universală. Este un proces politic cu mari provocări şi dificult^{ăţi, care} reclamă trecerea de la principiul cantităţii (teritoriu, populaţie, resurse) la cel al calităţii. Reconstrucţia internă este un proces îndelungat, care se desfăşoară sub o deosebită presiune istorică, psihologică şi socială, conferind acestui stat rolul de condominiu al unui nou experiment istoric.

Viziunea tradiţionalistă asupra politicii externe ruseşti este ilustrată de Zbigniew Brzezinski în cartea „Game Plan”, prin relatarea unei scene: în prima parte a anului 1985, un înalt funcţionar NATO este invitat de către Andrei Gromîko la Moscova. Într-o încăpere alăturată biroului oficialului rus se afla, pe un perete, harta lumii văzută de la Moscova; Gromîko îi relatează oaspetelui că se retrage de câteva ori pe săptămânâ în acea cameră şi „nu fac decât să stau aici, să privesc la această hartă şi să reflectez” . Potrivit autorului, înalţii demnitari nu obişnuiesc să rupă din timpul lor pentru a gândi asupra „imperativelor istorice şi geopolitice care modelează relaţiile unei naţiuni cu lumea”^[10].

Gromîko se plasează pe o linie de continuitate cu marile dominante ale istoriei ruseşti, o istorie de permanent expansionism teritorial, desfăşurat cu metodă, pe baza unei viziuni şi care a avut drept rezultat anexarea în fiecare an din utimele două secole în medie a unui teritoriu de mărimea Olandei. Expansiunea s-a făcut prin intermediul conflictelor militare, care nu au cunoscut întreruperi semnificative. De exemplu, între 1700 şi 1870 Rusia a petrecut 106 ani numai în lupte, în cadrul a 38 de campanii militare, din care numai două au fost defensive^[11].

Cu toate acestea, situaţia geografică a Rusiei este una paradoxală, deoarece nu are ieşiri sigure la Oceanul Planetar. Criza a apărut după încheierea Războiului Rece, când Rusia a pierdut ieşirea la Marea Neagră şi importante căi de acces la Marea Baltică, între ea şi această mare interpunându-se statele baltice. De aceea, există autori care vorbesc despre Rusia ca de o „înfundătură continentală”.

Desigur, Federaţia Rusă compensează acest dezavantaj cu poziţia privilegiată de a ocupa Eurasia şi cu deţinerea celor mai mari rezerve de resurse naturale. Ea se află la interferenţa unor zone politice şi a unor mari spaţii culturale. Ţară de dmensiuni continentale, Rusia este un canal de comunicare între Europa şi Asia.

a) Politica expansionistă – strategie geopolitică de bază

În istoria Rusiei există mai multe pretexte şi motivaţii ale expansiunii teritoriale continue. Acestea au fost vehiculate de liderii politici şi au fost aplicate cu sprijinul unei instituţii apolitice – Biserica Ortodoxă, dar mai ales pe cale militară.

Primul pretext este cel al asigurării accesului la anumite zone geografice, cum ar fi Marea Neagră, Marea Baltică sau Munţii Caucaz. Accesul la mare înseamnă deţinerea unor căi comerciale importante şi, implicit, dezvoltarea economiei. Anexarea în 1812 a teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru (impropriu denumit Basarabia) a oferit Rusiei controlul căii comerciale de pe Dunăre. Ocuparea Caucazului s-a produs mai greu, din cauza dificultăţilor create de specificul reliefului şi a existenţei unei varietăţi de popoare cu limbi şi culturi diferite. Ocuparea zonei baltice şi construirea oraşului Sankt Petersburg, în timpul ţarului Petru I, a adus un curent intelectual de europenizare şi dezvoltare culturală. Potrivit lui Geoffrey Parker, timp de mai bine de două secole, pe parcursul cărora Sankt Petersburg a fost capitală, conceptul de Rosiiskaia Imperiia a trimfat asupra celui de Russkaia^[12]. Restabilirea capitalei la Moscova a avut ca urmare instaurarea unui centralism politic excesiv ^{şi a} încetinirii dezvoltării interne.

Ideea mesianică este o altă legitimare a expansiunii, extrem de puternică. Ea s-a concretizat prin alianţa dintre stat şi Biserica Ortodoxă. Rusia Moscovită a pretins că este succesoarea Rusiei Kievene şi a Imperiului Bizantin. După căderea primeia, Mitropolia Bisericii Ortodoxe din acea regiune se mută la Vladimir, apoi la Moscova. Două secole mai târziu, ea se transformă în Patriarhie. Istoria demonstrează că Biserica nu a fost un rival, ci un sprijinitor al statului în demersurile sale de expansiune şi de protejare a „tuturor ruşilor”, sprijin care i-a alimentat statului convingerea că ar îndeplini o „misiune divină”. Pretinzând că este protectoarea popoarelor ortodoxe din Balcani, Rusia a demarat de timpuriu o serie de politici externe şi campanii militare pentru a-şi extinde influenţa în acest spaţiu şi a avea ieşire la Marea Neagră.

Contextul istorico-politic descris a dat naştere unui „cezaro-papism desăvârşit, în care Biserica şi Statul devin sinonime”, iar cetăţeanul se consideră pe sine însuşi „agent al reunificării creştinătăţii . După căderea Constantinopolului, căsătoria lui Ivan al III-lea cu moştenitoarea Paleologilor, ultimii împăraţi greci ai Constantinopolului, conferă şi un alt tip de sprijin ideii potrivit căreia Moscova ar fi „a treia Romă”, un oraş etern, succesorul autentic al Romei şi Constantinopolului. „Rosiiskaia Imperiia era în primul rând sfânt şi numai în al doilea rând rusesc, iar impulsul religios îl regăsim chiar în inima sa” .

b) Relaţiile dintre stat şi societate

Susţinerea procesului de expansiune şi controlul unui teritoriu foarte întins au avut drept consecinţă principală distanţarea statului de societate, ajungând să o controleze prin mecanisme represive instituţionalizate, iar această practică a atins apogeul în perioada socialistă. Evoluţia paradoxală este remarcată de Henry Kissinger, evidenţiind tendinţa inerţială sau autonomă de creştere a rolului statului sau a unora dintre componentele sale, fără o întemeiere reală: „Cu fiecare cucerire, caracterul statului rus s-a schimbat pe măsură ce încorpora grupuri etnice non-ruseşti. Este una dintre raţiunile prntru care Rusia s-a simţit obligată să menţină o imensă armată a cărei mărime nu era corelată cu nici o ameninţare a propriei securităţi” .

Procesele de modernizare a statului şi a societăţii ruseşti nu au fost niciodată încheiate, pentru că elementelor de noutate li s-au opus întotdeauna instituţii, legi şi cutume tradiţionaliste. Indicatorii performanţei medii nu au avantajat niciodată Rusia, pentru că forţa ei a provenit întotdeauna din cantitate şi masivitate; întrebarea este dacă aceşti d oi parametri mai au importanţă în epoca informatizării sau dacă mentalităţile create în jurul ideii de cantitate mai pot reprezenta un vector al dezvoltării în contemporaneitate. Aşa cum remarca Fernand Braudel, „Rusia nu mai poate promova modernitatea faţă de Europa şi Evul Mediu f_aţă de ea însăşi” ^[13].

Această evoluţie paradoxală a favorizat de timpuriu o expansiune brutală a statului în câmpul societăţii, aservindu-şi toate segmentele de populaţie. Cel mai eficient mijloc de control al societăţii este reprezentat de poliţia secretă. De la crearea primei instituţii de acest tip de către Ivan cel Groaznic, în 1565 şi până în orânduirea socialistă, formele de exercitare a represiunii au devenit tot mai complexe. Proslăvirea regimului de teroare medieval de către Stalin, conform lui F. Coleman, a dus la crearea celui mai eficient mecanism de represiune şi exterminare din istorie, denumit mai întâi CEKA, apoi NKVD. După 1954, denumirea s-a schimbat în KGB.

Liderii politici ruşi au avut o constant^{ă preocupare pe}ntru centralizarea statului, ignorând necesităţile de dezvoltare ale societăţii şi ajungându-se în secolul XX la contraste şi diferenţe evidente. Rusia a devenit un stat tot mai puternic pe plan internaţional, dar în acelaşi timp înapoiat pe plan intern. Există o legătură între întinderea unui stat şi forma de guvernământ, în sensul că un stat mare necesită o conducere autoritară sau chiar dictatorială, reducându-se tendinţele de descentralizare administrativ^ă.

c) Eurasiatismul – orientare politică a Rusiei contemporane

În primul deceniu al secolului XXI, Rusia reprezintă terenul de confruntare a unor modele şi tendinţe de dezvoltare, bazate pe principii geopolitice. Dintre acestea, cel mai important sistem de idei este eurasiatismul.

Baza teoretică o constituie unicitatea Rusiei, locul privilegiat pe care îl ocupă pe harta geopolitică a lumii contemporane. Revendicându-se de la trecutul istoric şi de la influenţa asupra politicii statelor europene, liderii politici ruşi se reorientează către strategii de control de tip economic şi monopolist. De asemenea, Rusia se află într-un proces de redefinire a identităţii etnice şi culturale: „Rusia postcomunistă se află în cadrul unor graniţe care nu au precedent istoric. Ca şi Europa, ea va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea” . Rusia are de ales între ideea imperială şi o politică modernă, bazată pe reformularea obiectivelor într-o manieră care să nu mai ţină cont de cantitate şi de extindere teritorială.

Versiunea slavofilă a eurasiatismului insistă asupra poziţiei geopolitice deosebite a Rusiei, subliniind că această ţară trebuie să îşi dezvolte un sistem propriu de principii în politica externă, fără influenţa ideilor Europei Occidentale. Unul dintre reprezentanţii eurasiatismului, membru al Academiei Ruse de Ştiinţe ale Naturii, subliniază că „poziţia geopolitică a Rusiei este nu numai unică, ea este realmente decisivă atât pentru ea însăşi, cât şi pentru lume… Fiind situată între cele două civilizaţii, Rusia a fost o verigă esenţială între ele, a asigurat un echilibru civilizat şi o balanţă a puterii”.

În plan politic, slavofilii încurajează întărirea autorităţii centrale, fapt ce ar feri poporul de anarhie şi ar asigura o administraţie eficientă. Din punct de vedere cultural, ei sunt adepţii afirmării filonului clasic, reprezentat de valori ortodoxe şi slavone. Percepând Occidentul ca o ameninţare, slavofilii se opun integrării Rusiei în organizaţiile politice, economice şi militare de nivel mondial, deoarece acest lucru ar restrânge suveranitatea statului. Influenţa lor politică este redusă, însă cea intelectuală este considerabilă.

Problema fundamentală a eurasiatiştilor este că fac din unicitatea Rusiei un motiv de izolare şi nu un temei pentru participarea cu întregul său de calităţi şi particularităţi la procesele de dezvoltare şi modernizare contemporane, în afara cărora statul rus nu poate avea viitor politic cu adevărat. Implicarea în viaţa politică internaţională aduce conectarea la ultimele tendinţe de evoluţie. În ultimii ani, Federaţia Rusă şi -a asumat constant rolul de factor de echilibru între mediile politice europene şi asiatice.

În orice caz, izolarea nu este o soluţie viabilă, pentru că nu asigură racordarea statului şi a societăţii ruseşti la procesele modernizatoare. Prezenţa activă în relaţiile internaţionale şi avantajele ce decurg din poziţia geopolitică, precum si exploatarea eficientă a resurselor naturale asigură Rusiei contemporane statutul de mare putere.

 

BIBLIOGRAFIE

1. BOGDAN, Corneliu, PREDA, Eugen, Sferele de influenţă, Bucureşti, 1989
2. BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994
3. BRZEZINSKI, Zbigniew, Game plan. How to Conduct the US – Soviet contest, The Atlantic Monthly Press, New York, 1986
4. Idem, Marele eşec. Naşterea si moartea comunismului în secolul XX, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1993
5. HLIHOR, Constantin, Istorie şi geopolitică în Europa secolului XX, Bucureşti, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999
6. Idem, „Consideraţii geopolitice după încheierea Războiului Rece. Evoluţii Europene”, în revista Strategii, Ed Academiei de Înalte Studii Militare, nr. 3/1998, Bucureşti
7. Idem, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane, Ed. A.I.S.M., Bucureşti, 2005
8. KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Ed. ALL, Bucureşti, 1997
9. MACKINDER, Halford John, The Geographical Pivot of History, The Royal Geographical Society, London, 1969
10. PARKER, Geoffrey, Geopolitics of Domination, Routledge, Londra, 1981
11. SAVA, Ionel Nicu, Geopolitica. Teorii si paradigme clasice. Şcoala geopolitică germană, Bucureşti, Ed. Info-Team, 1997
12. SPYKMAN, Nicolas, American’s Strategy in World Politics, Arhau Books, Horcourt Brace, New York, 1942
13. TĂMAŞ, Sergiu, Geopolitica, Ed. Institutul European, Iaşi, 1994.

 

^[1]  SAVA, Ionel Nicu, Geopolitica. Teorii si paradigme clasice. Şcoala geopolitică germană, Bucureşti, Ed. Info­Team, 1997, pp. 128-129.

^[2] MACKINDER, Halford John, The Geographical Pivot of History, The Royal Geographical Society, London, 1969, pp. 42-43.

^[3] Ibidem, p. 150.

^[4] HLIHOR, Constantin, Istorie si geopolitică în Europa secolului XX, Bucureşti, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, 1999, p. 45.

^[5] NICOLAS J. Spykman, America s Strategy in World Politics, Arhau Books, Horcourt Brace, New York, 1942, p. 12.

^[6] BOGDAN, Corneliu, PREDA, Eugen, Sferele de influenţă, Bucureşti, 1989.

^[7] KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. ALL, 1997, pp. 635-662.

^[8]  TĂMAŞ, Sergiu, Geopolitica, Iaşi, Ed. Institutul European, 1994, p. 114.

^[9]HLIHOR, Constantin, „Consideraţii geopolitice după încheierea Războiului Rece. Evoluţii europene”, în revista Strategii, Academia de Înalte Studii Militare, nr. 3/1998, Bucureşti.

^[10] Ibidem, p. 4.

^[11] Ibidem, p. 17.

^[12] PARKER, Geoffrey, Geopolitics of Domination, Routledge, Londra, 1981, p. 85.

^[13] BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 249.