Globalizarea ca noua etapă a dezvoltării modiale a umanităţii în secolele XX şi XXI pătrunde tot mai insistent în viaţa popoarelor şi a statelor, care devin tot mai dependente unul de altul. Globalizarea ca un fenomen de caracter planetar, devine un obiect de studiu a unui şir de discipline, precum politologia, economia, drept internaţional, sociologia, culturologia, ecologie şi multe altele. Interesul către globalizare este legat mai întîi de faptul că de înţelegerea lui depind schimbările geopolitice, geoeconomice şi geosociale în întreaga lume.
Globalizarea poate fi abordată în sens larg al cuvîntului, ceea ce înseamnă orientare strategică a omenirii din momentul apariţiei sale, dar şi în sens îngust, ca etapa contemporană de dezvoltare care s-a început odată cu terminarea războiului rece şi s-a soldat cu o revoluţie tehnico-ştiinţifică. Ştiinţa încă nu a elaborat o definiţie exactă a acestui proces, cercetătorii consideră că în sfera politică pîrghia principală care influenţează evenimentele istorice este politica, fiind un produs al puterii. Cei care încearcă să joace rolul de creatori ai istoriei, vreau să-i asigure pe ceilalţi că acesta este un proces firesc de derulare a istoriei, însă realitate este o consecinţă a activităţii politice, economice şi informaţional-tehnologice.
Politica este un factor de integrare care pregăteşte perspectiva istorică unică a omenirii. După părerea lui A. Panarin, noi suntem martorii unui proces global de naştere a unui nou sistem mondial, energetica căruia este legată de contrapunerea politică, cu tendinţa spre putere mondială şi aplicarea ei, cu noile limite mondiale.
Dacă privim globalizarea ca un proces istoric natural, ca evoluţie socială cu caracter planetar, în care se reflectă transformarea spaţiului mondial într-o zonă unică şi în care se deplasează liber capitalul, mărfurile, serviciile, se răspîndesc idei şi valori spirituale, putem face concluzia că rolul pricipal în aceste schimbări îl deţine subiectele sistemului economic mondial. Politica se globalizează mai mult în domeniile unde se problematizează valorile şi nu interesele materiale. Conştientizarea unor probleme globale, precum drepturile omului, ecologia, pacea, repartizarea justă a resurselor mondiale, a dus la apariţia organizaţiilor internaţionale şi regionale şi la diminuarea statului naţional. Influenţa acestor organizaţii nu este suficientă pentru a neglija suveranitatea statului, dar pe de altă parte se produce criza suveranităţii statale. Evenimentele din anii ’90 ai secolului XX şi de la începutul secolului XXI sunt deseori caracterizate ca fiind caracteristici ale crizei suveranităţii statului naţional.
În primul rînd printre factorii economici ai globalizării (globalizarea pieţii, producerea transnaţională, tehnologie nouă de comunicare şi informare), corporaţiile transnaţionale provoacă statul naţional. În condiţiile contemporane devine tot mai evident rolul actorilor suprastatali ai politicii mondiale şi unul din parametrii principali care formează sistemul relaţiilor internaţionale devine economizarea politicii mondiale.
În caracteristica proceselor de globalizare se poate vedea prezenţa conexiunilor dintre globalizare ţi regionalizare. Deoarece statele lumii contemporane diferă după mărime şi nivelul de dezvoltare social-economică, putem face concluzia că rezultatele influenţei globalizării vor fi diverse la diferite state ţi regiuni. Mai mult, în statele cu suprafaţă mare, rezultatul globalizării diferă de la o regiune la alta, iar înainte de a apărea globalizarea, aveau loc procesele de internaţionalizare a relaţiilor obşteşti (sociale), la nivel planetar avea loc internaţionalizarea relaţiilor religioase care a promit denumirea de „regionalizare”.
Pegionalizarea se exprimă prin apropierea grupului de ţări care sa află în apropiere nemijlocită, sub posibila coagulare a lor într-un grup aparte. Astfel, la nivelul CSI acest fenomen se exprimă prin activitatea actorilor teritoriali, subnaţionali, „care speră să fortifice autonomia lor sau cel puţin să primească dreptul la reprezentanţă şi influenţă asupra evenimentelor în Europa. Regiunile şi formaţiunile municipale au fost recunoscute ca unităţi politice: însă la început recunoaşterea lor a avut loc doar în limita Uniunii Europene, în prezent reprezentanţa subiectelor teritoriale colective în statele-membre aparte a devenit un principiu comun şi a primit instituţionalizare în Comitetul Regiunilor”. Să marcăm că „politica structurală a UE” este anume mişcarea curentelor financiare între regiuni şi ramuri în cadrul comunităţii.
Mikael Kitting, cercetător al proceselor de regionalizare în Europa, în anul 1995 a pus întrebarea: „Este oare Europa martorul pieirii statului naţional?”. El a remarcat că există doi factori îndeosebi importanţi, care influenţează asupra slăbirii inevitabile a statului: integrarea europeană şi regionalizarea.
Este important de menţionat că noţiunea de regionalizare în sfera ştiinţifică are cel puţin două sensuri.
„Regionalizarea 1” (sau regionalizarea intrastatală) este procesul de transmitere a împuternicirilor statale în sfera politică şi economică organelor şi organizaţiilor regionale. Se datorează tendinţei statului de a mobiliza resursele regionale suplimentare în dezvoltarea societăţii şi de a micşora divergenţele sociale, economice şi politice între centru şi periferie. Din această cauză regionalismul deseori este înţeles ca « procesul schimbărilor succesive în domeniul divizării teritoriale a societăţii şi a fixării lor în plan legislativ. O astfel de divizare preia forma desconcentrării prin repartizarea împuternicirilor autoritare în interiorul conducerii politice unice şi decentralizarea princrearea centrelor suplimentare de conducere în cadrul teritoriului statului.[1]
„Regionalizarea 2” (sau regionalizarea internaţională) este definită ca «procesul de lărgire conştientă şi de intensificare a interacţiunii între statele, care se află în apropiere geografică şi unite prin asemănarea condiţiilor şi formelor de activitate vitală. Scopul acestei regionalizări este crearea şi utilizarea efectelor pozitive ale cooperării în grup în diferite sfere ale vieţii sociale. Ea reprezintă în sine ansamblul celor mai diferite forme de cooperare, în cadrul grupurilor de state suverane şi/sau teritorii, care sunt în contact nemijlocit sau care se află în apropiere relativă. Rezultatul nemijlocit al acestui proces este formarea structurilor organizatorice interstatale (a grupărilor internaţionale regionale) care pot avea caracter formal ( convenţional), semiformal (consultativ) şi neformal (adaptiv), caracterizat printr-o intensitate mai mare a relaţiilor în interiorul grupului. [2]
„Regionalizarea 1” este un fenomen universal: autonomizarea teritoriilor se manifestă în implementarea diferitor măsuri în majoritatea ţărilor dezvoltate, îndeosebi în ţările care includ componenta etnică. Regionalizarea este privită ca una din forţele motrice ale integrării europene. În anii 90 ai secolului XX, regionalizarea a avut loc aproape în toate ţările europene. De exemplu, în 1994 în Irlanda au fost formate 8 organe de conducere regionale, în Portugalia – 5 comitete de coordonare, în Finlanda – 20 consilii regionale, etc. Dezvoltarea politicii regionale a contribuit la apărarea intereselor regiunilor în procesul unificării, principalele cerinţe ale lor erau exprimate prin aşa idei ca „prioritate” şi „repartizarea resurselor”.
Astfel, problematica raportării optimale a puterilor şi repartizarea împuternicirilor între ramurile de bază şi nivelurilor diferite de autoritate, între institutele publice şi politice sunt actuale nu numai referitor la societăţile în tranziţie şi federaţiile imature, dar şi referitor la statele federative sau unitare destul de stabile, care sunt nevoite să modernizeze structurile şi instituţiile lor şi societăţile dezvoltate care utilizează principiile federative pentru rezolvarea problemelor interne. Aceasta i-a permis lui Elazar să vorbească despre „revoluţia federativă/confederativă”.
Regionalizarea 1 este un proces bilateral, caracteristicele sale sunt impărţirea statului în părţi aparte care pretind la o funcţionare de sine stătătoare şi creşterea rolului regiunilor în dezvoltarea societăţii. Esenţa regionalizării este strategia desfăşurării potenţialului intern al spaţiului teritorial limitat, capabil de autoadministrare.
Semnificaţia nouă a măsurării spaţiale a dezvoltării sociale i-a permis savantului francez G. Marc, de a defini regionalizarea ca procesul, care contribuie la formarea capacităţii de activitate autonomă cu scopul de a dezvolta sfera subnaţională cu ajutorul mobilizării economiei sale şi a cooperării puterilor locale şi regionale. Caracterul contradictoriu al regionalizării intrastatale se manifestă prin necorespunderea între direcţia procesului şi posibilităţile sale instituţionale (deoarece urmărind de a evita conflictele, acest proces poate fi realizat doar în limite instituţionale bine determinate).
Termenul de regionalizare este legat de alt termen, dezvoltare regională, care se defineşte ca procesul de formare a diferenţelor teritoriale în interiorul ţărilor şi regiunilor, proprii tuturor domeniilor de activităţi vitale ale omului, cuprinzînd de asemenea schimbarea însemnătăţii unor teritorii pe contul modificării rolurilor sociale şi economice. Complexitatea regionalizării constă în faptul că ea devine un impuls pentru regionalism. Aici apare întrebarea raportului între „regionalizare” şi „regionalism” şi a fenomenelor care le urmează. [3] În literatura de specialitate există opinia că regionalizarea este procesul care se realizează prin iniţiativa „de jos”, pe cînd regionalismul este procesul iniţiat „de sus”. Scopul şi direcţionarea ambelor procese este unic – acordarea regiunilor a mai multor drepturi, creşterea influenţei lor asupra politicii interne şi externe ale statului.
În general, regionalismul „intern” , este definit în literatura contemporană ca:
1) Principiul de organizare teritorială a aspectelor sociale, politice şi culturale ale activităţii comunităţilor umane, avînd următorii indicatori:
- coeziunea socială a grupurilor etnice, lingvistice şi rasiale, care locuiesc împreună;
- completarea economică reciprocă a celor unităţi industriale şi economice în general, care activează în limitele teritoriului dat;
- compatibilitatea valorilor comune, legate de cultură religie, tradiţii istorice;
- solidaritatea politică.
2) Coeziunea mişcărilor socioculturale şi politice care pledează contra unificării şi tendinţelor centriste neîndreptăţite în activitatea vitală a comunităţii eterogenice. În astfel de interpretare, regionalizarea are scopul de a obţine autonomia politică şi din punctul acesta de vedere noţiunea de regionalism este identică noţiunii de separatism.
3) Unitatea concepţiilor care definesc factorii şi explică esenţa dezvoltării regionale, de exemplu, concepţia „centru-periferie” a lui S. Roccan, sau cea de „colonialism intern” a lui M. Hachter, ş.a.
Cauzele „regionalizării interne”. Creşterea puterii regionale faţă de puterea centrală reprezintă un fenomen condiţionat de revoluţia în tehnologiile informaţionale, strutura capitalismului şi metodelor de gestionare a businessului. Cercetătorii găsesc sursele intensificării a regionalismului în lumea contemporană occidentală, în două procese paralele de schimbări, care o influenţează din anul 1945. În primul rînd, internaţionalizarea economiilor regionale şi dispariţia treptată a frontierelor statale, ca rezultat al dezvoltării integrării pieţelor financiare, comunicaţiilor, ideologiilor şi stilurilor de organizare, adică în rezultatul proceselor de globalizare. In al doilea rînd, se observă o mobilizare a periferiei – regiunilor a 11 localităţi – împotriva centrelor naţionale, cerinţele minorităţilor (etnice, lingvistice) de autonomie culturală, crearea organelor de conducere teritoriale.
În acelaşi timp multietnicitatea majorităţii statelor creează un potenţial suplimentar pentru exprimarea politică a protestului regional sau etnic. La rîndul lor , procesele de regionalizare sunt legate de procesele de integrare interstatală care s-au desfăşurat în a doua jumătate a secolului XX. Aceasta a însemnat un o schimbare calitativă şi importantă, comparativ cu tradiţia care s-au format cu privire la cooperarea interguvernamentală, „cînd unii actori reglementează comportamentul lor în corespundere cu preferinţele reale sau aşteptate ale altor actori, prin procesul de coordonare ale politicilor”. [4]
Destrămarea sistemului bipolar al relaţiilor internaţionale, pe de o parte a accelerat procesul de regionalizare a politicii mondiale şi a relaţiilor economice internaţionale, iar pe de altă parte, a dat un impuls nou proceselor de integrare, care sunt cu mult mai complicate decît o simplă stricare a graniţelor naţionale. „Integrarea presupune dezicerea in mare parte de suveranitate, în folosul intereselor comune ale statelor ce se integrează”[5], din această cauză ea de obicei propune crearea unor condiţii mai favorabile, în comparaţie cu cele existente, pentru o interacţiune de cooperare în general sau în domenii de bază aparte. De asemenea se presupune coordonarea eforturilor participanţilor în relaţia cu celelalte ţări. Pe lîngă toate acestea, ele se utilizează la rezolvarea colectivă a problemelor, dimensiunile cărora depăşesc posibilităţile oricărui din subiectele aparte a comunităţii. În rezultat, are loc formarea comunităţii „nivelului doi”, cu privire la statele şi comunităţile tradiţionale, care pot fi considerate condiţionat ca fiind orientate regional. În acest sens, se poate de vorbit despre regionalizarea relaţiilor internaţionale (sau regionalismul mondial), care este una din cele mai importante consecinţe ale globalizării. L. Fowcett menţionează că „regionalizarea economiei mondiale a fost dictată parţial de către opunerea statelor faţă de consecinţele devastatoare ale globalizării”.[6] La nivelul dat regionalizarea se manifestă prin crearea uniunilor şi organizaţiilor supranaţionale, care pot prelua o parte din fincţiile statale şi drepturi suverane.
În general, procesele date au început să se desfăşoare după cel de al Doilea Război Mondial. Astfel timp de mai mult de 50 de ani organele GATT /OMC au fost anunţate de încheierea a 155 de acorduri comerciale regionale, majoritatea dintre care rămîn în vigoare şi astăzi. [7] Numărul acordurilor regionale în vigoare de diferite tipuri, de la acorduri comerciale bilaterale preferenţiale şi acorduri de comerţ liber, pînă la acorduri de creare a pieţelor comune, care presupun libera circulaţie a forţei de muncă, a mărfurilor, serviciilor şi capitalului la mijlocul anilor ’90 ai secolului XX, a ajuns la un număr de 88, după unele surse. Către această perioadă deja toate ţările – membre ale OMC făceau parte din cel puţin o grupare regională. Spre sfîrşitul anilor 1990 rata comerţului intraregional, a crescut considerabil ajungînd la 61% din volumul total al circulaţiei mondiale.[8] În Europa occidentală intergrarea regională se dezvoltă mai intensiv, indicatorul dat a crescut de la 50% în anii 1950 la 70% spre sfîrşitul anilor 1991. [9] Astfel, in zilele noastre în lume a apărut tendinţa de regionalizare a pieţelor de desfacere, precum şi a coordonării politicii economice şi financiare la nivelul supranaţional.
Regionalismul internaţional a apărut la sfîrşitul anilor 1940 – începutul anilor 1950. De la început avea forma unor uniuni internaţionale separate şi slabe, dar într-o perioadă de o jumătate de secol, el s-a transformat într-o construcţie complexă , cu mai multe nivele, care poate fi privită fără îndoială, drept una din bazele posibile ale structurii mondiale contemporane. Elita economică şi politică priveşte integrarea economică regională [10] ca o posibilitate de supravieţuire în condiţiile concurenţei globale.
Procesele de integrare macroregională sunt cel mai dezvoltate în Europa. Comunitatea Europeană include astăzi 27 de state, posedă un potenţial uriaş financiar, economic, intelectual şi cultural. În pofida falimentului procesului de adoptare a „Constituţiei europene” şi crizei dezvoltării ei, acesta este o structură integraţională supranaţională unicală, care îmbină în funcţionarea sa elementele federative, confederative şi interguvernamentale. Procese similare de integrare economică şi tehnologică au loc şi în alte regiuni – America de Sud şi de Nord, în Asia de Sud-Est. Însă ele sunt cu mult mai puţin avansate decît în Europa. Am putea vorbi chiar despre existenţa in lume a trei poluri de creştere economică şi tehnologică.
Pe continentul American procesele de integrare se realizează în cadrul Asociaţiei Nordamericane de Comerţ Liber (NAFTA), crearea căreia a constituit răspunsul americanilor la provocarea proceselor de integrare în Europa şi Regiunea Asia-Pacific. Apariţia acestei organizaţii (NAFTA) a avut loc în anul 1988 cînd între SUA şi Canada a fost încheiat Acordul de zonă comercială liberă. În 1992 a fost semnat un acord deja între SUA, Canada şi Mexic. Anume acest acord a dus la apariţia NAFTA. Scopul principal al acestui acord este lichidarea barierelor vamale, crearea în perspectivă a unei pieţe continentale unice şi asigurarea libertăţii circulaţiei mărfurilor, serviciilor, capitalului şi a forţei de muncă. Rolul principal în NAFTA revine SUA, care priveşte asociaţia ca o posibilitate de pătrundere mai profundă în ţările Americii Latine. Scopul strategic al acordului este crearea unei pieţe continentale unice, bazate pe parteneriat şi prin exemplul NAFTA, SUA sunt cointeresate să le demonstreze ţărilor Americii Latine eficienţa integrării economice. Iniţiat de către SUA, proiectul de creare a unei zone de comerţ liber, comune pentru toată America este considerat de către experţi ca fiind unul din cel mai controversat. În orice caz, realizarea lui frînează, iar discuţiile în cadrul acestui proiect scot la iveală noi controverse între statele regiunii.
Un fel de alternativă acestui proiect a devenit Uniunea Naţiunilor ale Americii de Sud, creată în decembrie 2004, membrii săi fiind Argentina, Bolivia, Peru, Brazilia, Surinam, Uruguai, Chile şi Ecuador. Uniunea planifică în perspectivă să devină o asemănare a Uniunii Europene, cu frontiere transparente, valută şi conducere unice. Însă la moment, integrarea politică de pe continentul american, nu se bucură de succes.
În America Latină există şi se dezvoltă dinamic un bloc comercial al celor şase state – MERCOSUR. Obiectivul acestei organizaţii este sprijinul dezvoltării social-economice al ţărilor- membre. Cea mai mare ţară a regiunii, Brazilia, încearcă să unească eforturile a aşa-numitor „ţări-giganţi în curs de dezvoltare” precum India, China, Rusia.
A treia macroregiune care se dezvoltă rapid, este regiunea Asia-Pacific. Cota acestei regiuni în PIB-ul mondial a crescut de la 4% în anul 1950 la 25% în anul 1995 şi după unele prognoze acest indicator va creşte pînă la 40-50 % în anul 2025. Pentru a dubla un astfel de indicator, ca rata venitului naţional pe cap de locuitor, SUA şi Marea Britanie au avut nevoie de o perioadă de 50-60 ani, pe cînd China şi Coreea de Sud, l-au dublat timp de 10 ani. La moment, unica ţară dezvoltată economic în Asia este Japonia, dar ea nu pretinde de a fi liderul regional. În China, însă, odată cu creşterea potenţialului economic, cresc şi ambiţiile politice. Baza integrării în regiunea Asia-Pacific, a fost pusă în anul 1967 prin crearea Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), care include 10 state din regiune. Acestea asociaţie a fost creată în Bangkok de către Indonezia, Malaisia, Singapore, Tailanda şi Filipine. Brunei s-a alăturat în anul 1984, Vietnam în 1995, Laos şi Mianma în anul 1997. Activitatea acestei asociaţii este îndreptată spre accelerarea creşterii economice, progresului social şi dezvoltarea culturală în regiune, de asemenea, menţinerea păcii şi a stabilităţii ei. Domeniile de colaborare sunt politica, securitatea, economia, relaţiile interne şi internaţionale.
Iniţiativele politice de bază ale ASEAN sunt Declaraţia din anul 1971 despre zona păcii, libertate şi neutralitate (ZOPFAN), Acordul de pace şi colaborare în Asia de Sud-Est, Acordul despre zonă liberă de arme nucleare în Asia de Sud-Est (SEANWFZ) semnat în anul1995. Forul regional ASEAN, format în 1994, are ca scop asigurarea dialogului politic şi a securităţii în regiunea Asia-Pacific. Cea mai importantă realizare a ei este aderarea în 1992 la Sistemul tarifar preferenţial comun, care avea ca scop abolirea tuturor tarifelor interne către anul 2003. O importanţă majora a avut şi acordul de creare a unei zone comerciale libere ASEAN-China, şi desfăşurarea anuală a summit-ului ASEAN+3 (ţărilor membre ale ASEAN şi cele 3 ţări – China, India, Japonia). Un succes aparte l-a avut asociaţia la formarea în 1995 a Corporaţiei dezvoltării ţărilor din bazinul rîului Mekong, care avea scopul de a acorda asistenţă statelor subregiunii.
În anul 1992 a fost creat Forul Regional al ASEAN, care uneşte deja 22 de ţări ale regiunii. Scopul principal este dezvoltarea dialogului cu privire la întărirea securităţii în regiune, statutul de observator avîndu-l Papua-Noua Guinee. Partenerii de dialog sunt SUA, China, UE, Japonia, India, Noua Zelanda, Republica Coreea, Rusia. Scopurile de bază ale forului sunt formulate în Acordul de prietenie şi colaborare în Asia de Sud-Est.
În anul 1989 a fost creată organizaţia APEC – comunitatea economică Asia-Pacific, o organizaţie de nivel microregional, care funcţionează destul de activ. Scopurile lui APEC sunt: sisţinerea creşterii economice în regiune şi în întreaga lume, utilizarea efectivă a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi a tehnologiilor; dezvoltarea unui sistem comercial deschis şi multilateral şi eliminarea obstacolelor care contravin principiilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului. APEC se conduce de trei principii de bază: liberalizarea comerţului şi climat investiţional favorabil, accesibilitatea comerţului şi a investiţiilor, cooperarea în plan economic şi tehnic a ţărilor, cu scopul accelerării progresului economic.
Un scop aparte este crearea noilor condiţii pentru comerţ şi investiţii către anul 2020 în Regiunea Asia- Pacific, iar către 2010 – în ţările industrializate. O atenţie deosebită se atrage amplificării sectorului privat în dezvoltarea regiunii. Membrii APEC sunt : Australia, Brunei, Indonezia, Canada, China, Malayezia, Mexic, Noua Zelanda, Papua-Noua Guinee, Peru, Republica Coreea, Rusia (din 1997), Singapore, SUA, Tailanda, Taiwan, Filipine, Chile, Japonia. Secretariatul ASEAN, Consiliul Cooperării Economice în Pacific (PECC) şi Forul Pacificului de Sud (SPIO) posedă statut de observator. Secretariatul APEC se află în Singapore, şi este condus de directorul executiv. În regiunea Asia-Pacific lipsesc structurile interstatale, similare celor din Uniunea Europeană. Cu toate că ASEAN şi APEC continuă să se lărgească, atrăgînd noi ţări, totuşi aceste structuri nu se pot bucura de o integrare economică regională de succes.
În regiunea Asia-Pacific se evidenţiază trei actori politici şi economici principali : SUA, Japonia şi China. Cota lor în PIB-ul mondial a constituit respectiv cu 25%, 15% şi 3% în anii 1990, însă aceste cifre se schimbă rapid în ultimii ani. Concurenţa acestor trei ţări determină tempoul şi rezultatele integrării economice şi politice a regiunii.
La data de 14 decembrie 2005 în capitala Malayeziei a avut loc primul summit al Uniunii Asiei de Est (BAC). Fondatorii acestei organizaţii noi sunt zece ţări membre ale ASEAN plus Japonia, China, Coreea de Sud, India, Australia şi Noua Zelandă. Anume această organizaţie se presupune că va fi analogul Uniunii Europene în regiunea Asiati-Pacific.
În alte regiuni ale lumii au loc unele încercări de a începe o colaborare în plan politic şi economic, care însă nu se bucură de mare succes. O astfel de formă nouă de comunitate cu trăsături confederative a apărut în 1991 în rezultatul destrămării a URSS. O parte din fostele republici sovietice s-au unit in Comunitatea Statelor Independente, care include 12 state-membri. CSI se bazează pe acordul de la Minsk din anul 1991, semnat de Rusia, Belorusia şu Ucraina. Conducerea fostelor republici sovietice a recunoscut că „URSS a încetat să existe ca un subiect de drept internaţional, şi realitate geografică”. A fost anunţat că, „colaborarea între membrii Comunităţii va fi efectuată cu ajutorul instituţiilor de coordonare în baza principiilor de egalitate”. Formal, domeniile de colaborare sunt politica externă, formarea şi dezvoltarea zonei economice unice, de asemenea formarea unei pieţe unice europene şi euroasiatice în domeniile politicii vamale, transportului şi comunicaţiilor, mediului înconjurător, migraţiei şi luptei cu criminalitatea organizată.
La acordul s-au alăturat şi alte republici, precum Azerbaidjan, Cazahstan, Kirghizstan, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan. Ele au semnat acordul despre puterile strategice, în care „au recunoscut necesitatea de conducere în comun a puterilor strategice şi controlul general asupra înarmării nucleare”. (cu acest scop a fost creată conducerea comună a puterilor militare strategice).
Trecutul lui CSI arată că această organizaţie nu are un viitor optimist. Cercetătorul american P. Goble a denumit CSI un paravan care ascunde procesele de dezintegrare ale spaţiului postsovietic. Acest fapt a fost recunoscut şi de fostul preşedinte al Rusiei V. Purin care a caracterizat CSI ca un „divorţ civilizat” al statelor postsovietice. CSI ocupă un loc foarte modest în economia globală, avînd rata de 2% în exportul mondial.
Unii cercetători occidentali consideră că apariţia lumii globalizate înseamnă începutul unei noi geografii economice, în cadrul căreia legătura între bogăţie şi stat obţine forme noi şi apare în combinaţii noi. Dispare interdependenţa strînsă între bogăţie şi teritoriu, bogăţia se dematerializează şi se denaţionalizează. Conducerea cu economia şi suveranitatea economică nu se mai află exclusiv sub controlul statului, are loc dislocarea lor după principiile specializate, în diferite nivele regionale, suprastatale sau mondiale. Nivelul de stat nu mai garantează un efect economic în proporţii teritoriale a multor tipuri de activităţi, deoarece el după esenţa sa, este un sistem autosuficient care se blochează în condiţii de stare alarmă, ieşită din comun şi în general, este bazat pe concurenţă militară între state, cu economie legată de teritoriul statului şi de aceia se permite această blocare. Se observă că noua geografie economică (respectiv politică) se bazează pe principiul de „complementare” conform căruia funcţiile economice de bază trec treptat de la stat la regiuni şi la instituţii supranaţionale, create pentru conducerea cu polurile economice „panregionale”, de exemplu la institutele Uniunii Europene. Astfel K. Ohmae în lucrările sale „Sfîrşitul statului naţional” (1995), „Economia Globală şi dezvoltarea” (1995) [12], numind statele-naţiuni „ficţiuni nostalgice”, fundamenta creşterea rolului regiunilor în economia globală, în cadrul căruia regiunile nefiind împovărate cu obligaţiuni sociale, sunt capabile să obţină o eficienţă economică mai mare decît statele. Cu privire la regiunile care se dezvoltă cu succes Ohmae introduce termenul de „state regionale” astfel subliniind rolul regiunilor în organizarea globală a lumii.
Însă există şi păreri contradictorii, conform cărora funcţiile statului-naţiunii se vor schimba considerabil, dar concomitent cu aceasta ele vor rămînea principalii actori ai politicii mondiale şi rolul lor chiar va creşte în comparaţie cu situaţia din prezent. Astfel E. Luttwak presupune că odată ce nu este posibil de a găsi un echilibru între ţările dezvoltate industrial cu ajutorul puterii militare, acest echilibru se va dobîndi prin încercări permanente de regularizare a conflictului geoeconomic global, „logica” căruia va fi războiul iar „gramatica” lui va fi economica.
Un astfel de conflict se va desfăşura la nivel mondial între centrele geopolitice, care în prezent se află în procesul de formare şi la nivel regional în interiorul fiecărui pol, între diferite state. Fiecare dintre ele va tinde spre obţinerea unui potenţial mai mare şi de a ameliora bunăstarea cetăţenilor săi. [11]
Este clar că în zilele noastre au loc procesele fundamentale de regionalizare şi diferenţiere, ele au atins statele şi regiunile din lumea întreagă, însă deseori procesele de diferenţiere se manifestă într-o formă extrem de destructivă, prin conflicte cu utilizarea puterii militare. Nici Europa nu a evitat astfel de conflicte. „Ca rezultat, în locul ameninţării unui război global, au venit noi tipuri de conflicte sociale şi războaie. Ele sunt greu de controlat, deoarece se petrec în afara oricăror norme şi restricţii morale sau juridice. Nu este o întîmplare faptul că tot mai des lumea contemporană este comparată cu epoca medievală de haos. Regiuni întregi, mai ales cele de conflict, devin „zone gri”, unde activitatea economică este imposibilă sau extrem de limitată”. [14]
Creşterea regionalismului intern şi a protestului specific contra centrului sînt tendinţele generale de dezvoltare a multor state contemporane. Cu probleme similare se confruntă nu doar ţările postsovietice, sau ţările în curs de degradare din Africa, dar şi statele dezvoltate ale Occidentului. În anii ’60-70 ai secolului XX în Europa Occidentală s-a observat un protest „etnicoregional” evident, al regiunilor „bogate” contra centrelor politice. Din această cauză nu întîmplător în ţările Europei Occidentale au apărut „tendinţe centrifugale”, care se manifestă în proporţii necunoscute pînă acum. Mai întîi, ele s-au observat în Spania (Ţara Bascilor, Catalunia), Italia (problemele Triolului de Sud, Sudul şi Nordul ţării), Belgia (Vallonia şi Flandra), Marea Britanie (Irlanda de Nord), Franţa (Corsica), actualmente au mai apărut altele – mişcarea pentru independenţă a Scoţiei, rivalitatea crescîndă între regiunile de sud în frunte cu Bavaria, care nu uită de statutul său de Stat independent Bavaria şi centrul federal care este învinuit de depăşirea împuternicirilor sale. Există careva semne de distrugere a consensului naţional al Elveţiei, sunt create partide radicale de dreapta în Belgia, Olanda, (partidul/lista lui P. Fortein), în Danemarca (Partidul Progresului, Partidul Naţional Danez) şi Norvegia, (Partidul Progresului).
„Reţeta europeană propune de a „dizolva” problema autodeterminării a grupurilor etnice aparte în integrarea tuturor popoarelor europene: cu cît mai acută se simte problema Scoţiei şi a Irlandei în Londra, a Corsicii – la Paris, a Cataluniei şi a bascilor la Madrid, cu atît mai apăsat vorbesc politicienii despre accelerarea integrării. Întărind guvernarea supranaţională, ţările Europei Occidentale creează remediul care permite de a diminua autodeterminarea radicală”, susţine A. Bogaturov. [15]
Nu este întîmplător în acest sens succesul electoral şi politic al adversarilor integrării politice europene, aceştia fiind Frontul Naţional al lui Le Pen în Franţa, Partidul Austriac al Libertăţii al lui Iorg Heider din Austria şi Partidul Poporului Elveţian a lui Christian Bloher, creşte popularitatea partidelor separatiste din Scoţia, Flandria, Italia. În anul 2004 au fost aleşi în parlamentul european 49 de deputaţi din partea partidelor ai dreptei extreme, ceea ce este cu 8 persoane mai mult ca anii precedenţi. Pe lîngă acuzările tradiţionale în adresa străinilor şi imigranţilor, propaganda lor politică este îndreptată contra conducerii neefective centrale, „birocraţiei din Bruxelles”, ei cer separarea politică a regiunilor bogate de regiunile sărace, care, după părerea lor, există din contul altora. Astfel, „revolta celor bogaţi” contra statului naţional se exprimă nu numai în evadarea capitalului în zonele unde potenţial venitul este mai ridicat şi impozitele mai mici, dar şi în creşterea rolului regiunilor în producerea bogăţiei, datorită dezvoltării noilor tehnologii informaţionale, transportului şi a comunicaţiilor. Regiunile mai bogate consideră că susţinerea regiunilor mai sărace este o însărcinare injustă pentru ele, cu atît mai mult acum, cînd statul nu se consideră dator de a asigura securitatea externă a dezvoltării lor economice, la fel ca şi stimularea internă prin comenzi de stat. Aceasta duce la confruntarea intereselor şi la apariţia tendinţelor autonomiste, ba chiar separatiste, în diferite formaţiuni subnaţionale, care tind să-şi apere interesele atît cu puterile proprii, cît şi împreună cu alte regiuni bogate, indiferent de apartenenţa lor statală, sau negociind în cadrul organizaţiilor suprastatele, precum Uniunea Europeană. Această tendinţă poate transforma lumea într-un arhipelag care constă din insulele bogăţiei în oceanul sărăciei. Astfel de insule vor fi „oraşele-state” sau „regiunile-state”, (K. Ohmae) care după definirea lui F. Brodel, sunt la fel de egoiste, răpitoare şi vigilente ca şi statele-naţiuni. [16] Astăzi regiunile bogate din mai multe ţări europene, contînd pe poziţiile sale extrem de avantajoase, încearcă să schimbe structura politicii economice regionale la nivel naţional şi discută în mod direct condiţiile de apărare a intereselor proprii în cadrul organizaţiilor supranaţionale, precum este Uniunea Europeană. Cu toate acestea, fiind „regiuni ale statelor naţionale, ele nu posedă un şir de împuterniciri de stat. De aici reiese două strategii de comportament a elitelor regionale: prima: contestarea suveranităţii statului şi tinderea spre transformare într-un stat naţional (Flandria, Basconia, Corsica), a doua: presiunea conducerii centrale, impunerea intereselor proprii chiar şi în cazul cînd aceste interese intră în conflict cu interesele naţionale”.
Este necesar de a adăuga că integrarea europeană este concomitent şi „speranţa conducătorilor politici ai „naţiunilor interne” a Scoţiei, Basconiei, Cataluniei, şi a altora. Ei găsesc în schema europeană o pîrghie cu ajutorul căreia s-ar putea să-i impună pe ceilalţi să ţină cont de tendinţa lor spre suveranitate, şi mai tîrziu, cu dorinţa lor de a obţine suveranitate formală. [17]
Pe de o parte consecinţele presiunii regionale sunt negative, deoarece ea încalcă echilibrul fragil al intereselor la nivel naţional şi, în principiu, nu corespunde cerinţelor integrării europene, care are nevoie de intermediere şi ajutorul naţional pentru a atenua diferenţele economice existente la nivel interregional, care s-au mărit după intrarea în UE în 2004, a ţărilor din Europa de Est şi Centrală. Pe de altă parte, integrarea europeană fără regionalizare ar amplifica birocraţia instituţiilor UE şi ar acutiza problema „deficitului democratic” [18] şi ar contribui la adîncirea diferenţierii regiunilor în cele de elită, „regiuni-donatoare şi regiuni „ inferioare, de sortul doi” cu „economie recipientă”. La rîndul său, integrarea în UE contribuie la regionalizare, unind multe regiuni „naturale”, care se află pe teritoriile a două sau mai multe state, unde hotarele existente împiedică dezvoltarea lor organică. În general, după expresia figurală a lui J. Rosenau, lumea la hotarele a celor două milenii este caracterizată prin „fragmentativitate”, adică de tendinţe cu diferite orientări spre fragmentare şi integrare sociale. Aceasta este pricipala trăsătură a noii epoci în care a intrat lumea contemporană.
Aşadar, în prezent, în legătura cu scenariile de localizare şi fragmentare [19] a spaţiului mondial sub influenţa proceselor de globalizare, pe primul plan iese întrebarea despre natura supraregiunilor care sunt în curs de formare: dacă sînt blocuri comercial-economice închise , cu o înclinaţie evidentă spre autarhie sau construcţii de sprijin a noii structuri a economiei mondiale. Pînă cînd predomină ideea de regionalism deschis, cînd integrarea internă se defineşte prin dezvoltarea legăturii între regiuni. Unii analişti merg mai departe, (K Ohmae, A. Peklessa ş.a.), ei consideră că astfel se pun bazele noii structuri politice a lumii, supraregiunile se îndreaptă spre integrare, formarea unor uniuni politice supranaţionale, cu valută proprie, modele de reglementare economice, institute de drept, structuri de conducere, sisteme de securitate: în perspectivă se poate vorbi despre formaţiuni dacă nu statale, atunci cuazistatale. Însă aceste regiuni se află în procesul de formare a unui contur economic anumit şi ,cu excepţia Uniunii Europene, încă nu au obţinut un aspect politic definit şi nu pot fi făcute concluzii finale.
