Concepte şi strategii de combatere a terorismului

Combaterea terorismului implică acţiuni de contracarare, desfăşurate oriunde, oricând există ameninţarea. Combaterea terorismului include atât măsuri defensive de reducere a vulnerabilităţii în faţa actelor teroriste, cât şi măsuri ofensive pentru prevenirea, descurajarea şi răspunsul la actele de terorism[1].

Experienţa în lupta împotriva terorismului modern din societatea noastră democratică, a arătat că există soluţii de contracarare a acestui flagel dar nu sunt simple.

Vom identifica în continuare câteva căi de depăşire a terorii:

1. Teroriştii după ce îşi ating scopul abandonează lupta dar acest lucru s-a întâmplat foarte rar (terorismul folosit în luptele pentru independenţa unor state coloniale).
2. Terorismul dintre graniţele unui stat poate fi eradicat printr-o acţiune militară hotărâtă şi eficientă. O acţiune militară draconică de combatere a terorismului a avut loc în Uruguay, dar s-a întâmplat cu preţul înlocuirii guvernului democratic cu un sistem militar. Un efect frecvent al acestei strategii este izgonirea rămăşiţelor teroriste în exil, dar acestea pot continua campania teroristă din străinătate[2].
3. Soluţionarea politică a problemelor revendicate de grupurile teroriste. Concesiile făcute de stat pot duce la eliminarea treptată a grupurilor teroriste. Această soluţie a fost eficientă în cazul Tirolului de Sud, unde decizia de autonomie aprobată de Senatul Italiei în 1971 a slăbit o campanie iniţial foarte violentă. Aceste exemple sunt foarte puţine deoarece, în cele mai multe cazuri, această metodă are doar un succes limitat, întrucât printre grupurile teroriste există întotdeauna şi extremişti care refuză să abandoneze lupta[3].
4. Tratarea de către multe state a terorismului intern ca o problemă de încălcare a legii şi considerându-se acţiunile teroriste drept crime foarte serioase, care trebuie plasate sub incidenţa Codului Penal. Această abordare prezintă şi probleme, căci teroriştii vor reuşi inevitabil să se sustragă legii, părăsind ţara.
5. Soluţia educativă, în care combinându-şi eforturile mass-media, bisericile, şcolile, partidele politice şi alte instituţii ale societăţii vor reuşi să-i convingă măcar pe o parte dintre susţinătorii acestora că fenomenul terorist este neproductiv şi nedorit. Desigur este o metodă presărată cu mari dificultăţi şi rezultatele se pot vedea abia după mulţi ani de muncă. Ea a fost rar încercată pe scară largă, dar combinată cu alte metode poate avea succes.

Toate aceste acţiuni de combatere a terorismului reduc libertăţile democratice, perturbă buna desfăşurare a vieţii publice, în timp ce unii terorişti le folosesc tocmai pentru a abuza de ele în scopul distrugerii democraţiei. Astfel este necesară căutarea şi găsirea de căi cât mai eficiente de combatere a terorismului.

Una dintre metodele probabil de viitor, este combaterea finanţării organizaţiilor teroriste. Dacă în unele situaţii este extrem de dificil să depistăm membrii celulelor dintr-o organizaţie teroristă, deoarece aceştia se comportă ca nişte cetăţeni normali, am putea încerca să întrerupem finanţarea acestora. Aşa cum bine ştim, celulele unei organizaţii lucrează independent unele faţă de altele şi de altfel finanţarea acestora se face independent. Fluxurile de finanţare sunt orientate către fiecare celulă, astfel încât nu este nevoie să se facă mişcări de sume mari prin care să se atragă atenţia şi să se nască suspiciuni. Deseori aceste fluxuri de finanţare sunt acoperite de societăţi comerciale, astfel încât să fie dificil de urmărit şi de deosebit, cel puţin la prima vedere, dacă acestea sunt activităţi comerciale perfect legale ori finanţare teroristă camuflată.

Din statisticile instituţiilor specializate rezultă că banii organizaţiilor teroriste provin în procent de 30-40% din afaceri criminale, în speţă afaceri cu droguri. Urmează donaţiile, darurile, tributurile plătite fie de statele prietene (indivizi şi comunităţi religioase), fie de state care vor să-şi cumpere scutirea de acţiuni teroriste. Între 10-20% din fonduri sunt produse prin criminalitatea clasică (obţinerea de bani pentru protecţie, participarea la spargeri de bănci), iar între 10-30% din fonduri, sunt procurate prin metode încă necunoscute (probabil din averi proprii, de la prieteni sau simpatizanţi şi mai nou, strâng fonduri pe Internet prin directa solicitare, prin exploatarea organizaţiilor caritabile şi firmelor care se ocupă de comerţul electronic şi prin strângerea de fonduri prin intermediul infracţiunilor on-line)[4].

Pentru contracararea surselor de finanţare a organizaţiilor teroriste, în SUA a fost înfiinţat Foreign Terrorist Asset Tracking Center (FATAC), care are drept scop anihilarea teroriştilor din punct de vedere financiar, prin identificarea şi pe cât posibil, îngheţarea averilor de care aceştia dispun.

În Uniunea Europeană, Financial Action Task Force a primit sarcina ca, pe lângă combaterea spălării de bani, să blocheze şi să analizeze sursele de finanţare ale teroriştilor.

Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1373/2001 decide ca toate statele să:

• prevină şi să suprime finanţarea actelor teroriste;
• incrimineze asigurarea sau colectarea de fonduri de către cetăţeni, cu intenţia ca acestea să fie utilizate sau având cunoştinţă că acestea urmează să fie utilizate în scopul săvârşirii de acte teroriste;
• îngheţe fondurile şi alte bunuri financiare ori resurse economice ale persoanelor care comit sau încearcă să comită acte teroriste sau facilitează comiterea de astfel de acte;
• interzică cetăţenilor din teritoriile lor de a pune la dispoziţie, în mod direct sau indirect, orice fonduri sau resurse economice, servicii financiare sau alte servicii asemănătoare în beneficiul persoanelor care comit sau încercă să comită, faciliteze sau participe la comiterea actelor teroriste[5].

În acest scop, a apărut prima structură internaţională de combatere a spălării banilor, Grupul Operativ de Acţiuni Financiare (FATF), la care participă 29 de naţiuni şi care a stabilit o serie de norme internaţionale privind reglementarea şi bunele practici financiare. De asemenea, G-8 şi FATF au ajuns la un acord comun de a lucra cu comitetul de coordonare al ONU în vederea asigurării de asistenţă tehnică ţărilor care doresc să aplice Rezoluţia Naţiunilor Unite nr. 1373 din 28 septembrie 2001.

La nivel internaţional, pentru protecţia mecanismelor speciale de finanţare, care sunt în mod special vulnerabile sau atractive finanţatorilor terorismului şi persoanelor care întreprind acţiuni de spălare a banilor, organismele specializate acţionează pe câteva direcţii predilecte[6]:

• reducerea practicii finanţării terorismului prin intermediul instituţiilor publice de caritate;
• obstrucţionarea traficului cu cantităţi mari de bani;
• combaterea finanţării terorismului prin comerţul cu banii obţinuţi din acţiuni ilicite;
• combaterea infracţiunilor din spaţiul cibernetic cu legături teroriste;
• cunoaşterea şi controlarea sistemelor alternative de plată;

Pentru eficientizarea luptei împotriva terorismului există parteneriatul SUA – Uniunea Europeana dar, cei doi actori de securitate au viziuni diferite în ceea ce priveşte adoptarea unei strategii unice de acţiune.

În primul rând, Uniunea Europeana consideră combaterea terorismului ca o problema de aplicare a legii interne a unui stat, în timp ce SUA invocă necesitatea declanşării de operaţiuni militare împotriva bazelor logistice şi statelor sponsor ale grupărilor teroriste, mod de acţiune dezavuat de aliaţii săi europeni. În al doilea rând, europenii tind să se axeze pe identificarea şi eliminarea cauzelor de apariţie a terorismului: sărăcia, inegalitatea şi conflictele etnice şi mai puţin pe anihilarea în forţă a focarelor de terorism – promovarea diplomaţiei atacurilor preventive. În al treilea rând, Uniunea Europeana consideră că elaborarea unor măsuri instituţionale împotriva terorismului internaţional trebuie să se înscrie într-un cadru multilateral, considerând Organizaţia Naţiunilor Unite, precum şi alte instituţii internaţionale şi regionale, ca lideri ai frontului antiterorist global.

Totuşi, UE si SUA au elaborat iniţiative comune pentru combaterea şi prevenirea terorismului internaţional. Pe 21 septembrie 2001, statele membre ale Consiliului Parteneriatului Euroatlantic – EAPC (the Euro-Atlantic Partnership Council) au condamnat necondiţionat atacurile teroriste asupra SUA din 11 septembrie 2001, pledând pentru întreprinderea tuturor eforturilor spre a combate flagelul terorismului.

Susţinându-şi acest angajament, statele membre ale EAPC au girat astfel Planul de Acţiune al Parteneriatului împotriva Terorismului[7], (adoptat cu ocazia Summitului NATO de la Praga din 21-22 noiembrie 2002) fiind decise să contribuie efectiv la construirea acestor eforturi, pe baza cooperării cu succes, pentru a se încadra în contextul general de lucru al EAPC.

În lupta împotriva terorismului statele EAPC cooperează într-un spectru întreg de domenii atât în cadrul Consiliului Parteneriatului Euroatlantic, cât şi în cel al Parteneriatului pentru Pace.

Acestea includ cooperarea interaliaţi în următoarele resorturi: consultări politice, operaţii, planificare operaţiilor, chestiuni de interoperabilitate militară, planificarea şi reforma apărării, managementul consecinţelor unor evenimente, inclusiv planul civil în caz de urgenţă, managementul aero-spaţial şi al apărării aeriene, cooperarea forţelor armate, controlul şi siguranţa graniţelor, suprimarea finanţării terorismului, prevenirea contrabandei cu arme şi explozivi, controlul armelor pentru a preveni proliferarea acestora.

Obiectivele principale cuprinse în Planul de Acţiune al Parteneriatului împotriva Terorismului sunt:

• reconfirmarea determinării statelor EAPC de a crea un mediu nefavorabil dezvoltării şi expansiunii terorismului, bizuindu-se pe participarea comună, pe aplicarea valorilor lor democratice, precum şi pe asistenţa pe care şi-o vor acorda unele altora în aceasta încercare;
• sublinierea hotărârii de care dau dovada statele EAPC de a acţiona împotriva terorismului;
• furnizarea de oportunităţi crescute partenerilor spre a contribui şi sprijini eforturile NATO în lupta împotriva terorismului;
• promovarea şi facilitarea cooperării între statele EAPC pe bază de consultare politică şi programe practice desfăşurate sub egida EAPC şi a Parteneriatului pentru Pace;
• acordarea, la cerere, de asistenţă statelor EAPC în mamagementul riscurilor şi a consecinţelor atacurilor teroriste.

Elementele caracteristice de acţiune din cadrul Planului de Acţiune al Parteneriatului împotriva Terorismului sunt:

1. 1. Intensificarea consultărilor şi a schimbului de informaţii:

• consultări politice;
• schimbul de informaţii;
• cooperarea ştiinţifică în identificarea şi atenuarea noilor ameninţări şi provocări la adresa securităţii;
• planificarea civilă de urgenţă.

2. Intensificarea pregătirilor pentru combaterea terorismului:

• reforma sectorului de Apărare şi Securitate;
• planificarea forţelor;
• managementul apărării aeriene şi al traficului aerian;
• schimbul de informaţii privind forţele de luptă antiteroriste;
• antrenament/instruire şi exerciţii;
• cooperarea în domeniul armamentului;
• cooperarea în domeniul logistic.

3. 3. Impiedicarea sprijinirii grupărilor teroriste:

• controlul graniţelor;
• schimbul de informaţii şi viziunea aspectelor economice ale luptei internaţionale împotriva terorismului;
• controlul armamentelor şi în special a celor de distrugere în masă.

4. Intensificarea capabilităţilor de a contribui la managementul consecinţelor în ceea ce priveşte armele de distrugere în masă:

• cooperarea dintre autorităţile civile şi militare;
• contribuţia militară la managementul consecinţelor;
• cooperarea în dezvoltarea echipamentelor şi aprovizionare;

5. Asistenta acordată partenerilor în eforturile lor de luptă împotriva terorismului:

• stabilirea fondurilor de creditare a PfP şi contribuţiile la acestea;
• programe de îndrumare.

Strategia SUA de combatere a terorismului

Atacurile din 11 septembrie au demonstrat necesitatea ca americanii să renunţe la modificările ocazionale asupra unui sistem de securitate constituit cu generaţii în urmă. Mai cu seamă în acest context cu totul diferit, se impun schimbări majore în primul rând în structura şi organizarea instituţiilor guvernamentale, după cum urmează[8]:

• • unificarea activităţilor informative strategice cu planurile de combatere a terorismului prin constituirea unui Centru Naţional de Terorism;
• • unificarea comunităţii serviciilor secrete sub conducerea unui singur director;
• • unificarea eforturilor participanţilor în lupta împotriva terorismului şi a cunoştinţelor acestora în cadrul unui sistem de reţea bazat pe schimbul de informaţii care depăşeşte graniţele statelor tradiţionale;
• • întărirea monitorizării de către Congres a activităţii autorităţilor responsabile cu garantarea securităţii naţionale;
• • întărirea FBI şi a celorlalte agenţii de apărare internă.

Înainte de 11 septembrie, CIA era principala agenţie a SUA care avea ca obiectiv monitorizarea activităţii teroriste şi mai ales a Al-Qaeda. Astăzi şi FBI a devenit mult mai activ, alături de anumite secţiuni din Departamentul de Justiţie iar Departamentul Apărării are acum un rol extrem de important.

O serie de structuri şi agenţii au atribuţii în combaterea terorismului:

• • Departamentul de Stat conduce o serie de sarcini de politică externă;
• • Departamentul Securităţii Interne (combină resursele de securitate a frontierelor şi transporturilor cu analiza vulnerabilităţilor interne;
• • Consiliul Securităţii Naţionale, dublat de o structură consultativă prezidenţială, Consiliul Securităţii Interne – ambele la Casa Albă;
• • Centrul de Integrare a Ameninţării Teroriste (Terorist Threat Integration Center – TTIC) – creat în 2003 şi care are principala responsabilitate în analiza ameninţării teroriste;
• • Centrul de contraterorism – în cadrul CIA – tot atribuţii în analiză;
• • Agenţia de informaţii a Apărării – a treia unitate de analiză.

O asemenea multitudine de agenţii guvernamentale şi servicii sunt dificil de controlat şi de susţinut financiar, în măsura în care nu există schimb de informaţii între ele şi fiecare prezintă o altă versiune a aceluiaşi pericol sau incident.

Astfel, în baza recomandărilor făcute de „Comisia naţională de investigare a atacurilor teroriste asupra SUA din 9/11 septembrie 2001„ pe 2 august 2004, Preşedintele SUA a anunţat într-o conferinţă de presă, o serie de măsuri vizând eficientizarea activităţii comunităţii informative americane, iar una dintre aceste măsuri este instituirea unui Centru Naţional de Combatere a Terorismului (NCTC) construit pe bazele existentului Centru de Integrare a Ameninţării Teroriste (TTIC). Noul centru va avea responsabilităţi în „planing”-ul operaţional comun şi activitatea informativă comună (între toate departamentele şi agenţiile guvernamentale), cu un staff format din personal provenind de la diferitele structuri[9].

SUA ar trebui să angajeze şi alte naţiuni în instituirea unei strategii de coaliţie comprehensivă împotriva terorismului. Practic, fiecare aspect al strategiei de combatere a terorismului se bazează pe cooperarea internaţională. Această cooperare s-a extins foarte mult în domeniile: militar, legislativ, informativ, vamal şi financiar.

Cel mai mare pericol al unui nou atac catastrofal se va materializa dacă, cei mai periculoşi terorişti vor intra în posesia armelor NBC (nuclear, bacteriologic, chimic). Pentru prevenirea şi contracararea proliferării armelor de distrugere în masă ADMNBC se recomandă:[10]

• • întărirea eforturilor de contracarare a proliferării ADM (un regim legislativ internaţional cu jurisdicţie universală în scopul facilităţii capturării, interzicerii şi acuzării actorilor ce nu-şi opresc programele de producere a armelor NBC);
• • extinderea iniţiativei de securitate împotriva proliferării – Iniţiativa de Securitate Împotriva Proliferării – din 2003, ce vizează parteneriatul naţiunilor în slujba interzicerii armelor de distrugere în masă;
• • susţinerea programului de cooperare pentru reducerea ameninţării – prevenirea proliferării ADMNBC pentru a se reduce riscul ca astfel de arme să ajungă pe mâna teroriştilor din organizaţii precum Al-Qaeda.

O altă strategie în combaterea terorismului este supravegherea deplasărilor teroriştilor. Înainte de 11 septembrie, securitatea frontierelor (intrări pe teritoriul statului, imigraţia) nu era considerată o chestiune legată de securitatea naţională. Până la acel moment nici o agenţie nu a analizat în mod sistematic strategiile de călătorie ale teroriştilor. Comisia 9/11 a demonstrat că 15 din cei 19 terorişti erau potenţial vulnerabili la a fi interceptaţi de autorităţile de frontieră. Aceeaşi comisie a mai identificat două slăbiciuni ale sistemului de control vamal: lipsa unor măsuri antitero bine consolidate ca parte a securităţii graniţelor şi un regim al imigraţiei incapabil a-şi îndeplini în totalitate îndatoririle, darămite să mai susţină şi programele de combatere a terorismului. Recomandări ale „Comisiei 9/11 septembrie”:

• • o mai bună colaborare între autorităţile de frontieră şi oficialii serviciilor de informaţii;
• • o mai bună tehnologie şi pregătire pentru detectarea documentelor falsificate;
• • personalul de la frontieră trebuie să beneficieze de stagii de pregătire în acest sens;
• • sisteme informaţionale capabile să autentifice documentele de călătorie şi să detecteze potenţialii terorişti (la Consulate, birouri de imigrări, în unităţi informative).

Un pas important în acest demers ar constitui sistemul de monitorizare biometric. Acest sistem presupune utilizarea indicatorilor biometrici, care măsoară caracteristicile fizice unice, precum trăsăturile feţei, amprentele etc., pentru a le transforma în indicatori digitali, numerici, numiţi algoritmi.

După septembrie 2001 în SUA s-a iniţiat programul de monitorizare biometrică, (US VISIT) cu doi identificatori biometrici ai călătorilor: fotografiile digitale şi amprente ale celor două degete index. Aceşti identificatori îngreunează posibilitatea persoanelor cu identităţi false de a trece nereperate. Sub noua lege, paşapoartele cetăţenilor UE care vizitează SUA vor trebui să conţină imagini digitale ale feţei şi amprente în caz contrat, vizitatorii vor trebui să solicite viza înainte de a intra în ţara. Uniunea Europeană este preocupată de faptul că cele mai multe state nu vor avea tehnologia pregătita mai devreme de august 2006.

Sistemul de securitate al graniţelor ar trebui integrat într-o reţea mai largă de puncte de monitorizare care să includă sistemul de transport şi accesul la clădirile cu risc maxim.

Deci, se recomandă un sistem de monitorizare şi nu de portretizare care să urmărească identificarea într-o manieră obiectivă a indicatorilor de risc sau a suspecţilor şi nu pe baza intuiţiei.

Strategii pentru securitatea aviatică şi a transporturilor[11]. În noiembrie 2001 s-a adoptat Actul de securitate a transporturilor în baza căruia s-a creat Administraţia de Securitate a Transporturilor (TSA), iar în noiembrie 2001 au urmat Actul de securitate internă şi Actul de securitate a transporturilor marine. Prin aceste acte se solicită iniţierea unor planuri strategice care să descrie modalitatea în care TSA va asigura securitatea sectorului transporturi.

Sistemul de lucru al TSA trebuie reformat în direcţia monitorizării persoanelor, detectarea materialelor explozive, şi îmbunătăţirea performanţelor aparaturii de control al bagajelor de mână.

 

[1] Statul Major General, Doctrina pentru operaţii întrunite multinaţionale, Bucureşti, 2001, p. 15.

[2] Ferchedău-Munteanu, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p. 209.

[3] Ibidem, p. 210.

[4] www.sri.ro

[5] www.onu.org

[6] *** Combaterea finanţării organizaţiilor teroriste, în Revista Profil, nr. 3/2005, p.12

[7] www.nato.int

[8] Cristescu, C., Raportul Comisiei 9/11, în Revista Lumea, nr.4, 2005, p.12

[9] Ibidem, p.13

[10] Cristescu, C., Raportul Comisiei 9/11, în Revista Lumea, nr.3, 2005, p.21-22

[11] Ibidem, p.23