Identitatea se defineşte ca principiu şi ca raport logic. Ca principiu logic, înseamnă faptul că un lucru este ceea ce este, adică nu devine altceva, adică faptul că, „în acelaşi timp şi sub acelasi raport”, nu se schimbă. „În acelaşi timp” inseamna că nu putem afirma simultan proprietăţi contradictorii despre acelaşi lucru. De exemplu, un obiect nu poate ocupa, simultan, poziţii diferite in spaţiu, sau nu poate avea, simultan, culori diferite etc[1].
Se impune deci să încercăm o incursiune in domeniul respectiv. Mai ales pe tărîmul conştiinţei în cadrul careia s-a născut conceptul şi noţiunea atât de controversată. Identitatea (în latină: identitas) provine din id şi ens, adică dintr-un pronume şi un substantiv care, ca noţiune, desemnează însăşi esenţa (ens: ceea ce este în sine şi se manifestă existând). La fel stau lucrurile şi în gândirea greacă, unde adverbul evlos desemnează “ceea ce este înlăuntru”, adică interiorul sau conţinutul.
Contextul socio-politic şi economic actual este guvernat de o accentuată tendinţă către globalizare, mai ales în registru economic, însă, pe de altă parte, de o fărâmiţare politică şi o explozie a naţionalismelor care a generat două întrebări esenţiale atât la nivel individual cât şi de grup: “Cine sunt eu?” şi “Cui aparţin?” Cu alte cuvinte: “Ce identitate am?”
Conceptul de identitate, în multitudinea formelor sale de exprimare este în ultimul timp atât de uzitat, încât înţelesul său a devenit din ce în ce mai ambiguu şi mai opac. Acest aspect este amplificat de faptul că din punct de vedere ştiinţific sensul conceptului de identitate nu este pe deplin clarificat rămânând deschis polemicilor şi dezbaterilor, mai ales în arealul ştiinţelor sociale. Preocupările cu privire la termenul de identitate îşi au originea în biologie, psihologie, relaţiile culturale, însă de fiecare dată definirea sa a depăşit graniţele obiectivităţii ştiinţifice, fiind o armă politică utilizată în conflictele de factură etnică, religioasă, în situaţiile în care state artificial create au dorit să îşi justifice existenţa. Inexactitatea definiţiilor de natură ştiinţifică permit interpretări formulate ad-hoc, cu substrat politic, şi cu scopul de a demonstra chestiuni care se subscriu şi unor interese mai mult sau mai puţin obscure.
În sens larg, identitatea reprezintă sentimentul de apartenenţă la un grup social cu care individul împărtăşeşte în comun o serie de sentimente. Sentimentul de apartenenţă se poate manifesta cu privire la familie, ţară, popor, etnie, ideologie, grup profesional etc. De altfel, din aceste „tipuri” de sentimente de apartenenţă derivă diversele forme de identitate precum: identitatea naţională, identitatea culturală, identitatea etnică, identitatea de grup ori forme mai noi precum identitatea-europeană[2] (lect. dr. Ciprian PÂNZARU).
Conceptul de identitate naţională se poate referi în egală măsură la trăsăturile distinctive ale unui grup ca naţiune (aceeaşi descendenţă, limbă, cultură, religie), cât şi la sentimentul de apartenenţă al unui individ la acestea (manifestat prin respectarea obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor specifice)[3].
Identitatea naţională are în centru naţiunea şi sentimentul naţional. Există o identitate naţională bazată pe principiul etnicităţii specifică statelor naţionale unde majoritatea populaţiei se caracterizează printr-o conştiinţă comună generată de unitatea de limbă, cultură, religie, strămoşi comuni, producţii culturale etc. (de ex. România) şi există deasemenea o identitate naţională bazată pe principiul cetăţeniei. În acest din urmă caz trăsătura comună principală a membrilor grupului respectiv este cetăţenia.
Pe aceste coordonate vorbim de americani, elveţieni, canadieni, moldoveni, bosniaci, australieni care manifestă o identitate naţională (prin prisma apartenenţei la un grup comun determinată de cetăţenie) dar nu au neapărat şi o identitate etnică comună.
Identitatea etnică este un proces de identificare prin care fiecare individ se dezvoltă după modelul grupului etnic şi în funcţie de interesele şi standardele acestuia. Cea mai puternică caracteristică a grupului etnic este sentimentul identităţii etnice cu o tradiţie culturală comună, cu limbă, obiceiuri şi religie proprii. Etnicitatea este un dar, cu ea individul se naşte şi nu o dobândeşte pe parcursul vieţii. Chiar dacă pe certificatul de naştere poate fi trecută o identitate sau alta, aceasta este una abstractă, reală fiind cea pe care individul şi-o însuşeşte prin interacţiunea cu ceilalţi membri ai grupului care îi transmit limba, obiceiurile, tradiţiile etc.
Elementul care face distincţia între identitatea naţională şi identitatea etnică este cel al opţiunii. Identitatea naţională este o opţiune, individul are dreptul să opteze pentru ea, dar ea nu decurge din identitatea etnică care este obţinută prin naştere. Libertatea de opţiune în ceea ce priveşte identitatea naţională poate fi afectată prin factori de presiune socială, psihică, morală, cu alte cuvinte, ea poate fi impusă prin forţă, în schimb, identitatea etnică indiferent de situaţie, nu poate fi modificată. Ea este susţinută de existenţa unei limbi comune, a unei culturi comune, religie comună, obiceiuri şi tradiţii comune iar soliditatea acestora reprezintă o barieră peste care nu se poate trece.
Atunci când vorbim de identitate culturală ne gândim îndeosebi la limbă, cultură, patrimoniul cultural, la tradiţii şi la religie. Nici unul dintre acestea nu a căpătat, însă, un caracter de uniformitate, nu a fost acceptat în unanimitate de statele membre sau de cele care îşi doresc cu ardoare integrarea în Uniunea Europeană. Există o limbă europeană? Nu! Şi probabil nici nu va exista prea curând una, deşi există ţări care au reuşit să se impună şi să-şi promoveze limba la nivel universal valabil. La fel şi în cazul culturii, a tradiţiilor ori a religiilor. Nici una nu poate fi atribuită spaţiului european în întregul său, ci fiecărui stat membru în parte[4].
Spaţiul european este unul al naţiunilor. Să ne amintim că în anul 1954, când s-a înfiinţat Uniunea Europei Occidentale (UEO), în scopul întăririi cooperării între statele vesteuropene în domeniul securităţii, se crea de fapt o alianţă militară europeană. Toate statele componente aveau obligaţia generală de asistenţă în caz de agresiune contra unui stat membru, prezervarea păcii şi securităţii în Europa. Ulterior, UEO a oferit statelor membre o platformă de cooperare economico – socială, dar fiecare stat şi-a păstrat pe mai departe identitatea şi unicitatea. Europa a devenit ceea ce au vrut europenii sau, ca să-l parafrazez pe Jonathan Schelee, şeful Delegaţiei Comisiei Europene, “Europa este şi continuă să fie un proiect al cetăţenilor ei. În acest context românii trebuie să fie pregătiţi să-şi aducă contribuţia la acest proiect, însă trebuie sub nici o formă să-şi piardă identitatea, să imite ori să copieze ceea ce există la alţii. A te integra într-un sistem este, fără urmă de îndoială, un mare avantaj, dar păstrarea identităţii este nu doar o obligaţie, ci chiar singura şansă de supravieţuirea a individualităţii”.
Europa a ajuns la o identitate caracterizată prin pluralism politic, participare socială, respect al diversităţii, concurenţă liberă şi loială, supremaţia legii şi primordialitatea drepturilor omului.
Există şi puncte de vedere contrare care susţin că mai marii Europei nu vor doar o structură militară, economică şi politică în care statele membre să-şi păstreze identitatea naţională. Potrivit acestor voci, nu puţine la număr, clădirea unui suprastat în „lumea veche” nu se opreşte la crearea unor instituţii pentru guvernarea continentală, stabilirea unei “Zile a Europei”, consacrarea drapelului, stemei şi imnului, la adoptarea unei monede unice sau elaborarea unei constituţii. Europa Unită ar tinde să-şi confecţioneze şi o identitate proprie, care să-i justifice existenţa. Aceste puncte de vedere sunt criticabile inclusiv din punct de vedere istoric. Aşa cum spunea marele istoric Herodot – în lucrarea „Istorii” – „despre Europa nu ştie nimeni […] nici de unde şi-a luat acest nume, nici cine ar putea fi cel care i l-a dat”. Nu ştim nici astăzi cu siguranţă de unde provine acest cuvânt, nici ce a reprezentat în gândirea celor care l-au folosit, şi nici limitele spaţiale care-l înscriu. Şi totuşi, Europa există.
Este vremea globalizării galopante. Îi rezistăm sau lăsam să ne acopere valul? A ne opune ar fi ca şi cum am fi o corabie pe mare şi am vrea să înaintăm, pe furtună, împotriva vântului; este ca şi cum am încerca să ne împotrivim topirii gheţarilor. A admite să treacă peste noi tăvălugul dizolvant şi uniformizant ar însemna să ne renegăm istoria, tradiţiile şi cultura, să ne trădăm menirea. Grea dilemă. Este clar că toţi vrem să ne îndulcim la binefacerile fenomenului, dar nu toţi acceptam să le plătim cu renunţarea la fundamentele spirituale. Deoarece piaţa globală şi sistemul informaţional nu pot suplini pierderea identităţii. Fără identitate naţională n-am mai fi ce suntem şi nici nu am mai ştii ce suntem. Veacuri de credinţă şi de sânge pentru apărarea tradiţiilor ar fi şterse definitiv din memoria colectivă şi din sufletul romanesc. Viitorul sprijinit doar pe materie este incert. Nici o cultură nu poate exista fără societate, aşa cum nici o societate nu poate exista fără cultură. Fără cultura n-ar mai fi deloc „uman”[5].
Identitatea etnică este un proces de identificare prin care fiecare individ se dezvoltă după modelul grupului etnic şi în funcţie de interesele şi standardele acestuia. Grup etnic, grup cu tradiţii culturale comune şi care are sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societăţii înglobante. Membrii unui grup etnic diferă de ceilalţi membri ai societăţii prin anumite trăsături culturale specifice: limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente. Esenţial însă este sentimentul identităţii şi autoperceperea lor ca fiind diferiţi de alţi membri ai societăţii. Unii sociologi consideră sentimentele etnice ca o extensie a sentimentelor de rudenie. În uzajul politic contemporan, termenul de grup etnic este frecvent utilizat pentru a descrie o minoritate cvasi-naţională care trăieşte în cadrul unui stat şi care nu a atins statutul de naţiune[6].
Cea mai puternică caracteristică a grupului etnic este sentimentul identităţii etnice cu o tradiţie culturală comună, cu limbă, obiceiuri şi religie proprii. Etnicitatea este un dar, cu ea individul se naşte şi nu o dobândeşte pe parcursul vieţii. Chiar dacă pe certificatul de naştere poate fi trecută o identitate sau alta, aceasta este una abstractă, reală fiind cea pe care individul şi-o însuşeşte prin interacţiunea cu ceilalţi membri ai grupului care îi transmit limba, obiceiurile, tradiţiile etc[7].
Elementul care face distincţia între identitatea naţională şi cea etnică este cel al opţiunii. Identitatea naţională este o opţiune, individul are dreptul să opteze pentru ea, dar ea nu decurge din identitatea etnică care este obţinută prin naştere. Libertatea de opţiune în ceea ce priveşte identitatea naţională poate fi afectată prin factori de presiune socială, psihică, morală, cu alte cuvinte, ea poate fi impusă prin forţă, în schimb, identitatea etnică, indiferent de situaţie nu poate fi modificată. Ea este susţinută de existenţa unei limbi comune, a unei culturi comune, religie comună, obiceiuri şi tradiţii comune iar soliditatea acestora reprezintă o barieră peste care nu se poate trece.
Departe de a fi un concept finit sau măcar unul relativ epuizabil printr-o descriere sistematică, identitatea europeană este un concept în plin proces de construcţie, un proces care este activ. Miza nu este deloc neglijabilă: obiectivele extrem de vaste ale UE şi complexitatea aparatului instituţional şi legislativ menit să asigure atingerea lor nu se pot sprijini doar pe o serie de mecanisme formale, oricât de eficiente ar fi acestea. Uniunea Europeană are în prezent un steag, un imn, o zi a Europei, o Constituţie, un Parlament, un aquis comunitar, obiective şi strategii comune statelor membre care par dedicate ideii de a face din Europa un spaţiu al prosperităţii, securităţii, păcii, legii, libertăţii, democraţiei şi respectării drepturilor omului. Toate aceste valori însă nu se pot traduce niciodată în atitudini şi cu atât mai puţin în comportamente dacă nu sunt susţinute de o infrastructură culturală adecvată; şi, totodată, o identitate astfel definită riscă să nu poată niciodată să afle unde se găsesc cu adevărat graniţele sale universalitatea valorilor invocate de-legitimează apelul la acestea într-un discurs politic localizaţionist.[8]
Pornită de la ideea simplă a unei coerențe la nivel de valori și repere, absolut necesare pentru funcționarea unei comunități politice, identitatea europeană se regăsește acum în postura de a-și căuta justificări pertinente pentru 27 de națiuni, unele mai bune, mai frumoase, mai importante, mai istorice … decât altele. Interesant este și fenomenul – care se dezvoltă în paralel cu eforturile de comunicare ale forurilor europene – acela de refutare, adesea viscerală, a identității europene la nivel național. Justificări grave ori puerile, diferențe care înainte nu păreau să ne deranjeze defel sunt acum invocate cu încrâncenare în multe cercuri, în multe țări.[9]
[1] Paul Kun-Logic şi psihologic în determinarea identităţii naţionale http://www.rocsir.usv.ro/2003_3-4.htm
[2] http://www.basarabeni.ro/stiri/editoriale/repere-teoretice-ale-conceptului-de-identitate-578/
[3] http://www.idebate.org/wiki_ro/index.php/Globalizarea_ameninta_identitatea_nationala
[4] http://ghiny.blogspot.com/2007/01/identitatea-cultural-romnia-vs-europa.html
[5] http://ghiny.blogspot.com/2007/01/identitatea-cultural-romnia-vs-europa.html
[6] http://www.dictsociologie.netfirms.com/E/Termeni/etnic.htm
[7] http://www.basarabeni.ro/stiri/editoriale/repere-teoretice-ale-conceptului-de-identitate-578/
[8] Andreea Enache-Identitate Europeană.Reprezentări sociale-Ed. Lumen 2003-Descriere
[9] Valentina Pricopie-Identitatea europeană şi diversitatea tuturor-CLIPA-martie 2009
