Publicat în

Conceptul de interes naţional

Securitatea naţională trebuie privită prin prisma elementelor sale fundamentale: interesele naţionale pe de o parte, riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile pe de altă parte.

Gândirea politicii de securitate naţională trebuie să plece de la interesul naţional, care întruchipează nevoile şi dezideratele unui stat suveran percepute în relaţiile cu celelalte state, ce constituie mediul extern. Interesul naţional exprimă posibilităţi de alegere a politicii externe, orientate spre garantarea prosperităţii şi securităţii cetăţenilor, menţinerea valorilor şi concepţiei despre lume, conform cărora un stat doreşte să se afirme în cooperare sau în competiţie cu alte state. Interesele naţionale cuprind direcţii de dezvoltare perenă şi sunt acelea de conjunctură istorică, dar interesele naţionale sunt realizate, daca există puterea necesară.

Pentru definirea intereselor naţionale, ştiinţele normative utilizează un concept definit ca atare încă de la formarea sistemului modern de state, respectiv a sistemului internaţional, la mijlocul secolului al XVII-lea, şi anume conceptul de raţiune de stat (raison d’Etat). Raţiunea de stat s-a impus ca principiu normativ superior, deasupra oricăror alte interese individuale sau de grup în societate, şi a devenit principiu regulator al comportamentului internaţional al oricărui stat. Henry Kissinger, arată că, apariţia idei de raţiune de stat a pus în dificultate orice altă cale de legitimare a interesului, în special cea religioasă. „Raţiunea de stat susţinea că binele statului scuză mijloacele folosite pentru a-l menţine; interesul naţional a luat locul noţiunii medievale de moralitate universală. Echilibrul puterii a înlocuit nostalgia pentru monarhia universală cu consolarea că fiecare stat, în urmărirea intereselor sale egoiste, va contribui cumva la securitatea şi progresul tuturor celorlalte”38.

Raţiunea de stat a dat naştere la interesul de stat şi, în consecinţă, la întreaga galerie de interese ale statului. De aici decurge şi dimensiunea normativă a interesului, înţeles ca valoare socială ce încorporează o anumită aşteptare sau dezirabilitate. Pe de o parte, interesul este axiologic orientat. Deci, nu poate fi definit pe cale ştiinţifică obiectivă pentru că este construit pe cale socială, subiectivă. Interesul are consistenţă atât timp cât în construcţia sa sunt integrate o serie de aşteptări şi deziderate sociale, numite valori: bunăstare, libertate, securitate, identitate. Pe de altăparte, valorile ţin de structura culturii, adică de ceea ce este subiectiv definit ca bine, frumos, dezirabil, în siguranţă, moral. Aşadar, interesele sunt expresia unei cristalizări istorice a resurselor ideaţionale ale unei naţiuni, a stilului de gândire colectiv, transferat instituţiilor politice care administrează chestiunile unei epoci sau alteia. În secolul al XIX lea, interesul statului român a fost acela de a-şi câştiga independenţa politică şi de a-şi defini identitatea naţională. De atunci încoace, interesul nostru a fost şi este de a consolida acestă contrucţie politică şi naţională. În termeni de securitate, interesul românilor este acela de a-şi prezerva identitatea şi integritatea politică.

Să reţinem că, în literatura sociologică, Tocqueville arată că structurarea intereselor private într-o democraţie poate avea loc doar în condiţiile definirii unui interes public, adică a unui interes de stat. „ Principiul interesului înţeles în mod corect nu generează acte extraordinare de sacrificiu individual, însă induce acte cotidiene de autoreţinere […] disciplinează un număr de cetăţeni în sensul obiceiului de regularitate, reţinere, moderare, prevedere, autocontrol ” . Deci, interesul public reprezintă o cristalizare a intereselor dintr-o societate; el este diferit de oricare dintre acestea, deşi le încorporează. Interesul public este un bun public şi îi permite statului să-şi îndeplinească obligaţiile de promovare a binelui social. Bunul public este construit din dorinţa de promovare a binelui social. Bunul public este construit din dorinţa cetăţenilor şi răspunde aşteptării majorităţii acestora. Servicii publice esenţiale pentru viaţa socailă sunt, de exemplu, educaţia, justiţia, sanătatea, apărarea,ordinea publică. Cultura publică simbolizează subordonarea cetăţenilor, a indivizilor, şi grupurilor faţă de interesele publice sub forma respectului autorităţii, recunoaştere în schimbul căreia o serie de servicii care altfel nu ar putea fi obţinute pe cale individuală.

La modul generic, interesul naţional, se referă la principiul regulator al politicii, care consideră binele comun al societăţii scopul final al acţiunilor administrative, economice, diplomatice, militare, culturale. Peter J. Katzenstein remarcă construcţia culturală a statalităţii şi a identităţii statelor, motiv pentru care interesele lor sunt elaborate în orizontul cultural naţional, diferit de la o naţiune la alta. Un critic al curentului neorealist, Stefano Guzini, observă caracterul egoist al interesului naţional aşa cum a fost definit de şcoala realistă[1]. Interesul este construit social în orizontul de egoism- generozitate al fiecărei societăţi. Chestiunea este dacă, din punct de vedere moral, definirea interesului unui stat afectează negativ un alt stat şi care ar fi raportul dintre definirea internă a interesului şi promovarea intenaţională.

În cadrul şcolii neoliberale, Robert O. Keohane, admite, de asemenea, ca necesară structurarea intereselor, pentru că fără această operaţie relaţiile internaţionale ar deveni neintangibile:”Fără o teorie a intereselor, care presupune analiza politicii interne, nici o teorie a relatiilor internaţionale nu poate fi deplin adecvată. […]Teoriile curente de care dispunem nu ne ajută prea mult în înţelegerea comportamentului Statelor Unite şi al puterilor europene la sfârşitul războiului rece. […] Este nevoie de cercetare suplimentară mai degrabă la nivelul statului decât la nivelul sistemului internaţional”[2]. Interesele naţionale structurează, în cele din urmă, scena internaţională. Fără state şi fără interesele lor scena ar fi neintangibilă.

Aşadar, termenul de interes naţional, care reprezintă, în politica externă şi de securitate, principiul regulator al acţiunii diplomatice şi militare, este un corolar al termenului de raţiune de stat. Se consideră că există doi factori determinanţi importanţi ai politicii de securitate naţională care definesc şi structurează interesle de securitate: contextul cultural-instituţional al politicii şi identitatea construită a statelor, guvernelor şi a altor actori politici. Perspectiva din care trebuie abordaţi aceşti doi factori este aceea a instituţionalismului sociologic, care pune accentul pe caracterul contextului în care se defineşte statul şi pe natura concurenţială a identirăţilor politice. După Katzenstein: • Statele sunt expesia unor modele colective de autoritate şi identitate, specifice statului naţional; 

  • Aceste modele sunt vizibile prin intermediul normelor juridice şi al obiceiurilor şi ţin de cultură;
  • Identitatea este o expresie a diferitelor constructe politice referitoare la naţiune şi statalitate, constructe concurenţiale elaborate de diferiţi actori politici;
  • Normele sunt aşteptări colective pentru comportamentul actorilor cărora li se atribuie o anumită identitate, cu efect regulator sau constitutiv.

Spre ilustrare pot fi menţionate cazul Marii Britanii, unde identitatea politică are o continuitate de circa 600 de ani, şi, pentru comparaţie, cazurile Germaniei şi Japoniei, care şi-au construit o nouă identitate politică după 1945, au elaborat o serie de noi norme de comportament intern şi internaţional şi,în consecinţă, au constituit noi modele colective de autoritate şi identitate, ceea ce înseamnă o nouă cultură a statalităţii şi a securităţii. Katzenstein sugerează că există modele alternative în cultura naţională care pot susţine schimbări importante în statalitate. Identitatea şi securitatea statului german sau japonez nu s-au diminuat, ci s-au întărit pe baza unei noi formule de agregare a intereselor. Sursa acestei creşteri de statalitate şi securitate se plasează în cultura naţională, pentru că mecanismele interne ale culturii sunt capabile sp genereze modele alternative. Cu alte cuvinte, fondul cultural al unei naţiuni este sursa creşterii sale.

Interesele sunt generate pe cale culturală, ceea ce ne sugerează existenţa unor interese atât de natură materială, cât şi spirituală. Rezultă că securitatea este un compozit de interese materiale şi spirituale. Robert Gilpin, un cunoscut reprezentant al curentului realist, admite că „mai degrabă prestigiul, nu puterea, este moneda de schimb curent în relaţiile internaţionale42” . Cu alte cuvinte, statele asociază la puterea lor materială o putere simbolică de tipul prestigiului. O putere materială impresionantă este fragilă dacă nu este însoţită de o putere simbolică pe măsură. Cazul URSS este ilustrativ: impresionanta sa putere militară nu a putut stopa declinul puterii sale simbolice. În 1990, URSS, era o putere militară fără putere simbolică, iar destrămarea ei un an mai târziu a dus puterea militară la nivelul puterii simbolice.

Pentru securitate, interesele includ prezervarea identităţii politice, a cadrului şi instituţiilor naţionale, susţinerea bunăstării economice şi promovarea unei ordini internaţionale favorabile statului şi aliaţilor săi.

Un tablou al intereselor naţionale le-ar clasa:

  • După izvoare -pornind de la regula că valorile sunt receptori ai nevoilor esenţiale aleunei naţiuni, ele devin operaţionale prin documente politice sau juridice fundamentale. Pot fi identificate surse reale şi formale, după cum se consideră esenţial pentru formarea substanţei interesului naţional, un ansamblu de fenomene sociale: nevoi, aspiraţii, tradiţii culturale,
  • prestigiu şi personalitate naţională, etc. Sau reflectarea acestora în instrumente ce conţin norme politice sau norme juridice importante.
  • După cauzalitate – interese naţionale ideologice ( ţinând de filozofia politică ridicată la rang de ideologie statatlă sau de accentul religios ce marchează acţiunile politice în mediul extern), interese naţionale de influenţă: de putere sau de presiune şi care-şi găsesc condiţionarea în angajamentele internaţionale ale statului şi în receptarea acestora pozitiv de către societate.

Percepţia de bază a oricărui interes ce e promovat de alt stat este dintr-o perspectivă istorică. Genul proxim al noţiunii de interes naţional este reprezentat de acea sumă de opţiuni politice ce reflectă aspiraţiile societăţii. „Naţional” denotă filiaţia conceptului, iar diferenţa specifică derivă din gradul de importanţă ce îl are interesul naţional, forţa de penetrare a câmpului politico-juridic intern şi impunerea ca o variabilă necesară definirii mediului internaţional.

În literatura de specialitate interesul naţional este privit ca o sumă de scopuri politice ce reprezintă preocupări speciale ale unei naţiuni. Interesul naţional, privit ca „ ţel fundamental şi  mobil hotărâtor care călăuzeşte şi animă conduita fiecărui stat în viaţa internaţională”43, surprinde în mod unilateral dimensiunile conceptului, insistând asupra calităţii de determinant behaviourist în relaţiile internaţionale. Există, de asemenea, un curent anglo-saxon ce a lansat şi ipoteza folosirii noţiunii cu înţelesul de securitate a statului în contextul politicii externe. Niccolo Machiavelli a înfăţişat ideea ca avantajul naţional este morelmente obligatoriu a fi cuprins ca scop al politicii externe. Pe de altă parte, Lordul Palmerston , în dezbaterea cu privire la Tratatul de la Adrianopol, martie 1848, a afirmat permanenţa şi obligativitatea urmăririi intereselor naţionale în contextul vremelniciei statului de aliat sau de inamic atribuit altor naţiuni.

Statul, ca subiect de drept internaţional, devine purtătorul matricei naţionale în mediul de acţiune interstatal, având competenţa generală de promovare şi apărare a acesteia. Statul nu este singurul actor al naţiunii, cutura naţională instituţionalizată fiind un transmiţător veritabil de impulsuri în mediul extern.

Sintagma interes naţional se constituie într-o categorie politică ce se afirmă ca rezultat al sensurilor biunivoce ce se stabilesc între nivelurile structural , axiologic şi normativ.

Interesul naţional reprezintă un sistem valorico- normativ, având un rol de modelare şi de model, ce exprimă şi promovează cerinţele funcţionale ale naţiunii, filtrează percepţiile, determină atitudinile şi influenţează modalităţile de participare la viaţa internă şi internaţională, acţionând ca funcţie de control vis-a-vis de sistemul interacţiunilor politice. Într-o prezentare pertinentă a interesului naţional pot fi evidenţiate următoarele trăsături ale conceptului: realismul relativ, transparenţă, eterogenitate orizontală şi vericală, dependenţa mobilă şi funcţionalismul.44

Dicţionar diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979 44 Cobuz, Marcel- Constatntin, Interesul naţional – consideraţii de ordin conceptual In Interesul naţional şi politica de securitate, I.R.S.I., Bucureşti, 1995 

Astfel, realismul relativ ilustrează concordanţa dintre opţiunea politică ridicată la rang de interes naţional şi exigenţa interdependenţei internaţionale, relativitatea este dată de personalitatea eminentului interes naţional şi conştiinţa apartenenţei la „noua ordine mondială”.

Hans J. Morgenthau a fost ataşat ideii că politica externă trebuie privită prin prisma interesului naţional realist şi evitată de la impactul spiritului idealist[3].Interesul naţional trebuie privit atât ca valoare-scop, cât şi ca valoare-mijloc de înfăptuire a politicii generale sau sectoriale. Transparenţa interesului naţional se realizează prin urmărirea publică şi participarea directă a conaţionalilor la procedura de definire, promovare, apărare a acestuia.

Eterogenitatea se explică prin valorile intriseci interesului naţional, diversitatea şi diferenţierea acestora de la o naţiune la alta. Exemplul ilistrativ ar fi acela al dezbaterilor pe palierele sectoriale. In primul rând, pentru „world order idealists” ameninţările la securitatea naţională derivă din problemele globale ale omenirii: sărăcia, ameninţările războiului nuclear, degradarea ecologică şi nu din partea altor state, rezultând de aici că interesul naţional trebuie centrat în jurul unui pilon umanitar, dezarmare, educaţie morală, aplicabilitatea dreptului internaţional şi consolidarea instituţiilor internaţionale şi este necesară perceperea ca fiind de importanţă minoră a doi factori : puterea militară şi angajarea de alianţe.

Dependenţa mobilă derivă din definiţia interesului naţional, insistându-se asupra dinamicii aleatorie a mediului internaţional, asupra dinamicii valorilor, asupra dinamicii ierarhiei componentelor şi asupra gradului de perenitate. Această trăsătură este interconectată cu realismul interesului naţional, semnificând legătura externă cu modificările mediului internaţional sau cu schimbările de strategie în definirea interesului naţional la nivelul decizional intern. Gradul de dependenţă se accentuează în cazul organizaţiilor internaţionale, estomparea dinamismului intereselor convergente ale statelor membre are drept cauze lipsa de autoritate politică a oganizaţiei şi implicarea actorilor transnaţionali specializaţi economic ale căror interese sunt deseori diferite de cele promovate la nivel comunitar.

Funcţionalismul se referă la faptul că normele politice ce formează interesul naţional promovează o serie de cerinţe reale ale naţiunii, dar nu toate cerinţele care presează asupra acesteia.

În Strategia de securitate naţională a României se urmăreşte promovarea, protecţia şi apărarea valorilor şi intereselor naţionale. Ea se asigură prin efort naţional conjugat – respectiv prin forţe şi mijloace proprii- precum şi prin cooperarea cu aliaţii şi partenerii, în consonanţă cu prevederile strategiei de securitate a Uniunii Europene şi ale conceptelor strategice ale Alianţei Nord Atlantice. Această strategie oferă bazele operaţionale ale colaborării sistematice cu organizaţiile de securitate şi apărare din care România face parte, cu statele aliate, partenere şi prietene. Interesele naţionale de bază sunt clasificate astfel:

  • apărarea patriei. Aspectul se referă la protecţia fizică a cetăţenilor unui stat naţional şi la păstrarea integrităţii teritoriale a acestuia.
  • libertatea – se referă la păstrarea sistemului politic al statului şi, ceea ce este mai important, la libertatea de a alege propria formă de guvernare şi propriile instituţii politice.
  • bunăstarea economică – este vorba de capacitatea unui popor, unei naţiuni de a-şi asigura hrana, habitatul, cele necesare unei vieţi prospere.
  • ordinea mondială- se referă la interesul unei naţiuni de a stabili şi de a păstra un mediu internaţional politic şi economic în care să se poată simţi în siguranţă.

În literatura de specialitate americană se disting următoarele categorii de interese:

  • Interese vitale
  • Interese majore
  • Interese periferice

Interesele naţionale nu derivă din factori externi, ci din opţiunile politice şi, de aceea voluntare, ale elitei la putere.

Interesele naţionale potrivit Strategiei de dezvoltare a României din 2001:

– menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei statului român;

  • garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranţei şi protecţiei cetăţenilor României;
  • dezvoltarea economică şi socială a ării, în pas cu dezvoltarea contemporană. Reducerea susţinută a marilor decalaje care despart România de ţările dezvoltate europene;
  • realizarea condiţiilor pentru integrarea României ca membru al NATO şi UE. România trebuie să devină componentă, cu obligaţii şi drepturi depline, a celor două organizaţii, singurele în măsură să îi garanteze un statut de independenţă şi suveranitate şi să îi permită o dezvoltare economică, politică şi socială similară ţărilor democratice;
  • afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca parte a comunităţii de valori democratice; valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural naţional şi a capacităţii de creaţie a poporului român;

[1]

Guzini, Stefano, „Constructivism and the Role of Institutions in International Relations”,1n Marco Clemenţi (ed.) Rassegna Italiana di Sociologia, Roma 2003

[2]    Keohane, Robert O., „Institutional Theory and the realist Challenge After the Cold War”, In David A. Baldwin (ed.), Neorealism and Neoliberalism:The Contemporary Debate, Columbia Press, New York, 1993, p.294-295, citat din Katzenstein, op.cit., p.14

[3] Morgenthau, Hans, Politics among nations:The stuggle for Power and Peace, New York, Knopf, 1973

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *