PESC desemneazã un sistem de cooperare între statele membre UE în materie de politicã externă şi securitate, constitutind « pilonul doi » al Uniunii Europene, alături de Comunitatea Europeană şi cooperarea în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI). Obiectivul acestei politici îl constituie protejarea intereselor fundamentale ale statelor membre în materie de politică externă, independenţă şi securitate a UE, cu perspectiva realizării unei politici de apărare Comună (art. J.4 din Tratatul de la Maastricht prevede că PESC va include toate aspectele legate de securitatea Uniunii, inclusiv eventuala realizare a unei politici comune de apărare care în timp ar putea duce la o apărare comună). Instrumentele la dispoziţia PESC sunt poziţiile şi acţiunile comune, armonizarea poziţiilor statelor membre în cadrul organizaţiilor internaţionale, demersuri şi misiuni exploratorii, asocierea unor instrumente diplomatice cu altele economice şi schimbul permanent de informaţii între statele membre în chestiuni de politică internaţională[1].
Ideea conform căreia ţările UE ar trebui să acţioneze împreună pentru a promova şi a-şi proteja interesele strategice este la fel de veche ca însăşi Uniunea. Aceasta a debutat atunci când cei şase membri fondatori au încercat, fără succes, să creeze Comunitatea Europeană de Apărare, în 1954. Aceştia au perseverat totuşi şi au creat în schimb Comunitatea Economică Europeană. Rădăcinile actualei politici externe şi de securitate se regăsesc în procesul intitulat Cooperarea politică europeană, care a fost lansat în 1970, pentru a coordona poziţiile ţărilor europene cu privire la aspectele importante de politică externă, aflate la ordinea zilei. Deciziile erau luate prin consens şi câteodată s-a dovedit dificil să se ajungă la unanimitatea cerută cu privire la aspectele sensibile pentru care interesele diferitelor ţări erau divergente. Pe măsură ce UE s-a extins şi a iniţiat noi domenii politice, aceasta şi-a intensificat eforturile pentru a juca un rol diplomatic internaţional şi de securitate pe măsura puterii sale economice. Conflictele care au izbucnit în sud-estul Europei în anii ’90, după prăbuşirea Iugoslaviei, au convins liderii UE de necesitatea unei acţiuni comune eficiente. Mai recent, lupta împotriva terorismului internaţional a întărit această convingere.
Principiul politicii externe şi de securitate comună (PESC) a fost consacrat prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Acesta defineşte tipurile activităţilor diplomatice şi politice pe care UE le poate întreprinde pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor.
În etapele de început ale integrării europene, s-a urmărit, în principal, o cooperare economică între statele membre, care a fost privită ca o etapă premergătoare pentru o viitoare integrare politică. Eşecul primului proiect de integrare politică, CAE, în 1954, a dus la concentrarea eforturilorde integrare doar pe plan economic. Ideea unei politici externe şi de securitate comune a fost, din nou, adusă în discuţie, de-abia în anul 1969, în cadrul conferinţei de la Haga, prin raportul Davignon. Cu acastă ocazie, s-a hotărât convocarea de întruniri regulate ale ministrilor de externe ai statelor membre, în scopul unor consultări şi informări reciproce, precum şi pentru armonizarea şi corelarea statelor membre în domeniul politicii externe şi de securitate.
Această cooperare în planul dreptului internaţional public a purtat numele de cooperare politică europeană (CPE), iar în anul 1972, se ajunsese deja la un număr de patru întâlniri anuale în cadrul CPE. Din punc de vedere al dreptului internaţional public, CPE a fost consacrată pentru prima dată în 1986, în AUE, mentinându-se însă sub forma unei cooperări interstatale[2].
De o importanţă deosebită în acest sens este faptul că aici era vorba despre o formă de cooperare pur interstatală a ţărilor membre a CE, delimitată însă strict de CE, lucru cerut de unele state membre, şi mai ales de Danemarca şi Marea Britanie, care aveau o poziţie fundamentală puternic interguvernamentală faţă de CE. Deciziile erau luate, la fel ca în cazul cooperării internaţionale tradiţionale, în unanimitate; în ceea ce privea conţinutul, era vorba despre un schimb lejer de informaţii şi, în unele cazuri, de verificarea poziţiilor adoptate[3].
Politica Externă şi de Securitate Comună, introdusă în 1992 prin Tratatul de la Maastricht, a constituit afirmarea voinţei Uniunii de a-şi contura identitatea pe plan internaţional (art. 2 din Tratatul UE), fiind în acelaşi timp o continuare şi o lărgire instituţională a CPE. Tratatul de la Amsterdam a cosnfinţit şi consolidat bazele PESC, iar prin Tratatul de la Nisa, PESC a devenit, în parte, un domeniu de aplicare a prevederilor privind cooperarea consolidată. Această din urmă reformă instituţională a introdus Comitetul Politic şi de Securitate (art. 25 din Tratatul UE)[4].
[1] http://www.mdrl.ro/_documente/dictionar/Pagina_P.htm
[2] Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia 2, Ed. C.H.Beck, B., 2007, pg. 27-28
[3] http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs4/gasp_esvp.htm
[4] Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia 2, Ed. C.H.Beck, B., 2007, pg. 27-28
