CONFERINTA PENTRU SECURITATE Sl COOPERARE IN EUROPA DE LA HELSINKI DIN 1975

 Au trecut multi ani de la încheierea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki (iulie -august 1975), ale cărei documente au fost apreciate atât de diferit la vremea aceea. Pe de o parte, acordurile de la Helsinki erau considerate pozitive întrucât după 30 de ani de la al doilea război mondial se declara că frontierele sunt inviolabile, deci nu pot fi modificate prin forţă, dar pot fi schimbate prin voinţa popoarelor învecinate. Ruşii îşi asigu­rau pe o bună perioadă securitatea graniţelor de vest, reali­zate în condiţiile excepţionale ale celui de al doilea război mondial, pe atunci socotite de mulţi ilegale şi provizorii. Ei îşi îndreptau astfel atenţia asupra frontierelor de est, ame­ninţate de pericolul galben. Europa vedea oprită expansiu­nea rusească spre vest. Stăruie încă în memoria lumii întregi actele barbare şi brutale cu care Rusia sovietică a înăbuşit aspiraţiile spre libertate ale Ungariei (1956) şi Cehoslovaciei (1968). Nu se uită nici atacurile şi şantajele ruseşti îndreptate cu o tenacitate diabolică împotriva României: Bulgaria for­mula pretenţia unui coridor prin Dobrogea, pe litoralul Mării Negre, spre a se uni cu „marea massă slavă sovietică”; Ungaria începuse să revendice Transilvania – şi continuă încă să poftească acest străvechi teritoriu al Daciei, iar Rusia lansa ideea că Moldovenii constituie un popor diferit de cel român şi că ar fi mai firească unirea Moldovei de dincoace de Prut cu „Republica Sovietică Socialistă Moldo­venească”. Prin consfinţirea actualelor hotare la Helsinki, România îşi vedea garantată actuala componenţă teritorială şi acest fapt a fost apreciat ca pozitiv, chiar dacă nu a putut revendica în mod deschis Basarabia şi nordul Bucovinei.

Pe de altă parte, Conferinţa de la Helsinki a fost numită a doua Yalta, întrucât nu a adus nimic nou, nu a creat bazele unei Europe Noi şi nici nu a asigurat fiecăreia dintre ţările participante independenţa naţională şi suveranitatea. Dimpotrivă, prin consfinţirea actualelor frontiere, ea a expri­mat acordul general cu acapararea unei părţi a Finlandei, cu desfiinţarea ţărilor baltice – Estonia, Letonia şi Lituania – şi înglobarea lor în marea „uniune” şi cu răpirea unei părţi a Poloniei, a unei părţi a Bucovinei şi a Moldovei lui Ştefan cel Mare de dincolo de Prut. Cu alte cuvinte, nu a făcut altceva decât să consacre hegemonia Rusiei în Europa de Răsărit, cuceririle ei teritoriale, zonele ei de influenţă acorda­te la Yalta sau luate prin forţă şi perfidie. Ceea ce este şi mai grav, la Helsinki Europa nu prea a avut posibilitatea să se exprime ca putere de sine stătătoare, consacrându-se, practic, şi în acea ocazie hegemonia USA şi Uniunii Sovieti­ce.

*

Şi totuşi, după 30 de ani de ruptură, momentul Helsinki însemna depăşirea tensiunilor războiului rece şi reluarea dia­logului între cele două blocuri politice şi militare ce nu se pot ignora. Din păcate, documentul semnat atunci enunţă numai principii, dar nu stabileşte nici drepturi nici obligaţii, nici garanţii de aplicare, de controlare a respectării celor decretate şi nici sancţiuni pentru cei ce nu le respectă. Rezultatul ? S-a văzut la Belgrad, moment ce a însemnat un regres faţă de Helsinki: promovarea politicii de reâmpărţire a lumii între unele state sau grupuri de state, amestec în treburile interne ale altor popoare, intensificarea cursei înar­mărilor şi chiar invadarea unor ţări terţe. Situaţia din Afga­nistan constituie o încălcare flagrantă a actului final de la Helsinki, care prevede ca principiile enunţate de el să fie aplicate nu numai în relaţiile bilaterale între ţările semnatare,

ci şi în relaţiile acestora cu ţări terţe.

* *

Pregătirea ediţiei de la Madrid a CSCE a primit atenţia cuvenită din partea autorităţilor spaniole. Palatul Congrselor şi Expoziţiilor, care va ospita lucrările Conferinţei, a fost complet renovat şi modernizat. Aula mare pentru adunările generale a fost înzestrată cu noi cabine pentru traducere simultană, au fost construite săli noi cu capacitate de 200 persoane fiecare, precum şi 35 mari studii pentru fiecare delegaţie. Acestea, în număr de 35, reprezintă toate ţările europene, afară de Albania, plus Statele Unite ale Americii şi Canada, adică circa un miliard de cetăţeni. Pentru jurna­lişti – care vor fi în număr de 1.500 – au fost amenajate săli de presă corespunzătoare. Pe lângă normalele mijloace de comunicare telefonică, telegrafică, televizivă şi telex, au fost instalate aparate ce vor putea primi informaţii din toată lumea în diferite limbi. Desigur, nu lipseşte sistemul de siguranţă de înalt nivel, similar cu al celor mai moderne aeroporturi, cu circuite televizive interne, legitimaţii imposibil de falsificat etc.

Mai grea se revelă pregătirea conferinţei propriu zise, care urmează să înceapă în luna noiembrie 1980, o mare parte din dificultăţi derivând din invadarea sovietică a Afga­nistanului.

Cu toate acestea, Conferinţa este considerată necesară pentru că, din cauza recentelor evenimente de politică inter­naţională devine unicul for de dialog între Est şi Vest. Am­basadorul Pârez Hernândez, şeful delegaţiei spaniole, care a vizitat capitalele celor mai importanţi interlocutori a afirmat că regulamentul de procedură ce va fi decis în cursul reuni­unilor pregătitoare „are o mare greutate politică”. Domnia Sa consideră oportună continuarea dialogului între Est şi Vest şi menţionează că discuţiile vor privi probleme ce pri­vesc echilibrul militar, distensiunea şi drepturile omului, pe

baza celor decise la Helsinki.

* * *

Ca şi la Helsinki, Românii se arată interesaţi în buna reuşită a Conferinţei şi au considerat oportun să facă propu­neri concrete pentru Conferinţa de la Madrid, lată, pe scurt,

conţinutul acestor propuneri făcute de cele mai înalte foruri româneşti în ziua de 1 august a.a:

• Reuniunea de la Madrid să hotărască convocarea unei conferinţe consacrate dezarmării europene, care să adopte măsuri concrete de oprire a cursei înarmărilor, de diminuare a potenţialului militar existent pe continent.
• Asigurarea continuităţii conlucrării statelor semnatare ale Actului final de la Helsinki pentru soluţionarea concretă a problemelor securităţii şi cooperării, organizând în acest scop reuniuni periodice ale reprezentanţilor statelor partici­pante, întâlniri de experţi, alte forme de negocieri a proble­melor, pentru o nouă conferinţă general-europeană.
• Necesitatea ca această viitoare conferinţă general-euro­peană să se desfăşoare la nivelul şefilor de state şi guverne. Conferinţa să aducă completările corespunzătoare documen­telor din 1975, dezvoltându-se cu noi prevederi şi măsuri menite să deschidă o perspectivă cu adevărat viabilă edifi­cării securităţii în Europa.
• După reuniunea de la Madrid’, următoarea reuniune general-europeană să se desfăşoare în capitala României, oraşul Bucureşti.
• încheierea unui tratat general de renunţare la forţă şi la ameninţarea cu forţa, aceasta ar aduce o contribuţie esenţi­ală la cauza destinderii, încrederii şi securităţii continentului, la întărirea păcii genera/e.
• Necesitatea ca reuniunea de la Madrid să reafirme din nou, cu putere, ataşamentul solemn faţă de documente/e semnate la Helsinki, hotărârea fermă de a înfăptui Actul final al Conferinţei general-europene ca un tot unitar. Desfă­şurarea reuniunii de la Madrid la nivelul miniştrilor de exter­ne, ar spori eficienţa dezbaterilor şi mări gradul de angajare şi responsabilitate în adoptarea măsurilor ce se impun.

în aceste propuneri se întrevede, între altele, depăşirea problemei drepturilor omului prin abordarea problemei drep­tului popoarelor. Renunţarea la forţă şi la ameninţarea cu forţa nu privesc numai persoanele individuale, ci naţiuni întregi. Nu înseamnă aceasta readucerea în actualitate a principiului autodeterminării naţiunilor, consfinţit după pri­mul război mondial ? Un tratat general de renunţare la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state ar diminua tensiunea şi ar crea situaţii de destindere necesare pentru discutarea unor probleme mai delicate ca acelea ale popula­ţiilor înglobate în ţări vecine.

Este adevărat că la Helsinki s-a hotărât inviolabilitatea frontierelor, dar s-a mai adăugat că acestea pot fi modificate prin voinţa popoarelor învecinate. Italia şi Jugoslavia au rezolvat, tocmai pe baza unor astfel de prevederi, situaţia din zona Triest. De ce n-ar face acest lucru şi URSS cu România ? De ce n-ar permite milioanelor de Români din nordul Bucovinei şi din Moldova de dincolo de Prut să dea curs dreptului lor la autodeterminare, dorinţei lor de a trăi în tr-o singură ţară independentă a neamului ?

Dacă în Declaraţia Comisariatului de Externe URSS asu­pra României, din 24 august 1944 se afirma că „Guvernul sovietic consideră de o necesitate urgentă să se restabileas­că independenţa României, e/iberându-se ţara de sub jugul fascist”, acelaşi principiu al restabilirii autodeterminării şi independenţei Românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei ar trebui afirmat şi respectat şi astăzi. Este nevoie să amin­tim ce s-a afirmat atunci ? lată un citat din aceeaşi declara­ţie:

„Guvernul URSS consideră că restabilirea suveranităţii în România este de o urgentă necesitate. Dacă România sus­pendă operaţiunile sale militare şi întoarce armele contra inamicului pentru a recuceri Transilvania, Guvernul sovietic va acorda României tot sprijinul necesar acestei lupte. Dar războiul nu va putea fi suspendat pe teritoriul român, decât când Germanii vor evacua ţara. Guvernul sovietic consideră de prisos să mai repete declaraţia făcută în aprilie trecut. în aprilie, deja Guvernul sovietic a asigurat că el nu are nici o intenţie să dobândească vreo parte din teritoriul României, să modifice ordinea socială în România sau chiar să aducă vreo atingere independenţei ţării”… Considerăm de prisos tălmăcirea acestui text ce grăieşte de la sine…

Madrid 1980/1981 este un moment de verificare a modu­lui în care semnatarii au înţeles să respecte principiile din actul final al Conferinţei de la Helsinki . Lucrările pregătitoa­re din situaţia internaţională actuală nu inspiră prea mult optimism. Ce noutăţi va aduce documentul speranţei de la Helsinki la Madrid ? Ce hotărâri se vor lua pentru respecta­rea sa în viitor şi pentru asigurarea liniştii pentru fiecare ţară este greu de spus. Cert este că Europa trebuie să-şi spună cuvântul şi să nu se mulţumească cu un rol de asistent Ja dialogul dintre cei „Doi Mari”. Altfel, se va verifica într-ade­văr o nouă Yalta.