CONFLICTE INTERNATIONALE

„Managementul crizei” este un domeniu al analizei şi practicii politice internaţionale, care recunoaşte că, virtual, toate relaţiile internaţionale conţin caracteristici şi germeni conflictuali (chiar şi când se construiesc relaţii de colaborare). Managementul crizei operează cu următoarele concepte esenţiale:

• „Conflict”: situaţie de ostilitate deschisă ori latentă între două sau mai multe părţi;
• „Criză”: stadiu al conflictului (înainte sau după), situaţia caracterizată prin:
• Acţiunea neanticipată (conţinând elementul de surpriză) din partea unei părţi;
• Perceperea unei ameninţări grave;
• Timp limitat pentru decizie ori răspuns;
• Percepţia unor consecinţe grave care ar rezulta din inacţiune;
• „Dispută”: situaţie în care relaţia conflictuală între părţi nu afectează obiectivele comune ale părţilor (guvernelor);
• „Incident”: situaţie de relaţie între părţi care are o gravitate sporită, în comparaţie cu disputa, dar care nu a fost organizată sau condamnată de guvern.

Cea mai gravă stare conflictuală este războiul.

În general, conflictul apare ca o formă a interacţiunii umane prin care doi sau mai mulţi membri ai unei colectivităţi intră în dezacord total sau parţial asupra unor probleme. Cu alte cuvinte, conflictul este amestecul intenţionat al unui individ, al unui grup sau unui actor internaţional în eforturile de realizare a scopurilor unui alt individ, grup sau actor internaţional. Deoarece scopurile celor două părţi sunt de cele mai multe ori incompatibile, realizarea scopului de către una din părţi face imposibilă realizarea acestuia de către cealaltă parte.

De-a lungul timpului practica managerială a dezvoltat două viziuni asupra conflictelor. Conform conceptelor promovate într-o viziune clasică, idealistă:

• conflictul poate fi evitat;
• obiectivul managementului este de a elimina conflictul;
• performanţa optimă necesită îndepărtarea conflictului.

În prezent, lumea specialiştilor prezintă o viziune nouă asupra conflictelor, realistă, care poate fi rezumată astfel:

• conflictul este inevitabil;
• conflictul este cauzat de: structura organizatorică, diferenţe în scopuri, în percepţii, evaluarea resurselor, etc.;
• performanţa optimă de care sunt capabili actorii internaţionali necesită reducerea nivelului conflictului.

O tipologie a conflictelor[1] ajunse în stadiul confruntării poate lua în calcul următoarele:

1. Diferendul, prima etapă cronologică a unui conflict, în care părţile îşi manifestă public dezacordul asupra unei chestiuni de interes comun, dar numai ca modalitate non-violentă;
2. Starea de tensiune, reprezentând stadiul atins în relaţiile între state sau/şi organizaţii internaţionale, care se manifestă atât nonviolent cât şi violent, preponderent fără utilizarea armamentului;
3. Conflictul armat, urmare a nesoluţionării diferendelor şi tensiunilor, după ce a fost respinsă soluţia la masa tratativelor, constând în derularea de operaţiuni militare clasice sau neconvenţionale;
4. Starea post-conflictuală, care debutează cu acceptarea de către părţile aflate în conflict armat a încetării ostilităţilor militare. Acum se desfăşoară activităţi politice, diplomatice, juridice etc., presupuse necesitatea încheierii păcii. În această perioadă, misiunile forţelor militare învingătoare devin: observarea încetării focului, supravegherea retragerii trupelor, spijin pentru respectarea legii şi ordinii, acordarea asistenţei umanitare şi medicale, ajutorarea refugiaţilor.

Gestionarea crizelor în stările de haos presupune:

– Analiza temeinică a ameninţărilor şi riscurilor;

– Sesizarea tensiunilor şi instabilităţilor interne, regionale, generale;

– Prefigurarea şi configurarea spaţiilor periculoase, a vulnerabilităţilor şi punctelor- forte ale structurilor şi acţiunilor care preced şi condiţionează stările de criză;

– Sesizarea şi studierea posibilelor mecanisme de declanşare şi de manifestare a crizelor;

– Cunoaşterea crizei privind mai ales următoarele:

• Natura acesteia;
• Sfera de cuprindere;
• Conţinutul;
• Evoluţia sau involuţia;
• Forţele participante;
• Instituţiile pe care le afectează;
• Efectele imediate, pe termen mediu şi, dacă e posibil, pe termen lung;
• Liderii;
• Punctele tari şi punctele vulnerabile;
• Mecanismul de funcţionare;
• Dacă facilitează sau nu acţiuni de tip terorist;
• Sesizarea momentului (pragului) în care criza, din reacţie socială, devine ameninţare gravă la adresa securităţii naţionale, adică a momentului în care criza devine război;

– Soluţionarea crizei.

Sesizarea (eventual, anticiparea) momentului în care criza devine război este partea cea mai importantă a gestionării crizelor şi are o importanţă cu totul specială, întrucât numai în felul acesta (cunoscând adică fizionomia crizei) se pot găsi la timp soluţiile necesare.

Ca modalităţi de soluţionare a conflictelor, preventive sau efective, domeniul relaţiilor internaţionale cunoaşte:

Cooperarea este necesară datorită dependenţei care există între diferiţi actori internaţionali. Desigur, simpla existenţă a dependenţei nu generează implicit cooperarea. Momentele declanşării conflictului nu pot fi marcate cu exactitate în toate situaţiile. Această tehnică a cooperării este desemnată să reducă percepţiile greşite, să stimuleze comunicarea corectă şi să dezvolte sentimente de încredere între participanţii la viaţa internaţională. Sunt tot mai multe organizaţiile internaţionale care îşi propun cooperare pe toate planurile (Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană), şi funcţionează organizaţii care pun pe prim-plan securitatea (NATO, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa).

Retragerea este atitudinea prin care adversarii se retrag din conflict, amână asumarea responsabilităţilor, ignoră situaţiile. Evitarea conflictului presupune ignorarea acestuia în speranţa că va dispare de la sine. Conflictul însă nu dispare imediat, ci rămâne în stare latentă. El poate reizbucni cu o intensitate mult mai mare dacă situaţia care a generat conflictul este deosebit de importantă pentru părţile în conflict. Exemplu edificator este conflictul din Golf, unde retragerea (limitată) a coaliţiei condusă de americani nu a dus la soluţionarea conflictului.

Aplanarea se rezumă la încercările de a mulţumi toate părţile implicate în conflict. Aplanarea conflictului se întâlneşte atunci când una dintre părţi este dispusă să satisfacă interesele celeilalte părţi, în dauna propriilor sale interese, fie pentru a obţine un credit din partea celorlalţi, fie pentru că armonia şi stabilitatea este vitală în mediul său de securitate. Se poate exemplifica prin renunţarea României la drepturile istorice şi susţinute şi demografic asupra teritoriilor din Ucraina, într-un moment în care climatul de securitate la estul său era condiţia aderării la NATO.

Forţarea este utilizată îndeosebi în cazul în care o putere internaţională doreşte, cu orice preţ, obţinerea rezultatelor, fără a avea consideraţie faţă de aşteptările, nevoile şi sentimentele celorlalţi actori internaţionali. De obicei, această modalitate de rezolvare a conflictului se bazează pe forţa de constrângere a unui stat sau grup de state, care utilizează abuziv sursele de putere pe care le deţine asupra adversarilor săi. Pe termen scurt, forţa poate reduce conflictul, dar efectele nu sunt dintre cele favorabile pe termen lung. Exemplul celui de-al doilea război din Irak este edificator, rezistenţa populaţiei cucerite exprimându-se cu intensitate mult timp după ce regimul irakian a pierdut războiul; în fapt, starea de război continuă, exprimându-se cu alte mijloace şi alt nivel.

Compromisul presupune concesii reciproce, ambele părţi obţinând oarecare satisfacţie. Această posibilitate de soluţionare a conflictelor porneşte de la supoziţia că există întotdeauna o cale de “mijloc” pentru soluţionarea diferendelor, dezacordurile fiind rezolvate prin negocierea unei soluţii de compromis. Compromisul este de fapt o soluţie superficială de împăcare a tuturor părţilor care presupune sacrificarea convingerilor şi uneori a raţionalităţii. Adoptarea acestei metode se face mai ales atunci când părţile au puteri egale şi sunt ferm hotărâte să-şi atingă scopurile în mod exclusiv. Ne putem gândi la încheierea nedecisă a războiului între Iran şi Irak, de care Irakul avea nevoie pentru a se putea implica total în conflictul cu americanii şi aliaţii lor, acceptată de Iran pentru că şi în propria viziune America reprezintă “Marele Satan”.

Confruntarea este o abordare a conflictului care ia în considerare preponderent nevoia de rezultate. Aceasta constituie, probabil, singura cale de rezolvare definitivă a conflictului şi este utilizată în cazul în care se acceptă diferenţele legitime dintre părţi, cheia soluţionării conflictului fiind recunoaşterea onestă a diferenţelor. Studiile arată că, de cele mai multe ori, un conflict debutează prin confruntare, iar apoi se încearcă aplanarea, compromisul, forţarea şi, abia la urmă, retragerea.

Pe lângă aceste modalităţi mai putem identifica o altă tehnică de soluţionare a conflictelor care se referă la fixarea unor scopuri supra-ordonate. Pentru părţile aflate în conflict se stabilesc obiective comune care nu pot fi realizate decât prin unirea eforturilor şi resurselor fiecărui grup în parte. Conform acestei tehnici, scopurile supra-ordonate ar forţa părţile să uite dezacordurile dintre ele şi să-şi concentreze atenţia pe depăşirea surselor de conflict. Deşi este o tehnică ce nu presupune eforturi deosebite pentru aplicarea în practică, utilizarea scopurilor supra-ordonate prezintă dezavantajul că odată ce scopul a fost îndeplinit, conflictul poate să reapară. Este edificator exemplu alianţei  Statelor Unite ale Americii cu Federaţia Rusă, atâta timp cât terorismul se dovedeşte o ameninţare pentru ambele state, dar şi pentru securitatea globală. Sau intrarea în istorie a diferendului franco-german pe tema Alsaciei, odată cu implicarea ambelor puteri în proiectul unei Europe unite.

În practica internaţională se apelează frecvent la utilizarea mediatorului. Metoda este deosebit de eficientă atunci când cele două părţi aflate în conflict nu mai sunt dispuse la o confruntare onestă, fiind prinse între presiunile interne şi internaţionale. Un al treilea actor internaţional cu rol de mediator, va încerca să provoace o întâlnire între părţi, favorizând comunicarea deschisă. În acest fel se reduce emotivitatea şi se creează oportunităţi egale pentru ambele părţi de a-şi exprima poziţiile.

Terţii pot contribui la soluţionarea disputelor prin tehnici cum ar fi: reducerea tensiunii, controlarea numărului de probleme, îmbunătăţirea comunicării, stabilirea unor teme comune sau sublinierea anumitor opţiuni de decizie pentru a le face mai atractive pentru părţi. Din punctul nostru de vedere, o astfel de intervenţie ar trebui evitată până când părţile reuşesc să se descurce şi fără ajutor, în limite rezonabile de timp şi resurse. Pentru a face faţă diverselor situaţii cu care sunt confruntaţi, mediatorii au nevoie de patru tipuri de abilităţi:

• stabilirea unei relaţii eficiente de lucru cu fiecare din părţile aflate în conflict, astfel încât acestea să aibă încredere în terţa parte, să comunice liber cu mediatorul şi să reacţioneze cu simpatie la sugestiile mediatorului;
• crearea unei atitudini de cooperare între părţile aflate în conflict;
• dezvoltarea unui proces de clarificare a naturii problemelor cu care sunt confruntate părţile aflate în conflict, pentru extinderea gamei de alternative percepute ca fiind disponibile şi facilitarea implementării soluţiilor convenite;
• este deosebit de important pentru mediator să aibă multe informaţii independente despre chestiunile în jurul cărora se centrează conflictul.

Intervenţia terţilor poate fi dorită de părţi sau poate fi impusă din afară prin reguli, legi, obiceiuri, etc. Un terţ impus poate să aducă perspectiva cuiva care nu este parte a disputei, dar care este interesat în soluţionarea conflictului. Practica demonstrează că există o regulă de aur: intervenţiile care nu sunt acceptate de către una sau ambele părţi, sau care nu sunt întărite de expertiza, prietenia sau autoritatea terţului (surse de putere ale acestuia), pot fi primite cu ostilitate sau chiar cu duşmănie, indiferent de motivaţiile sau intenţiile terţului. De multe ori se întâmplă ca într-o dispută să apară surpriza ca părţile între care există un conflict să se coalizeze împotriva terţului (care este perceput acum ca o ameninţare).

Între beneficiile majore pe care le aduce intervenţia terţilor poate fi menţionată readucerea stabilităţii, a normalităţii şi înscrierea părţilor într-un discurs civilizat în care se pot reîncepe negocierile de soluţionare a conflictului. Alte avantaje:

• crearea unei perioade de temperare a stărilor pasionale;
• restabilirea sau îmbunătăţirea comunicării;
• concentrarea asupra problemelor importante;
• remedierea relaţiilor blocate;
• restabilirea angajamentelor privind termenele limită;
• creşterea nivelului de satisfacţie şi de angajament a părţilor faţă de procesul de soluţionare a conflictului şi rezultatele acestuia.

În unele situaţii, intervenţia terţilor poate semnala eşecul procesului de negociere şi de soluţionare a conflictelor, chiar dacă numai temporar. O astfel de intervenţie arată că părţile au eşuat în crearea de relaţii sau în managementul propriilor relaţii de interdependenţă – situaţie reală mai ales atunci când părţile apelează la arbitraj, ceea ce înseamnă că renunţă la controlul stabilirii propriilor rezultate.

Arbitrajul, ca formă de intervenţie a terţilor, poate demonstra că părţile au căzut de acord că nu se înţeleg şi îşi exprimă dorinţa de a ceda controlul asupra rezultatelor. În opoziţie, scopul dominant al altor tipuri de intervenţii ale terţilor (în mod special medierea) este de a îmbunătăţi abilităţile părţilor de soluţionare a conflictelor. Obiectivul lor este de a permite părţilor să deţină controlul asupra rezultatelor, prin reglementarea proceselor de interacţiune.[2]

Medierea, alături de alte forme de controlare a procesului de reducere a conflictului (cum ar fi facilitarea sau consultarea) este cea mai întâlnită formă de intervenţie a terţilor şi are un caracter preponderent procedural. În cursul medierii (care intervine mult mai puţin între părţi în comparaţie cu arbitrajul) părţile îşi păstrează controlul asupra rezultatelor, deşi vor ceda controlul asupra modului de soluţionare a disputei. Medierea ajută astfel să se păstreze un beneficiu important al negocierii: părţile menţin controlul asupra soluţiilor, fapt care le va ajuta semnificativ în dorinţa lor de implementare a rezultatelor.

O asemenea intervenţie (care insistă asupra procedurilor) sprijină nevoile negociatorilor care solicită ghidare sau asistenţă procedurală dar doresc să păstreze controlul asupra deciziilor sau implementării rezultatelor. Nu trebuie trecut cu vederea că eşecul folosirii intervenţiei terţilor (când este cu adevărat necesară), poate fi la fel de periculos ca şi alegerea unei intervenţii greşite (de exemplu arbitraj în loc de mediere sau folosirea unei metode adecvate dar la un moment nepotrivit).

Terţul are avantajul de a fi potenţial mai obiectiv decât persoanele aflate în conflict, asupra metodelor care trebuie aplicate sau a stilului care trebuie folosit. Evident, terţii nu ar trebui să fie influenţabili de una dintre părţi sau de ambele părţi şi nici părtinitori (ceea ce nu se întâmplă în medierile pe care Statele Unite ale Americii le practică în conflictul arabo – palestinian, unde părtinirea în favoarea Israelului este evidentă şi constantă). Cel care intervine trebuie să realizeze foarte clar care este efectul posibil al intervenţiei asupra părţilor – în mod specific asupra dorinţei şi/sau abilităţii lor de a soluţiona alte conflicte în viitor. Nu trebuie neglijat faptul că intervenţiile terţilor (în cazul arbitrajului mai ales), pot să aibă consecinţe negative extrem de puternice cum ar fi diminuarea capacităţii părţilor de a negocia efectiv, respectiv creşterea dependenţei faţă de terţ.

Subliniem încă o dată că intervenţia terţilor trebuie făcută doar atunci când este absolut necesară, iar părţile trebuie controlate doar atât cît trebuie pentru a le ajuta să ajungă singure la o soluţie.

Este esenţial pentru managementul conflictului identificarea corectă a relaţiilor de putere care se instituie între doi sau mai mulţi actori internaţionali, pentru a previziona cu succes şansele de aplanare sau de escaladare a unui conflict.

Într-o relaţie binară, B. H. Raven[3], a identificat cinci tipuri de putere, corespunzătoare diferitelor relaţii de subordonare. Astfel, acţiunea lui A asupra lui B se poate baza pe: 1. Puterea de recompensă, care se instituie pe convingerea lui B că A poate face ceva pentru oferirea unui stimulent, eventual material; 2. Puterea de coerciţie, care se bazează pe convingerea lui B că A îl poate pedepsi. Dimensiunea acestei puteri este proporţională cu dimensiunea pedepsei pe care A o poate aplica; 3. Puterea legitimităţii mizează pe convingerea lui B că A are un drept legitim de a-i impune normele de comportament; 4. Puterea referentă, apare atunci când B se identifică cu A, fie ca senzaţie, fie ca dorinţă; 5. Puterea expertă, care se sprijină pe convingerea lui B că A posedă cunoştinţe speciale

 

 

[1] Anghel Andreescu, Gheorghe Toma, Conflictele sfârşitului de mileniu, Timpolis, f.a., p. 11

[2] România a trăit experienţa dureroasă a unui “arbitraj” pe care nu l-a solicitat şi în timpul căruia a fost lipsită de orice posibilitate de a controla regulile arbitrajului sau rezultatele; rămâne corectă caracterizarea drept “dictat” a intervenţiei Germaniei în conflictul cu Ungaria relativ la Transilvania, încheiată la 30 august 1940, prin care România era obligată să cedeze o parte a Transilvaniei

[3] în Structure of Conflict, 1970