Sfârtecarea violentă şi sângeroasă a Iugoslaviei îşi are rădăcinile într-o multitudine de factori, atât externi, cât şi interni, a căror acţiune s-a conjugat în perioada 1989-1991. Ea s-a produs însă efectiv, odată cu enunţarea declaraţiilor de independenţă ale Sloveniei şi Croaţiei, făcute la 25 iunie 1991, şi care au deschis tristul orizont al secesiunii.
Conflictele armate între fostele republici iugoslave au cunoscut, din punct de vedere cronologic, mai multe faze de evoluţie. O primă fază este aceea care a opus, ca actori principali, armata federală şi forţele armate ale Sloveniei (pentru scurt timp), Croaţiei, şi ulterior, ale Bosniei-Herţegovina.
Această etapă, încheiată în luna mai 1992 odată cu retragerea trupelor federale de pe teritoriul celor două state, a fost urmată de o alta, în care minorităţile sârbe din republicile secesioniste, organizându-se în trupe paramilitare, s-au opus armat guvernelor nou proclamate şi autorităţilor statale proaspăt înfiinţate.
A treia fază a conflictului aduce faţă în faţă armata de eliberare a albanezilor din Kossovo şi armata federală iugoslavă, peste care se suprapun intervenţiile forţelor ONU şi NATO în intenţia de a înăbuşi focarele de conflict şi a stabiliza situaţia.
Dar, etapa cea mai importantă şi totodată cea care a adus o anumită finalitate – chiar şi parţială – în acest conflict regional, îl constituie intervenţia militară a forţelor NATO asupra Serbiei, începută la 24 martie 1999, intervenţie ce nu s-a bucurat de consensul ONU şi care s-a încheiat pe 10 iunie acelaşi an.
Analizând prima etapă a conflictelor, şi anume intervenţia armatei federale în Slovenia pentru a stabiliza situaţia, constatăm că, ceea ce trebuia să fie o adevărată demonstraţie de forţă, a fost de fapt un fiasco, militarii federali întâmpinând o rezistenţă acerbă. Formându-se ideologic ca şi o armată de eliberare, ea s-a dovedit a fi percepută însă ca o forţă de ocupaţie, expusă total unui corp de armată sloven bine ales, motivat şi pregătit să întindă curse.
În acest caz, armata federală a cedat rapid, decizia de retragere a trupelor fiind făcută unilateral de către Serbia, aceasta urmând să-şi retragă forţele şi echipamentele de pe teritoriul sloven în termen de 3 luni de zile.
O astfel de rezolvare a conflictului, prin abandonarea Sloveniei, se explică prin faptul că această provincie iugoslavă a fost, cu excepţia provinciei Kossovo, cea mai omogenă formaţiune statală din punct de vedere etnic de pe teritoriul fostei Iugoslavii, slovenii constituind 90% din populaţia totală; totodată, minoritatea sârbă a beneficiat de un bun tratament din partea majorităţii slovene. Şi, bineînţeles, închiderea conflictului sloven era determinată în mare măsură de dorinţa Serbiei de a deschide un nou front, cu Croaţia.
Cu totul altfel stăteau lucrurile în Croaţia, unde exista o puternică minoritate sârbă compact dispusă în Slavonia de Est şi Krajna. Zonele locuite de sârbi îşi proclamă autonomia şi, ulterior, independenţa, cu sprijinul armatei federale.
Confruntărilor militare de pe teritoriul croat li se adaugă cele ce izbucnesc în aprilie 1992, în Bosnia-Herţegovina, la o lună după ce această fostă republică iugoslavă îşi proclamase independenţa.
Între timp, proclamarea independenţei Macedoniei a acutizat problemele sârbeşti, determinând pecetluirea destrămării statului iugoslav. Retragerea militarilor bosniaci şi macedonieni din armata federală a avut drept consecinţă ,,sârbizarea” armatei iugoslave, în ciuda faptului că acest proces nu era nici liniar, nici scontat, după cum au confirmat schimbările succesive şi repetate impuse de Belgrad liderilor militari.
În luna mai a anului 1992, trupele federale iugoslave încep să se retragă sub presiunea comunităţii internaţionale. Conflictele deja în desfăşurare în Bosnia-Herţegovina au continuat însă, forţelor militare musulmane şi croate opunându-li-se cele ale etnicilor sârbi de pe teritoriul fostelor republici iugoslave. Ele se vor prelungi, alternând perioadelor de stagnare, altele de confruntare violentă, până în anul 1995.
Naţionaliştii sârbi (susţinuţi de rămăşiţele armatei federale, înfrântă pe poziţiile sale) au impus oraşului Sarajevo un foarte lung asediu, care a durat până la finele anului 1995. Au construit lagăre de concentrare, au procedat la masacre sistematice şi la expulzarea populaţiei civile din locurile de reşedinţă, au recurs la violuri în masă şi la atrocităţi de nereprodus, cu scopul de a teroriza populaţia şi a face ireversibil procesul de purificare etnică astfel început. Lumea a fost cutremurată de oroare, dar guvernele occidentale au rămas neputincioase – singura manifestare demnă de menţionat a fost valul generos de solidaritate şi ajutoare umanitare din partea asociaţiilor de voluntari.
Reacţia comunităţii internaţionale faţă de conflictul izbucnit între componentele fostului stat iugoslav a fost ezitantă şi contradictorie. După luni de zile de apeluri la calm şi la negocieri, ONU a impus embargoul asupra importului de arme către statele ex-iugoslave abia în septembrie 1991. A urmat în luna noiembrie a aceluiaşi an, impunerea de sancţiuni din partea ONU şi UE împotriva Serbiei şi Muntenegrului, considerate drept agresoare în acest conflict.
Ulterior, în luna martie 1993, ONU autoriza folosirea forţei în impunerea zonei de excludere aeriană din Bosnia-Herţegovina, trimiţând în regiune forţe de menţinere a păcii. Alături de ONU, un rol important în zona iugoslavă l-a jucat (şi încă îl mai joacă) NATO, – prin misiunile sale de dezangajare şi menţinere a păcii, IFOR şi SFOR – KFOR, desfăşurate pe teritoriul fost iugoslav.
Intervenţia militară a ONU şi NATO au făcut ca războiul să devină şi mai violent, de data aceasta opunându-i pe croaţi musulmanilor. Ea a fost determinată în principal de riscul unei extinderi a conflictului înspre Marea Egee, eveniment care ar putea să afecteze NATO, implicând Grecia în conflict. Geopolitica sud-estului european era pe cale să altereze echilibrele, prin ajustări succesive, ce păreau să urmeze un traseu prin bazinul Mării Egee, bazinul Mării Negre – până în Caucaz.
În acest context, SUA şi-a stabilit iniţial, o prezenţă modestă în Macedonia şi Albania. A început apoi pătrunderea în Croaţia, ajutând-o pe aceasta din urmă să îşi modernizeze forţele militare. Substituindu-se ONU, SUA a relansat ,,concertul marilor puteri” din secolul trecut şi a constituit aşa-numitul ,,Grup de contact”, cu Franţa, Germania, Rusia şi Marea Britanie. Împreună au propus un fel de împărţire a Bosniei care încredinţa sârbilor 49% din teritorii şi lăsa 51% croaţilor bosniaci, propunere însă inacceptabilă, deoarece mima supremaţia etnică croată. De aceea, sârbii bosniaci au decis să intensifice operaţiunile militare, convinşi că Occidentul le este ostil, doar Rusia manifestându-şi solidaritatea vis-à-vis de acţiunile acestora şi luând atitudini favorabile lor.
Profitând de o operaţiune militară eşuată a trupelor musulmane de eliberare a oraşului Sarajevo aflat sub asediu, sârbii bosniaci au întreprins, în iunie 1995, un atac-fulger în enclavele protejate, impunând un nou val de crime şi de purificare etnică. Acest episod au determinat Croaţia să intervină în Krajna şi Slavonia Orientală, pe care în scurt timp, le-a cucerit. Armata croată, prin mobilizări succesive, a început să-şi întărească poziţiile, cucerind localitate după localitate şi obligând populaţia sârbă să se refugieze. Ofensiva croată a afectat atât dispozitivul, cât şi efectivele ONU, fiind distruse 98 de posturi de observare şi fiind înregistraţi 3 morţi şi 16 răniţi din rândurile ,,peacekeeperilor”. Ca urmare a insecurităţii, se solicită sprijinul aerian al NATO.
Situaţia a devenit şi mai incendiară o dată cu producerea unui nou atentat atribuit sârbilor bosniaci, într-o piaţă din Sarajevo, care a determinat NATO să intervină prin bombardamente masive asupra asediatorilor. Trupele musulmane, alături de cele ale Croaţiei şi a Bosniei-Herţegovina, au dezlănţuit o ofensivă în urma căreia forţele sârbilor bosniaci au fost obligate să se retragă din Sarajevo şi din Bosnia Centrală
Aproape întrega populaţie sârbească din regiune şi-a început exodul înspre Serbia (150.000 de oameni) şi spre Bosnia-Herţegovina (15.000 de oameni).
În urma acestor evenimente, situaţia militară a favorizat intervenţia politică a SUA, sprijinită nemijlocit de către Germania, dar şi de restul statelor occidentale, – astfel încât, conducătorii Croaţiei, Bosniei şi Serbiei au fost constrânşi să semneze la baza militară americană Dayton (statul Ohio), un tratat de încetare a ostilităţilor. Acest tratat a fost ratificat în mod solemn la Paris, pe 14 decembrie 1995.
S-a convenit ca Bosnia să rămână un stat unitar, constituit din două entităţi, Federaţia Bosnia-Herţegovina (croato-musulmană) şi Republica Sârbă (Srpska), având o puternică autonomie şi o constituţie proprie, cât şi posibilitatea de a stabili raporturi privilegiate, prima cu Croaţia şi a doua cu Serbia.
Presa mondială a salutat cu entuziasm evenimentul, ca pe o reîntoarcere a păcii în Balcani şi ca pe sfârşitul unui conflict care, numai în Bosnia, pare că a provocat 200.000 de morţi, un număr greu de calculat de răniţi şi peste 3.000.000 de refugiaţi.
Dar, această pace era totuşi departe, situaţia în zonă rămânând deosebit de inflamabilă. Violenţele au reînceput în provincia Kossovo în noaptea de 20/21 aprilie 1996, când, un student, Armed Daci, a fost ucis de un sârb. A urmat o manifestaţie spontană de protest, dictată de exasperarea unei populaţii supuse ani la rând represiunii sârbe.
După câteva ore au avut loc atentate teroriste împotriva civililor şi militarilor sârbi. A început atunci o strategie de război, promovată de UCK (Armata de Eliberare din Kossovo) – care a lovit fără discernământ, victime căzând atât etnicii sârbi, cât şi albanezii suspectaţi de atitudine nu îndeajuns de antisârbă.
Pe fondul crizei politice şi sociale, în Kossovo intră multe arme, iar acţiunile UCK se înmulţesc. Deasemenea, ia amploare şi represiunea sârbă, preşedintele acestei ţări, Slobodan Miloşevici, fiind acuzat şi făcut răspunzător de situaţia creată. Intervenţia unei forţe de impunere a păcii devine singura soluţie pentru instaurarea liniştii în zonă, iar stabilitatea ajunge să fie considerată drept un obiectiv pe termen lung. Actualmente problema iugoslava este departe de a fi rezolvată
