Publicat în

Conflictele din Orientul Mijlociu

Problemele Orientului Mijlociu au r[d[cini istorice, Dimensiunea geopolitică poate fi înţeleasă şi printr-o analiză istorică. Crearea statului Israel în 1948 a reprezentat unul dintre evenimentele care au marcat decisiv sistemul de relaţii internaţionale al epocii postbelice. Acţiunile politico-diplomatice susţinute ale sionismului, timp de peste o jumătate de secol, au reuşit în cele din urmă să instituie, după aproape două mii de ani, un nou stat pentru poporul evreu. Problema era însă aceea că teritoriul lui Eretz Israel avusese între timp o istorie divergentă faţă de destinul diasporei evreieşti răspândită în întreaga lume. După ce făcuse parte din imperiul roman apoi bizantin, Palestina este cucerită în 636, în urma vestitei bătălii de la Yarmuk, de către armata arabă a califului Omar. De acum, ea va face parte din teritoriul Islamului, fiind guvernată de diferite entităţi politice din cadrul califatelor umayyad, abbasid, fatimid, sau care au urmat acestora: imperiul mongol, statul egiptean mameluc, pentru ca din 1516 să intre în compunerea imperiului otoman. În toată această lungă perioadă, populaţia evreiască din Palestina era nesemnificativă – cuprindea mai degrabă grupuri de savanţi din centrele sfinte ale iudaismului. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu apariţia în Europa a mişcării sioniste iniţiată îndeosebi de Theodor Herzl, se pune tot mai mult problema soluţionării „problemei evreieşti” prin formarea unui stat care să adune naţiunea iudaică. Primul război mondial accelerează lucrurile. Pe de o parte, „declaraţia” ministrului de externe britanic A. Balfour, din 1917 dădea de înţeles liderilor sionişti că după război Anglia ar accepta formarea unui „cămin naţional” evreiesc pe teritoriul Palestinei, deşi un astfel de termen nu mai apăruse până atunci în dreptul internaţional. Pe de altă parte însă, încă din 1916, Anglia şi Franţa hotărâseră, prin acordul secret Sykes-Picot, împărţirea teritoriului Orientului Mijlociu, după înfrângerea otomanilor. Lucru realizat de altfel prin Conferinţa de la San Remo (1920), când se trasează, destul de artificial, graniţele unor noi state, supuse unui sistem de guvernare prin mandat, adică sub exercitarea efectivă a puterii de către puterile învingătoare. Noile state vor fi: Siria, Liban – sub mandat francez, şi Transiordania, Irak – sub mandat britanic. Palestina, în schimb, era condusă efectiv de un guvernator britanic.

            Implementarea declaraţiei Balfour în primii ani după război a permis un puternic exod al populaţiei evreieşti înspre Palestina, mai întâi din Rusia şi după 1933 din Germania şi Europa Centrală. Repede organizaţi, ei întâlnesc însă tot mai mult opoziţia şi apoi revolta populaţiei arabe, astfel că, din 1939, pe fondul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, autorităţile engleze limitează drastic imigraţia evreiască tocmai în momentul de apogeu al politicilor anti-evreieşti naziste. Încheierea războiului, revelaţiile legate de holocaust, sporesc activismul evreu în Palestina şi lupta împotriva puterii britanice. În cele din urmă Anglia renunţă la mandatul său, transferând problema la ONU, care, prin rezoluţia 181 din 1947 propune împărţirea Palestinei într-un stat evreiesc şi unui arab, Ierusalimul fiind sub un regim internaţional. În 14 mai 1948, în chiar momentul retragerii trupelor britanice şi fără să mai aştepte autorităţile ONU, David ben Gurion proclamă în Tel Aviv noul stat Israel, repede recunoscut de SUA şi URSS. În schimb însă, principalele state arabe, reunite din 1945 în Liga Arabă, nu acceptă planul de partajare ONU şi declară război Israelului. Acest prim război israelo-arab se va termina în 1949 cu o evidentă victorie a evreilor. Mai mult chiar, teritoriul Israelului se va mări de la 56 % din Palestina la 78 %. În schimb statul palestinian nu există: autorităţile palestiniene, împreună cu statele arabe continuă să nu accepte partajarea ONU, deci implicit nu recunosc nici legalitatea Israelului. Până la nimicirea „entităţii sioniste” însă, teritoriul palestinian rămas este trecut sub o dublă administrare: făşia Gaza de către Egipt iar Cisiordania şi Ierusalimul de Est de către Transiordania care devine de acum Regatul Haşemit al Iordaniei. În plus, apare şi problema refugiaţilor palestinieni: aproape jumătate din populaţie arabă este nevoită să plece din locurile natale; grupaţi în deceniile următoare în suprapopulate şi insalubre tabere de refugiaţi din ţările arabe vecine, ei vor fi principalul creuzet de unde se vor recruta viitorii militanţi, naţionalişti iar apoi islamişti.

            Până la înfrângerea din 1967, ţările arabe vor continua să se considere ca responsabile de problema palestiniană, ele coordonând acţiunile de luptă şi insurecţie anti-israeliană. Liderul este acum neîndoielnic Nasser, devenit erou al lumii arabe după eşecul alianţei anglo-israelo-franceze de a recupera Suezul şi de a alunga pe Rais. Este epoca de aur a ideologiilor socialist-arabe: nasseriştii şi ba’thiştii cuceresc puterea în Egipt, Siria, Irak, Alger, Tunis, însă luptele pentru întâietate fac imposibilă împlinirea dezideratului unui mare stat pan-arab. În 1964 Liga Arabă – adică Nasser, formează Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, dar Siria va privilegia gruparea Fatah, în timp ce regele Hussein al Iordaniei vrea ca el să fie recunoscut ca suveran al tuturor palestinienilor. Irakul, la rândul său, sub Kassem şi apoi fraţii Aref, îşi are propriile sale scenarii asupra Palestinei. Aceasta va fi de altfel situaţia până în zilele noastre: grupările şi acţiunile palestiniene vor împlini, de cele mai multe ori, politicile statelor care vor sta în spatele lor – de aici şi caleidoscopul nesfârşit şi aproape imposibil de înţeles al poziţiilor diverse şi deseori antitetice ale opţiunilor palestiniene. Războiul de şase zile va prăbuşi însă orgoliile arabe: Israelul ocupă nu doar Gaza şi Cisiordania ci şi Ierusalimul de Est şi mai ales chiar teritorii arabe: Sinaiul şi înălţimile Golan. Este un moment cheie al întregii istorii a Orientului Mijlociu: de acum întreg teritoriul palestinian intră într-un regim de zonă ocupată militar – cu toate rigorile ce decurg de aici şi, în plus, Egiptul şi Siria sunt direct implicate, şi nu doar prin sentimentala dorinţă de a arunca pe evrei „în mare”. Schimbarea majoră este însă aceea că poporul palestinian îşi va transfera încrederea dinspre statele arabe înspre grupările de rezistenţă palestiniene, care decid în iulie 1967 să continue singure ostilităţile împotriva Israelului printr-o de gherilă dublată de „un război al poporului de lungă durată”. În acelaşi an şeful grupării Fatah, Yasser Arafat, devine preşedintele Comitetului executiv al OEP. Anii care urmează sunt marcaţi de luptele la graniţele cu Israelul şi îndeosebi de numeroasele atentate teroriste făcute de grupările palestiniene. Sunt anii deturnărilor de avioane şi a luării de ostateci operă în special a Frontului Popular de Eliberare a Palestinei, grupare marxistă, condusă de Georges Habache şi Nayeh Hawatmeh şi a Frontului Democrat de Eliberare a Palestinei, condus de Ahmed Jibril, ambele puternic susţinute de Siria. Acţiunile lor din nordul Iordaniei, unde populaţia refugiată palestiniană organizase un adevărat stat în stat, a condus la gravele înfruntări cu armata iordaniană (Amman, 1970) şi la expulzarea liderilor rezistenţei palestiniene, inclusiv a conducerii OEP în Liban. De altfel, în această perioadă, marcată încă de persistenţa războiului rece şi la nivel de ideologii, toate mişcările palestiniene sunt de stânga. Rolul URSS este puternic, livrând diferitelor grupări ale rezistenţei arme şi logistică, ca şi informaţii şi personal specializat în instruirea de gherilă. Cu tot dezideratul lor comun – înfrângerea Israelului sau cel puţin subminarea puterii sale, grupările sunt puternic marcate de rivalităţi, între diferiţii conducători sau mai ales între diferitele state-patron ce stau în spatele lor. Lupte interne de care Israelul a ştiut întotdeauna să profite, şi pe care uneori a şi reuşit să le provoace, slăbind şi mai mult fragila înţelegere inter-arabă. Este ştiut că cei mai mari duşmani ai lui Arafat, încă din anii ’70 au fost, mai mult chiar decât israelienii, grupările palestiniene rivale, îndeosebi violenta grupare teroristă a lui Abu Nidal, aflat în slujba lui Saddam Hussein (1974-1983), apoi a lui Hafez al-Assad (1983-1987), apoi prezent şi în Liban şi Libia, pentru ca din 1988 să fie din nou la Bagdad, de unde luptă împotriva moderaţilor din OEP, ucigând de exemplu pe nr. 2 al Fatah, Abu Iyad, în 1991.

            Războiul din Golf schimbă din nou datele problemei. Mai întâi, căderea regimurilor comuniste şi în special prăbuşirea economică a URSS va duce la o accentuată limitare a rolului acesteia în Orientul Mijlociu, pe care fostele aliate Siria şi Irak o resimt accentuat. Din 1990, Irakul, în căutarea unei noi identităţi şi mai ales susţineri financiare după inutilul şi ruinătorul război cu Iranul se va erija tot mai mult în susţinător al cauzei palestiniene, concurând cu rivalul său, Siria. De aceea Arafat va deveni un susţinător al lui Saddam, opţiune care, după înfrângerea Irakului din 1991 se va dovedi dezastruoasă. S.U.A. şi în parte puterile europene şi Rusia, sporesc presiunile pe lângă O.E.P., de acum compromis şi parţial izolat datorită poziţiei pro-Saddam, şi în special pe lângă guvernul israelian, pentru a ajunge la o soluţie care să satisfacă ambele părţi, George Bush afirmând imediat după victoria operaţiunii „Furtună în deşert” că o „pace globală trebuie să fie bazată pe rezoluţiile 242 şi 338 ale Consiliului de Securitate şi pe principiul teritorii contra pace”

Războiul din Golf distrusese încă o dată fragilul echilibru ce părea a se instaura prin Conferinţa Ligii Arabe de la Casablanca din mai 1989, când membrii săi ajunseseră la un acord comun în problema palestiniană şi în acceptarea planului de pace formulat de O.E.P. la Alger în 1988, bazat pe respectarea rezoluţiilor 242 şi 338 şi recunoaşterea dreptului palestinienilor la autodeterminare şi la un stat propriu.

Crearea unui stat în teritorii ar fi rezolvat şi angoasa provocată încă din anii ’70 de faptul că jumătate din populaţia iordaniană este formată din palestinieni; ea ar fi stabilizat situaţia în regat, atât securitar cât şi economic. Totuşi, vestita diplomaţie a regelui Hussein trebuia să ţină seama şi de faptul că după alegerile din decembrie 1989 reprezentarea politică a Frăţiei musulmane a ajuns majoritară – ea era semnul unei evidente atitudini islamiste a populaţiei, care nu putea fi neglijată. O parte din conducerea Mişcării de Rezistenţă Islamice se află în Amman şi ea este încă adepta unei lupte violente împotriva Israelului. Totuşi, în perioada imediat următoare acordului de la Washington din 1993, Iordania îşi va normaliza relaţia cu Israelul prin încheierea unui acord de pace, în 26 octombrie 1994. Intransigenţa siriană va constitui mai apoi, pe măsura deteriorării şi blocării acordurilor de autonomie, o alternativă care ar păstra încă demnitatea arabă şi resursele pentru o presiune eficientă asupra Israelului, pe fondul permanentelor compromisuri ale Autorităţii Palestiniene – e tot atât de adevărat însă că politica Siriei nu a uşurat cu nimic eforturile lui Arafat, şi prin susţinerea violenţelor anti-israeliene oferă pretext Israelului să întârzie acceptarea proclamării unui stat palestinian.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *