Conflictele armate din Balcani s-au concentrat, cu precădere, în spaţiul fostei RSFI, dar au pus în pericol pacea şi stabilitatea regională, implicit au afectat securitatea europeană.
- Dezmembrarea RSF Iugoslavia
Cauzele dizolvării pe cale preponderent violentă a statului federal iugoslav sunt multiple, atât de ordin intern, cât şi de ordin extern. Prăbuşirea lui se înscrie în contextul mai larg al declinului şi dispariţiei regimurilor comuniste din Europa de Est. În interior, Iugoslavia socialistă resimţea efectele unei prelungite crize de legitimitate, dublată de reapariţia problemei tensiunilor naţionale, totul mulându-se pe fondul unei profunde recesiuni economice. Gravele dificultăţi economice au ştirbit prestigiul Ligii Comuniştilor, au compromis executivul federal, permiţând, în schimb, manifestarea tendinţelor naţionaliste. Serbia, Croaţia şi Slovenia au început să se deplaseze în direcţii divergente, Iugoslavia fiind o republică federativă, cu o „preşedinţie colectivă”.
Tensiunile naţionale s-au intensificat, iniţial, în Kosovo, la un an după moartea lui Tito; aici s-a declanşat o revoltă a populaţiei albaneze musulmane, majoritară în proporţie de 77%, sub stindardul obţinerii statutului de republică. În replică, autorităţile sârbe au instituit legea marţială şi au reprimat populaţia, cu ajutorul armatei şi al poliţiei. Manifestările violente din Kosovo, din 1981, au alimentat naţionalismul sârbilor şi implicit pe cel al croaţilor cu toate că ultimii au fundamentat istoric şi teoretic proiectul „iugoslav” (în secolul XIX). Pentru sârbi Kosovo reprezintă un „teritoriu sfânt”, locul unde armatele creştine au fost înfrânte de otomani şi unde a luat fiinţă Patriarhia Ortodoxă, ce a jucat un rol important în conturarea identităţii sârbe. Liderii de opinie, de la Belgrad, în special, intelectualii au reacţionat rapid şi zgomotos împotriva a ceea ce considerăm un atac împotriva naţiunii. În 1985, Academia sârbă de arte şi ştiinţă a elaborat un Memorandum prin care contrazicea modelul politic titoist. Se susţinea că militanţii comunişti, conduşi de croatul Tito, au creat Iugoslavia federală pentru a exploata Serbia. În plus, sârbii ar fi fost supuşi, în Kosovo unui adevărat genocid practicat de albanezi. Climatul de nesiguranţă a favorizat, în jurul anului 1987, întărirea grupului naţionalist sârb din Liga Comuniştilor. Ca efect, grupul condus de Slobodan Miloşevici a devenit majoritar în partid, iar Slobodan Miloşevici a obţinut preşedinţia Partidului în Serbia (1986) şi apoi a Republicii Serbia (1989).
Mişcările centrifuge s-au manifestat, totuşi, în republici, atât în cadrul Ligii Comuniştilor, cât şi în administraţie. În Slovenia, parlamentul a amendat Constituţia, renunţând la rolul conducător al partidului comunist; au apărut formaţiuni politice democratice care au format o coaliţie de opoziţie, în 1989 -1990. Pe de altă parte, în Croaţia a avut loc un proces de disoluţie a puterii comuniste. S-au înfiinţat partide „alternative” cel mai important fiind Uniunea Democrată Croată, de orientare naţionalistă, condusă de fostul partizan titoist, generalul Franjo Tudjman. Slovenii au propus confederarea Iugoslaviei şi dreptul republicilor de a-şi alege forma de guvernare. Slobodan Miloşevici situându-se pe poziţii conservatoare, delegaţii sloveni şi croaţi au părăsit lucrările congresului „Ligii Comuniştilor” din 1990.
Alegerile din aprilie 1990 au contribuit la transformarea tensiunilor din Iugoslavia într-o gravă criză politică. În Slovenia, puterea a trecut sub controlul opoziţiei democratice. Franjo Tudjman a câştigat puterea în Croaţia.. Reacţia Serbiei şi a conducerii Armatei Federale nu s-a lăsat aşteptată. Trupele federale (sârbe) au dezarmat gărzile croate, înregistrând, însă, un eşec în Slovenia. În acelaşi timp, zonele intens locuite de sârbi din Croaţia au trecut la autoadministrare (Krajna, în sud – estul Croaţiei), sub conducerea Partidului Democrat Sârb, al lui Milan Babici. Partidul Democrat Sârb, cu liderul local Radovan Karadzici, şi-a extins autoritatea şi în zonele preponderent sârbe din Bosnia – Herţegovina, spre sfârşitul anului 1990. Alegerile din toamna aceluiaşi an l-au propulsat în fruntea comunităţii musulmane din Bosnia – Herţegovina pe liderul naţionalist Alia Izet-begovici, devenit – cu sprijinul electoratului croat -preşedinte al republicii. Doar în Serbia şi Muntenegru, comuniştii lui Slobodan Miloşevici şi aliaţii lor au ocupat primele poziţii în stat.
Beneficiind de sprijinul armatei, Slobodan Miloşevici a considerat că poate aborda negocierile interiugoslave de pe poziţii forte (forţe armate proprii şi-au organizat în ritm susţinut şi Croaţia şi Slovenia). În replică, autorităţile din Croaţia şi Slovenia au chemat populaţia la exprimarea opţiunii, prin referendumuri, în noiembrie 1990 şi mai 1991; alegătorii s-au pronunţat pentru proclamarea unilaterală a independenţei celor două republici, în cazul eşuării tratativelor de confederare.
La 25 iunie 1991, Croaţia şi Slovenia şi-au proclamat independenţa de stat, decizii ce au provocat intervenţia dură a Armatei Federale. Iniţial, statele occidentale au adoptat o atitudine precaută faţă de declaraţiile de independenţă amintite mai sus. Singură Germania s-a raliat cauzei independenţei Croaţiei şi Sloveniei, mai ales că Armata Federală a înregistrat un usturător eşec în Slovenia, în iunie – iulie 1991.
Evenimentele au luat însă, o turnură dramatică în Croaţia. Aici, în faţa ripostei dure a jandarmeriei şi miliţiilor croate, Armata Federală (sârbă) şi-a concentrat operaţiile în zonele Krajna şi Slavonia de Est, locuite majoritar de sârbi, cu scopul de a le desprinde de noul stat independent. Serbia urmărea să înglobeze şi Bosnia – Herţegovina şi Coasta Dalmată. Preşedintele Franjo Tudjman era dispus ca să renunţe la Slavonia de Est şi să acorde autonomie Krajnei în schimbul recunoaşterii independenţei, pe cale negociată. Din ordinul lui Slobodan Miloşevici forţele federale au atacat însă Croaţia, la 7 iulie 1991 şi au cucerit Baranja (Slavonia de Est), Barija şi Kordun (sud-est de Zagreb). La Zagreb, trupele federale au fost încercuite de croaţi şi capturate cu întregul lor armament. Vukovarul croat a căzut abia în noiembrie 1991 (toate operaţiile militare au fost însoţite de masacre şi deportări de populaţie, de ambele părţi). Asedierea Dubrovnik-ului, pe coasta dalmată (fosta Ragusă) a întors majoritatea opiniei publice occidentale împotriva sârbilor (octombrie 1991 – mai 1992); eşecul Conferinţei de pace de la Haga, din 7 septembrie 1991 a condus către intervenţia ONU; la insistenţele Germaniei, UE (CE) a recunoscut independenţa Croaţiei şi Sloveniei, la sfârşitul anului 1991. Serbia a solicitat intervenţia ONU. Prin urmare, Cyrus Vance a mediat un Acord de pace (Sarajevo, 2 ianuarie 1992) ce recunoştea independenţa Croaţiei şi Sloveniei, fără a rezolva problema Krajnei şi Slavoniei de Est. O forţă ONU de menţinere a păcii – Forţă de Protecţie (FOR PRONU) – trebuia să vegheze la încetarea focului. Republica sârbă din Krajna a semnat un acord de încetare a focului cu autorităţile din Zagreb, în ianuarie 1993. Procesul de pace s-a blocat în martie 1994 în Krajna, dar armata croată a ocupat Slavonia de Vest în mai 1995. FORPRONU s-a văzut depăşită de situaţie în Krajna şi în Slavonia. Republica Sârbă din Krajna şi-a încetat existenţa după campania fulger a armatei croate din august 1995 (250.000 sârbi au părăsit provincia). În ianuarie 1998, Slavonia de Est a trecut paşnic sub administraţie croată. Prin intermediul diplomaţiei ONU. Sub conducerea lui Franjo Tudjman, Croaţia a dus o politică de întărire a autorităţii statului, de reabilitare parţială a trecutului său naţionalist şi de purificare etnică. Din aceste motive, ţara s-a aflat într-o anume izolare diplomatică; în ianuarie 2000, după decesul lui Franjo Tudjman (1999), Partidul Social Democrat cu liderul său Stipe Mesici a preluat preşedinţia Croaţiei. În aprilie 1992, Serbia şi Muntenegru au refăcut la o scară mai redusă Iugoslavia federală.
- Conflictul din Bosnia – Herţegovina („război religios”)
În toamna anului 1991, reprezentanţii Macedoniei şi ai Bosniei -Herţegovina au solicitat conferinţei comunităţii Europene de la Haga recunoaşterea calităţii de state independente. Comisia condusă de juristul francez Robert Badinter, constituită în decembrie 1991, a recomandat acceptarea independenţei Macedoniei şi organizarea unui referendum în Bosnia
– Herţegovina. Treptat, s-au cristalizat grupările politico-religioase islamice şi ortodoxă, tendinţă stimulată decisiv de faptul că singură religia era în măsură să delimiteze grupurile sârb şi musulman, ambele vorbind curent limba sârbă.
Problema independenţei a devenit detonatorul războiului civil din Bosnia
– Herţegovina. Această republică, locuită de sârbi ortodocşi, sârbii musulmani şi de croaţi a repetat în „miniatură” scenariul dezmembrării Iugoslaviei. Sârbii dominau estul şi nord – vestul Bosniei, la frontierele cu Iugoslavia şi Croaţia. Musulmanii controlau oraşele, îndeosebi Sarajevo. Croaţii se concentrau în Herţegovina, spre Coasta Dalmată. Belgradul viza realizarea „Serbiei Mari” căutând să-şi păstreze liniile de comunicaţii cu republica de la Knin ( Krajna) şi cu teritoriile de pe Coasta Dalmată, ce-i asigurau ieşirea la Adriatica. De asemenea, conducerea sârbă avea nevoie de fabricile de armament construite de Tito în Bosnia. Pe de altă parte, Croaţia urmărea cucerirea provinciei Herţegovina. Musulmanii încercau să-şi constituie un stat în centrul Bosniei. Din
1990, puterea aparţinea unei coaliţii a naţionaliştilor musulmani, sârbi şi croaţi. În cadrul Bosniei, fiinţa o Republică autonomă sârbă (Srpska) în frunte cu Radovan Karadzici, originar din Muntenegru (din noiembrie 1991).
Deşi referendumul pentru independenţă în Bosnia – Herţegovina a validat separarea provinciei de Iugoslavia, sârbii locali au refuzat să accepte rezultatul votului. În momentul în care UE şi SUA au recunoscut independenţa Bosniei – Herţegovina, la 5 aprilie 1992, Armata Federală a înaintat în provincie şi a blocat capitala Sarajevo. În câteva săptămâni Armata Federală şi forţele Republicii Srspka au cucerit 2/3 din Bosnia. Pe parcursul lumii mai 1992, Armata Federală s-a retras în Iugoslavia, dar a predat armamentul greu generalului Radko Mladici, fostul comandant al garnizoanei Knin, ajuns comandant şef al forţelor Republicii Srspka. Sarajevo a rezistat, însă, în pofida unui dur asediu, ca şi Srebenica şi Gorazde.
În Herţegovina, forţele locale croate, sprijinite de Zagreb, au ocupat, până la sfârşitul lunii iunie, oraşul capitală Mostar. Comunitatea internaţională, divizată, a reacţionat cu greutate: Consiliul de Securitate ONU a impus un embargou total asupra Iugoslaviei (mai 1992), a stabilit o zonă de interdicţie a zborurilor aeriene (octombrie 1992), a implicat FOPRONU în aprovizionarea oraşelor asediate de sârbii din Bosnia, în timp ce SUA, F. Rusă, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia au recunoscut integritatea Bosniei – Herţegovina (toamna 1992). Lordul Carrington, din partea UE şi Cyrus Vance, din partea ONU au elaborat un Plan de Pace, care combina integritatea republicii cu respectarea autonomiilor locale (Geneva, sfârşitul anului 1992).
Cu toate că Iugoslavia a acceptat Planul de pace, sârbii din Bosnia l-au respins, ca şi croaţii (în 1992 îşi creaseră Republica Herţeg – Bosnia). Conflictul s-a reaprins, toate părţile angajate procedând la execuţii sumare şi purificări etnice. În paralel, Croaţia şi Serbia au căutat să împartă Bosnia – Herţegovina, ignorând interesele musulmane şi proiectele comunităţii internaţionale, aşa cum a sugerat Miloşevici, încă din 1992. Pe teren, musulmanii – cu susţinere din parte „Occidentului catolic şi protestant” şi a islamului fundamentalist şi moderat – au recuperat centrul Bosniei. Pe plan politic, croaţii şi musulmanii au ajuns la o înţelegere (organizarea unei federaţii). În mai 1994, sârbii bosniaci au respins un nou plan de pace şi au continuat să atace „sanctuarele” şi „zonele sigure” ale musulmanilor, aflate în principiu sub protecţie ONU. Forţe NATO au executat (mai 1995), în replică, lovituri aeriene asupra zonei Pale (Srspka). Sârbii bosniaci au pătruns, totuşi, în Srebenita şi Zepa (iulie 1995), în vreme ce FORPRONU (mai) nu a ripostat. Croaţia a intervenit militar în favoarea . Federaţiei Croato – Musulmane. Forţele croate au străpuns încercuirea oraşului Bihaci. La 30 august 1995, NATO a declanşat operaţia „Deliberate Force” împotriva obiectivelor sârbe din Bosnia. Ca urmare a presiunii SUA şi a loviturilor NATO, preşedinţii Serbiei, Bosniei şi Croaţiei au semnat Acordurile de la Dayton, din 21 noiembrie 1995, care stabileau: Bosnia – Herţegovina este un stat „unitar”, alcătuit din Federaţia Croato – Musulmană (51% teritoriu) şi Republica Srspka (49% teritoriu); la Sarajevo se instalează un guvern central, o preşedinţie tripartită şi un parlament; prezenţa unei forţe internaţionale IFOR (NATO, SUA) de implementare a Acordurilor de pace; dezangajarea militară; componentele croate şi sârbe din Bosnia – Herţegovina au dreptul la relaţii speciale cu Croaţia şi Serbia.
După încetarea luptelor interne, Bosnia – Herţegovina a revenit cu mare greutate la o situaţie relativ stabilă, garantată şi de prezenţa Forţei Internaţionale de Stabilizare (SFOR) şi a unui Înalt Reprezentant al Comunităţii Internaţionale. În lipsa Forţei Internaţionale, Bosnia-Herţegovina poate destabiliza Balcanii de
Vest.
- Criza din Kosovo (1999)
În contextul reaşezării geopolitice a „Balcanilor de Vest” şi al prelungirii stărilor de tensiune în „noua” Iugoslavie, s-a redeschis şi „problema provinciei Kosovo”. Reamintim că provincia Kosovo, – ca şi Sanjeakul – face parte din fâşia de teritoriu dintre portul Barc (la Adriatica) şi zona Skopje (Macedonia), aflată în dispută între Serbia, Muntenegru şi Albania încă din 1912 – 1913. Tito a acordat, în 1974, autonomie provinciei Kosovo, statut anulat de Serbia, în 1989. În 1990, parlamentul local – dominat de albanezi musulmani – a proclamat suveranitatea provinciei Kosovo, în cadrul Serbiei, pentru ca în septembrie majoritatea albaneză (90% din populaţie) să opteze pentru independenţă, sub preşedinţia lui Ibrahim Rugova, liderul Alianţei Democratice.
Gruparea Armata de eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obţinere a independenţei prin mijloace violente (1992). Confruntările dintre poliţia şi forţele sârbe, pe de o parte şi rebelii albanezi s-au generalizat, în 1998 . UCK au cucerit circa 30% din teritoriul provinciei, determinând o reacţie dură a autorităţilor de la Belgrad. Se estimează că, în 1998, 1.500 dintre locuitori au murit, în timp ce alţi aproximativ 400.000 şi-au părăsit casele. Ca urmare, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 1199 din 23 septembrie 1998, care cere retragerea forţelor sârbe din regiune. Statele Unite şi ţările Uniunii Europene au început să facă demersuri diplomatice pentru detensionarea crizei. Pentru „a forţa mâna” Belgradului, NATO a anunţat în octombrie 1998, că va autoriza represalii aeriene în cazul în care Slobodan Miloşevici nu va accepta retragerea armatei şi poliţiei din Kosovo. O misiune de monitorizare a retragerii forţelor sârbe este acceptată de Iugoslavia.
Noi ciocniri şi masacre au obligat statele „Grupului de Contact” (SUA, F. Rusă, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia) să impună demararea negocierilor sârbo – albaneze, la Rambouillet, la 6 februarie 1999 (plan axat pe autonomia lărgită a provinciei şi amplasarea unei forţe internaţionale de pace); tratativele s-au întrerupt în februarie şi în martie 1999. După eşecul misiunii nord – americanului Richard Holbrooke la Belgrad, NATO a trecut la executarea de lovituri aeriene asupra Iugoslaviei, timp de 77 de zile. Reuniunea Grupului G8 din mai 1999, a permis, la 6 mai 1999, o armonizare a punctelor de vedere ale SUA, UE şi Federaţiei Ruse, concretizată într-o nouă reglementare de pace (aliniată la proiectul de la Rambouillet). Criza din Kosovo s-a repercutat direct în Iugoslavia, prin slăbirea dramatică a poziţiilor lui Slobodan Miloşevici, considerat o piedică în calea democratizării statului şi a apropierii de Occident. În cele din urmă, Slobodan Miloşevici a cedat (iunie 1999), forţele militare sârbe începând retragerea din provincie. Consiliul de Securitate ONU a autorizat instalarea unei misiuni internaţionale de pace în Kosovo (KFOR). Un Pact de Stabilitate, avansat de UE îşi propunea refacerea economică a zonei.
Opoziţia Democratică din Serbia (DOS) a câştigat alegerile prezidenţiale din Serbia, din 24 septembrie 2000 şi – după tulburări politice provocate de refuzul foştilor comunişti de a se recunoaşte învinşi. Vojislav Kostuniţa a devenit preşedintele Iugoslaviei, iar Zoran Djindjici, liderul Partidului Democrat, prim -ministru al Serbiei (începutul anului 2001). Arestat, în primăvara anului 2001, Slobodan Miloşevici a fost predat Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (28 iunie 2001). Această acţiune a provocat un conflict între premierul Serbiei şi preşedintele Kostuniţa, care susţinea că nu a fost de acord cu extrădarea lui Miloşevici. Viitorul statut al provinciei Kosovo – „bomba” care a aruncat în aer „regimul Miloşevici” – rămâne încă neclar. Un „Kosovo independent” sau raliat Albaniei, ar destabiliza definitiv Iugoslavia restrânsă şi FYROM şi, prin extindere, toată Europa de Sud-Est.
- Criza din F.R.I. a Macedoniei
Evenimentele din Kosovo, din 1998 – 1999, au radicalizat atitudinea fruntaşilor musulmani albanezi. Astfel, la începutul anului 2000, au apărut grupurile paramilitare ale Armatei de Eliberare din Macedonia (UCKM) şi ale Armatei de Eliberare din Presevo – Medveja, Bujanovici, ce acţionau pentru separarea vestului Macedoneniei de FYROM şi unirea cu Albania şi Kosovo. La Skopje, s-au desfăşurat manifestaţii populare ale majorităţii slave antiguvernamentale şi antialbaneze, cu toate că liderii albanezi moderaţi figurau în guvernul de „uniune naţională”, constituit în mai 2001. La 3 august, au fost inaugurate tratativele de la Ohrid, mediate de UE, SUA şi OSCE (preşedintele în exerciţiu, Mircea Geoană, ministru de Externe al României). Acordurile de la Ohrid din 13 august, prevăd: încetarea focului în FYROM dezarmarea gherilelor albaneze, sub supravegherea unei forţe internaţionale (NATO) de pace; revizuirea Constituţiei în sensul lărgirii drepturilor minorităţii albaneze; asigurarea reprezentării proporţionale a albanezilor în administraţie, armată, poliţie; recunoaşterea albanezei ca cea de-a doua limbă a statului etc. Ulterior, NATO a preluat misiunea garantării stabilităţii locale.
FRI a Macedoniei continuă să reprezinte un spaţiu din care se poate destabiliza întreaga Peninsulă Balcanică.
- Tensiunile din Albania
În ianuarie – februarie 1997, mase mari de cetăţeni păgubiţi în cursul jocurilor piramidale s-au revoltat, în Vlora şi în alte oraşe. Deşi preşedintele Sali Berisha a instituit starea de asediu, guvernul şi armata s-au dovedit incapabile să controleze situaţia, ţara ajungând în pragul anarhiei; mii de albanezi au luat cu asalt teritoriul Italiei, provocând o criză umanitară de dimensiuni deosebite. În faţa acestei situaţii, preşedintele Berisha i-a adus la putere pe socialişti (foştii comunişti) – toski (din sud) şi a solicitat sprijin şi asistenţă internaţională. La propunerea Italiei, Consiliul de Securitate a hotărât prin Rezoluţia nr. 1101 desfăşurarea unei forţe internaţionale în Albania („Operaţiunea Alba”). Acţiunea, susţinută, în principal, de forţe italiene a debutat în aprilie 1997 şi a vizat restabilirea securităţii interne în Tirana, Durrez şi Vlora, protejând şi convoaiele cu ajutoare internaţionale. În iulie 1997, socialiştii au dobândit victoria în alegerile anticipate, Sali Barişa dându-şi demisia. „Operaţia Alba” (la care au participat unităţi din Franţa, Grecia, Spania, Turcia, Austria şi România) s-a încheiat în august 1997.
Guvernul albanez sprijină protejarea drepturilor etnicilor albanezi din afara graniţelor ţării, dar s-a îndepărtat de la scopul principal al politicii sale externe, acela de cooperare regională; majoritatea albaneză din Kosovo urmăreşte să obţină independenţă faţă de Republica Serbia; albanezii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei reclamă încetarea discriminării în educaţie, în obţinerea de posturi în administraţia publică, şi în ceea ce priveşte reprezentarea în guvern.
În prezent, disensiuni majore sunt între populaţii albaneze de origine toskă şi ghegă, una din cauze fiind recunoaşterea ca limbă oficială doar a dialectului tosk (vorbit în sudul Albaniei, în timp ce dialectul gheg este vorbit de majoritatea albanezilor localizaţi în nordul ţării şi în Kosovo). Tensiunile se amplifică prin promovarea ideii de „Albania Mare”, mai ales prin intermediul eforturilor de realizare şi întărire a unei axe pan-albaneze susţinute de unii lideri, precum Fatos Nano, Hashim Thaci şi Arben Djaferi, ca şi prin încurajarea separatiştilor albanezi din Kosovo, FYROM şi chiar Muntenegru. Oricum, problema albanezilor musulmani din Sandjeak şi Kosovo, aparţinând Iugoslaviei şi FYROM rămâne preocuparea majoră de securitate regională. Rezolvarea ei ar fi un test pentru depăşirea „axiomei” Huntington, exprimată prin inexorabila „confruntare a civilizaţiilor”.
Minoritatea greacă ortodoxă beneficiază de drepturi culturale şi politice, având deputaţi în parlamentul din Tirana. În 1992-1993 relaţiile intercomunitare s-au tensionat: OMONIA, organizaţia social-politică a minorităţii greceşti a pierdut forţat locurile în parlament; un înalt ierarh grec a fost expulzat. Atena a expulzat, la rândul ei, 30.000 albanezi aflaţi la muncă în Grecia. În 1994, o grupare „greacă” (Frontul de Eliberare al Epirului de Nord – MAVI) a atacat o bază a armatei albaneze. În 1995, Albania şi Grecia s-au reconciliat, încheind un Tratat de prietenie. „Fundamentaliştii” ortodocşi greci cer pentru minoritatea greacă din „Epirul de Nord” un statut similar cu cel deţinut de albanezii din Kosovo („autonomie lărgită”). Albania rămâne un posibil factor de destabilizare în regiune.
*
* *
Factorul religios, asociat celui etnic, divizează Balcanii, spaţiu de întâlnire a creştinismului ortodox şi catolic cu islamul. Naţiunile sunt bine constituite, cu puternice conştiinţe naţionale. Religia reprezintă un element important de definire al naţiunilor. Ideea de stat naţional, de asemenea, este bine fundamentată în programele politice („Serbia Mare”, „Albania Mare”, „Grecia Mare”, „Bulgaria Mare”). Unele religii (catolică şi musulmană în fosta Iugoslavie, catolică, ortodoxă, musulmană în Albania) au fost supuse opresiunii comuniste şi se bucură de prestigiu în societate; eliberarea naţională s-a asociat deci câştigării libertăţilor religioase, mai cu seamă în Balcanii de Vest.
În general, ierarhiile religioase respectă normele de funcţionare ale statului modern. Curente „fundamentaliste” se întâlnesc în grupurile musulmane albaneze din zonele ce au aparţinut RSFI – cu legături în Iran, Arabia Saudită, Libia, Turcia – precum şi în spaţiile ortodoxe, îndeosebi, în Grecia şi Republica Srpska. Contradicţiile naţionale, politice şi economice din fostul spaţiu iugoslav au determinat, în principal, crizele şi conflictele armate din anii 1990-1992; factorul religios, le-a stimulat şi exacerbat, însă, de cele mai multe ori.
