Dinamica conflictului în religiile monoteiste
Toate cele trei religii monoteiste au modele similare de dezvoltare care creează entităţi cu predispoziţie spre conflict, indiferent de locul ocupat de violenţă în sistemul de valori al fiecărei religii. Predispoziţia pentru raporturi conflictuale provine din faptul că:
s toate trei religiile au fost iniţiate de lideri vizionari ale căror acţiuni au
dus la formarea unor comunităţi religioso – politice; s aceste religii dispun de un profund şi de nezdruncinat sens al „Istoriei Sacre”, care transcede graniţele naţionale, definind viziunea şi ethosul unui popor; s fiecare dintre aceste religii s-a format în opoziţie la alte comunităţi s religio-politice: Moise şi-a condus poporul din Egipt ridicându-l pe Iahve contra zeilor egipteni şi a faraonului; Isus a fost răstignit de forţele imperiale romane cu sprijinul liderilor religioşi conservatori ai Ierusalimului, titlul său de „Rege al iudeilor” punându-l în stare de conflict cu autoritatea Cezarului laică şi religioasă; Mohammed şi discipolii săi au folosit toate resursele religioase şi politice pentru a-i aduce sub ascultarea lui Allah pe toţi „păgânii” şi structurile lor politice.
Aşadar, nucleul identitar al fiecărei din cele trei religii monoteiste a fost format în contextul controverselor cu alte comunităţi politico-religioase. Această orientare spre opoziţie poate avea aspecte negative prin predispoziţia către conflicte religioase.
Modelele de formare a identităţii conduc către câteva trăsături care fac greu de controlat conflictele religioase:
s tendinţa de a „privi” în istorie văzând conflicte actuale ca similare,
sau ca extensie a unei lupte ce aparţine „istoriei sacre”; s folosirea frecventă a modelelor sau contextelor biblice pentru a
descrie conflicte actuale; s resentimentele apărute în legătură cu realizările religioase şi politice ale unui grup poate genera temeri legate de persecuţiile îndurate în fazele iniţiale, când comunitatea de credincioşi era în formare; s din cauza scopului singular al religiilor monoteiste e dificil ca acestea să coexiste fără ca una dintre ele să nu se impună sau să-şi pretindă superioritatea ;
s acţiunile agresive împotriva „celorlalţi” sunt mult mai uşor de realizat pentru că fazele iniţiale ale fiecărei comunităţi religioase au abundat în situaţii conflictuale;
s pentru fiecare grup supravieţuirea şi mărturisire credinţei sunt fundamentate pe ideea de sacrificiu şi suferinţă (Exilul / Holocaustul -evrei, persecuţie / crucificare – creştini, Micul Jihad / Marele Jihad -musulmani).
s Credinţa fiecărei religii este fundamentată pe loialitatea alternativă pentru oricare dintre structurile politice sub care trăiesc. Această loialitate alternativă apare frecvent în prim plan în încercarea de a forma un stat religios: o republică islamică, un Israel iudaic, o Americă creştină, o uniune eurasiatică slav – ortodoxă etc. Multe conflicte au la bază credinţe, dar cele mai multe rezultă din ciocnirea aspectelor religio-politice ale comunităţilor aflate în conflict şi asocierea lor cu politicile guvernamentale.
Religiile „militante”, cu un „prozelitism agresiv”, îşi educă aderenţii în spiritul urii sau adversităţii faţă de tot ceea ce constituie „lumea exterioară”. Adepţii acestor religii pot recurge relativ simplu la violenţa armată pentru a-şi atinge obiectivele politice, culturale şi economice. Chiar şi creştinismul, care a ridicat iubirea faţă de om „la rangul” de principiu, a cunoscut – şi cunoaşte încă -momente de reacţie violentă în relaţiile intercomunitare sau cu aderenţii altor religii (croaţii catolici – sârbii ortodocşi). De aceea nu putem considera religia, în ansamblul său, ca un factor de inhibare a acţiunilor violente în disputele confesionale şi politice. Ordinea internă şi internaţională trebuie să se raporteze la lege şi instituţii, la aranjamente, negocieri, compromisuri, pe căi raţionale.
