Confruntări de idei privind globalizarea - Biblioteca Digitala de Administratie si Management

În teoria economică, conceptul de globalizare este intens abordat în dezbaterile naţionale şi internaţionale, iar autorii acestor dezbateri au încercat şi încearcă să găsească o definiţie cât mai adecvată, generând astfel o adevărată dispută. În acest subcapitol voi încerca să trec în revistă câteva din definiţiile date conceptului de globalizare, ţinând cont de faptul că orice dispută implică cele două părţi: adepţii globalizării şi opzanţii globalizării.

Termenul globalizare a intrat pentru prima dată în dicţionarul Webster în anul 1951. Începând cu jumătatea anului 1989, conceptul de globalizare este utilizat din în ce în ce mai frecvent, fiind alăturat unor termeni precum: piaţă, instituţii, ecologie, finanţe, stiluri de viaţă, comunicaţii, migraţie, legi, fabrici, război, conferinţe, societate civilă, evenimente, riscuri etc.[1]

Este cunoscut faptul că în toate dezbaterile se încearcă să se identifice, mai întâi, momentul apariţiei conceptului de globalizare, urmărindu-se evoluţia temporală a procesului în sine, pentru ca apoi, în funcţie de anumite evoluţii ale societăţii în ansamblu să se poată enunţa cea mai bună definiţie a conceptului.

Pentru început, mi se pare interesantă aprecierea lui Braudel cu privire la globalitate: „globalitatea […] ansamblul ansamblurilor”, la care autorul face referire atunci când aduce în discuţie formarea economiei-univers a Europei în secolele XVII-XVIII.[2] Precizez că autorul utilizează termenul de globalitate pentru a desemna caracterul global al comerţului vremii, ceea ce ne permite asocierea acestuia cu actualul concept al globalizării care desemnează un fenomen complex de transformare a lumii într-un tot unitar. Dacă ţinem seama de momentul la care face referire autorul, atunci când face această afirmaţie, acesta corespunde momentului în care hegemonia mondială era deţinută de Anglia. În această perioadă a avut loc revoluţia industrială şi au fost puse bazele economiei moderne bazate pe dezvoltarea tehnologiei industriale, fapt ce ne determină să fim de acord cu autorii care susţin că ne aflăm în cel de-al doilea val al globalizării, primul val fiind generat de revoluţia industrială. Aşadar, suntem de acord cu ideea conform căreia despre globalizare se poate vorbi încă de la începutul istoriei, iar efectele sale pot fi resimţite mai mult sau mai puţin în timp, până în momentul căderii Zidului Berlinului, când acest proces devine o realitate.

Nu este lipsită de interes, însă, nici ierarhizarea evoluţiei procesului de globalizare realizată de către Robertson (1992), care identifică cinci faze ale globalizării:[3]

faza germinală în perioada 1400-1750 în Europa, momentul apariţiei primelor hărţi ale planetei ca urmare a noilor descoperiri geografice, când omenirea devine conştientă că locuieşte pe o planetă care nu este situată în centrul sistemului nostru solar, perioadă în care este adoptat calendarul universal şi încep să se contureze hotarele viitoarelor puteri coloniale;
faza incipientă tot în Europa în perioada 1750-1875, perioadă în care apar statele-naţiune, se dezvoltă diplomaţia formală dintre aceste state, apar primele convenţii legale internaţionale şi îşi fac apariţia primele idei despre internaţionalizare şi universalitate;
faza decolării în perioada 1875-1925, când începe să se vorbească despre societăţi internaţionale, o singură umanitate, are loc amplificarea legăturilor comerciale între naţiuni independente, se extind comunităţile şi începe migraţia în masă din Europa către America;
faza disputelor pentru hegemonia mondială în perioada 1925-1969, care este declanşată de Primul Război Mondial, continuată de cel de-al Doilea Război Mondial şi care va fi temperată de înfiinţarea Ligii Naţiunilor şi ulterior de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU). ONU este organismul internaţional care a introdus conceptele de crimă de război şi crime împotriva umanităţii, iar prin intermediul organismelor sale specializate a atras atenţia asupra pericolelor care decurg din ignorarea unor probleme globale, cum sunt: poluarea, explozia demografică, epuizarea resurselor naturale, subdezvoltarea economică, malnutriţia etc.;
ultimele decenii ale secolului XX, începând cu anul 1989, când au loc progrese însemnate în exploatarea spaţiului cosmic, telecomunicaţii, IT, îşi fac apariţia diferite forme de integrare regională pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii internaţionale a muncii.

Aşadar, începând cu anul 1989 ne aflăm în noua eră a globalizării, când se discută din ce în ce mai frecvent despre renunţarea la limitele teritoriale, ascensiunea nelimitată a tehnologiei, circulaţia neîngrădită a informaţiei şi a bunurilor, liberalizarea circulaţiei capitalului şi a persoanei, uniformizarea economiei şi, nu în ultimul rând, despre alinierea politică în vederea unei guvernări globale. Însă, acum ne punem întrebarea, iminentă cred, „câte dintre aceste caracteristici ale actualului proces de globalizare sunt cu adevărat îndeplinite, pentru ca acest fenomen să fie viabil?”.

În încercarea de a defini conceptul, autorii iau în calcul o parte dintre aceste caracteristici, dar sunt puţini cei care reuşesc să se şi pună în acord. Voi prezenta în continuare câteva dintre aceste abordări şi voi încerca şi eu, la rândul meu, să prezint o abordare proprie.

Un răspuns la întrebarea „ce este globalizarea” găsim la Friedman, un susţinător înfocat al globalizării, care afirmă că „globlizarea nu este o simplă tendinţă sau o fantezie, ci este, mai degrabă, un sistem internaţional. Este sistemul care acum a luat loc sistemului Războiului Rece şi, la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi şi propria ei logică, de natură să influenţeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurător, geopolitica şi economia fiecărei ţări de pe glob.”[4]

Pe de altă parte, referindu-se la manifestarea internaţională a procesului de globalizare, Korten (1995) – recunoscut ca fiind un critic vehement al acestui proces – afirmă că „Forţele unui sistem financiar globalizat au transformat corporaţiile şi instituţiile financiare, cândva bune, în instrumente ale unei tiranii de piaţă care se răspândeşte pe toată planeta ca un cancer, colonizând tot mai multe dintre spaţiile vitale ale Terrei, distrugând moduri de viaţă, dislocând oameni, făcând neputincioase instituţiile democratice şi devorând viaţa în căutarea nesăţioasă a banilor”[5].

Această primă confruntare de idei ne face să fim de acord cu afirmaţia că globalizarea este un concept deosebit de complex, care se bazează pe schimbări radicale în viaţa economică, social-culturală şi politică, schimbări izvorâte din realitatea nemijlocită a zilelor noastre, care nu mai poate fi încadrat în vechile tipare istorice şi nu mai poate fi explicat cu ajutorul aparatului categorial clasic […] devenit între timp neadecvat noilor procese economice şi fenomenelor ce se manifestă pe arena internaţională.[6]

În ceea ce priveşte terminologia folosită, precizăm că şcoala anglo-saxonă utilizează, de regulă, conceptul de globalizare, în timp ce în literatura franceză vom întâlni frecvent conceptul de mondializare.

Canadianul A. Ayoub foloseşte în locul termenului de globalizare noţiunea de mondializare: ”mondializarea este departe de a fi o noutate sau un fenomen inedit. Pe planul conceptelor, mondializarea nu este, în fond, decât o nouă denumire a unui vechi concept care, pur şi simplu, este liberul-schimb”[7]. Aşadar, el consideră că mondializarea reprezintă liberul-schimb extins la scară planetară: ”procesul de propagare a liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, capitalului, oamenilor şi ideilor între toate ţările, făcând abstracţie de frontierele politice care le separă”.

Autorul precizează că în prezent evoluţia fenomenului globalizării este mai rapidă ca urmare a progresului tehnologic, a apariţiei unei noi economii, a cunoaşterii şi informaticii. În urma analizei pe care o realizează atât din punct de vedere sociologic, cât şi economic, Ayoub ajunge la concluzia că unii analişti combină teza lui F. Braudel asupra ”economiei – monde” cu analiza marxistă asupra evoluţiei capitalismului şi văd în mondializarea actuală un alt ciclu sistemic de acumulare a capitalului care nu s-ar putea încheia decât printr-o criză neagră. Este, fără îndoială, o critică a celor cu viziune apocaliptică asupra mondializării contemporane. În opoziţie cu aceştia, alţi analişti găsesc ”termenul însuşi de mondializare în mod net exagerat şi prematur în raport cu realităţile economice din zilele noastre. Ei găsesc preferabil să vorbească de integrare economică internaţională, mulţumindu-se să vadă în mondializare mai degrabă un ideal de atins cândva decât un fenomen deja existent”[8]. Dacă analizăm aceste afirmaţii din perspectiva evenimentelor şi a realităţilor actuale, putem afirma că deja am intrat în acea „criză neagră” previzionată de autor.

Făcând o analiză mai profundă, autorul consideră că ”procesul de mondializare, în pofida asigurărilor sale şi a diferitelor feluri de destin pe care le promite, este departe de a fi un proces determinist, liniar şi fără posibilitate de recul. Altfel spus, mondializarea este, în mod cert, o veche istorie, dar nu-i deloc sfârşitul istoriei”.

Ayoub scoate în evidenţă riscurile care însoţesc globalizarea ”două riscuri sunt important de examinat: mai întâi, problema ecartului de venit între Nord şi Sud şi problema deficitului democratic”, ceea ce ne face să medităm mai atent la ceea ce aduce bun sau mai puţin bun acest fenomen care se generalizează din ce în ce mai mult.

Filosoful francez Regis Debrau, fost consilier pe probleme de politică externă în vremea preşedintelui Francois Mitterand, consideră că „globalismul impus incită la particularismul predominant ca antidot la omogenitate”.[9] El susţine că integrarea economică vine în contradicţie cu politica dezintegratoare. Referindu-se la începuturile integrării economice europene şi la ceea ce consideră că reprezintă globalizarea, autorul afirmă: „Globalizarea trebuie să fie judecată sub cele două aspecte ale sale, replierea şi desfăşurarea, contracţia şi dilatarea, deculturalizarea şi reculturalizarea. Toate acestea au devenit foarte clare pentru europeni la discuţiile din cadrul Tratatului de la Mastricht despre integrare.” Aşadar, autorul reafirmă ideea conform căreia regionalismul nu neagă globalizarea, ci reprezintă produsul globalizării. Să înţelegem oare, că fenomenul actual al globalizării respectă regula: „dezbină apoi uneşte”?

Personalităţile politice ale lumii discută, de asemenea, despre conceptul de globalizare şi este remarcabilă părerea fostului preşedinte rus Mihai Gorbaciov: „[…] asistăm la globalizarea economiei şi la recunoaşterea faptului că probleme precum mediul pot fi rezolvate numai dacă ne unim eforturile pe toate meridianele. Trebuie să înţelegem că, deşi lumea este contradictorie, ea este totuşi o lume integrată, ceea ce deranjează naţiunile. Acestea se tem să nu-şi piardă cultura, limba, modul de viaţă. E bine sau rău? E nobil, zic eu! În acelaşi timp, avem nevoie de securitate globală şi de economie pentru viitor. Dar globalizarea nu trebuie să fie ca un tăvălug care să creeze uniformitate totală în lume, fără să ţină seama de diversitatea culturilor.”[10] Iată aşadar o părere pro globalizare, dar care susţine păstrarea culturii şi a obiceiurilor naţionale pentru a evita uniformitatea, sau aş putea continua, pentru a evita monotonia.

Posesorul premiului Nobel pentru economie în anul 2001, Joseph E. Stiglitz, fiind, de asemenea, o personalitate marcantă a mediului academic american şi cu recunoaştere internaţională, priveşte globalizarea prin prisma unui fost angajat al celor două organisme internaţionale ale globalizării Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială şi subliniază „efectul devastator pe care globalizarea îl are asupra ţărilor în curs de dezvoltare şi mai ales asupra populaţiei sărace din aceste ţări”,[11] aspecte ce ar trebui să fie un semn de întrebare în abordarea fenomenului globalizării. Nu trebuie să credem că autorul este împotriva globalizării, ci nu este de acord cu felul în care se desfăşoară acest proces, considerând că este necesară regândirea radicală a acordurilor comerciale internaţionale, care joacă un rol esenţial în eliminarea barierelor impuse ţărilor în curs de dezvoltare. De altfel, Stiglitz afirmă: „globalizarea a contribuit la îmbunătăţirea stării de sănătate a oamenilor, precum şi la intensificarea luptei duse de societatea civilă pentru democraţie şi dreptate socială. Nu globalizarea constituie problema, ci modul în care ea s-a desfăşurat până în prezent.”[12]

Zygmunt Bauman analizează globalizarea din perspectiva efectelor sociale, afirmând că „[…] globalizarea reprezintă destinul implacabil spre care se îndreaptă lumea, un proces ireversibil care ne afectează pe toţi în egală măsură şi în acelaşi mod”[13]. Nu credem că această afirmaţie este tocmai realistă. Susţinem această afirmaţie plecând de la precizarea făcută de Koolhaas, potrivit căruia „globalizarea implică şi apariţia diferenţelor”. Venim în completarea acestei afirmaţii cu precizarea lui Michael Manley cu privire la sistemul economic internaţional „fiecare trebuie să ne găsim locuşorul în economia globală şi să tragem de noi în sus […]”.

Dar, cea mai elocventă afirmaţie care vine în susţinerea opiniei mele, potrivit căreia globalizarea este înţeleasă ca fiind un avantaj al elitelor, este cea făcută de Martin şi Schumann (1996), care au asistat la dezbaterile despre evoluţia economiei din secolul XXI, ce au avut loc la San Francisco în septembrie 1995, şi la care a participat „elita mondială a puterii formată din 500 de politicieni, şefi de concerne, oameni de ştiinţă, toţi personalităţi de prim plan”: „20% din populaţia aptă de muncă ar fi suficientă în secolul următor pentru a asigura avântul economiei mondiale. Nu este nevoie de mai multă forţă de muncă”, este părerea magnatului care conduce Washington SyCip. O cincime din cei care caută de lucru vor fi de ajuns pentru a produce toate mărfurile şi a furniza serviciile de înaltă calitate pe care şi le poate permite societatea mondială.”[14]

În această nouă eră a globalizării avem de-a face cu o realitate de necontestat, şi anume: o ordine economică internaţională nedreaptă ce trebuie înlăturată. Astfel, ţările lumii a treia nu au posibilitatea să concureze cu ţările care deţin monopolul asupra celor mai avansate tehnologii şi resurse financiare nelimitate, care au pus stăpânire deja pe majoritatea pieţelor. Ele vor fi reduse treptat la simple zone producătoare de materie primă şi mărfuri competitive din punctul de vedere al preţului, deţinând cea mai slab plătită mână de lucru.

În ceea ce priveşte dezvoltarea demografică şi tehnologică, istoricul Paul Kennedy (2003) susţine că „planeta este tăiată astăzi de o uriaşă linie despărţitoare […]. De o parte a ei se află societăţile tinere care se înmulţesc rapid, lipsite de resurse, subdezvoltate şi subeducate, iar de cealaltă parte sunt populaţiile bogate dar bătrâne, cu inventivitate tehnologică, dar muribunde din punct de vedere demografic.”

Drept urmare, globalizarea ar trebui să fie singura cale care să ducă la reîntregirea lumii, la „egalizarea” celor două „lumi”, am putea spune. Dar, poate globalizarea trece acest test? Dacă avem în vedere societatea unei singure cincimi: 20% versus 80%[15], conform căreia doar 20% din populaţia aptă de muncă este suficientă pentru a asigura avântul economic mondial, nu putem fi destul de optimişti. Săracii vor rămâne tot săraci şi bogaţii vor fi şi mai bogaţi, iar prăpastia dintre cele două lumi se va lărgi şi mai mult. Pe bună dreptate, câştigătorul premiului Nobel, Henry Kendyll, afirma că „dacă nu stabilizăm populaţia prin dreptate, omenie şi milă, atunci natura o va face în locul nostru”, această stabilizare reprezentând marea provocare a globalizării.

Bineînţeles că disputa nu se opreşte aici, iar exemplele pot continua, dar mă voi limita în continuare doar să evidenţiem şi alte definiţii date conceptului de globalizare:

„Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine un factor tot mai puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică şi socio-culturală. Reţelele de relaţii şi dependenţe dobândesc un potenţial tot mai mare de a deveni internaţionale şi mondiale.”[16]
„Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală.”[17] (Albrow, 1996)
„Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură locaţii îndepărtate, încât evenimentele care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare, şi invers.”[18] (Giddens, 1990)
„Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe această planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutulă şi o unitate a unei singure lumi.”[19] (Emanuel Richter)
„[…] globalizarea este identificarea cantitativă şi calitativă a tranzacţiilor ce depăşesc limitarea impusă de graniţe, concomitentă cu expansiunea spaţială a acestora.”[20] (Ulrich Menhel, 2000).
Globalizarea reprezintă „un proces (sau un set de procese) care întruchipează o transformare în organizarea spaţială a relaţiilor şi tranzacţiilor sociale – analizate în termenii extensiunii, intensităţii, velocităţii şi impactului lor – generând fluxuri şi reţele transcontinentale sau interregionale de activitate, interacţiune şi exercitare a puterii.”[21]
„[…] globalizarea contemporană defineşte o eră nouă în care popoarele de pretutindeni sunt tot mai mult supuse sancţiunilor pieţei globale.”[22] (Ohmae, 1995)

Într-o interesantă şi controversată lucrare apărută în 1995 în SUA: ”When Corporations Rule the World”, autorul ei, David C. Korten, analizând un vast material documentar, ajunge la concluzia că ”globalizarea economică este în mare parte o versiune modernă a fenomenului imperialist şi are aproximativ aceleaşi efecte”[23]. Apelul la sintagmele: ”în mare parte” şi ”aproximativ” se explică, probabil, prin dorinţa prudentă a autorului de a nu fi cotat drept un absolutist în aprecierea fenomenului. Pe de altă parte, multe titluri şi subtitluri din tematica lucrării – ca, de exemplu: concurenţa pentru suveranitate, colonialismul corporatist, comercializând lumea, un sistem financiar tâlhăresc etc. – sunt ca un fel de junghi în coasta capitalismului contemporan. În fond, în accepţiunea autorului, globalizarea reprezintă un imperialism modern, deosebindu-se de clasicul concept de imperialism prin înlocuirea statelor coloniale mondiale. Oricum, concluzia autorului, trebuie s-o recunoaştem, este şocantă şi o vom sesiza în următoarele idei:[24]

globalizarea este un proces care “transferă puterea din mâinile guvernelor responsabile pentru binele public, în cele ale câtorva corporaţii şi instituţii financiare, mânate de un singur imperativ: căutarea profitului financiar pe termen scurt”;
transferul de putere “a dus la concentrarea unei masive puteri economice şi politice, în mâinile unei elite, formate din câteva persoane, a căror parte absolută din produsele unor rezerve tot mai reduse de bogăţie naturală continuă să crească într-un ritm susţinut”;
“corporaţiile mondiale uriaşe controlează şi administrează banii, tehnologia şi pieţele lumii, acţionează numai pe baza profitului, fără a ţine seama de considerente umane, naţionale şi locale”;
“mecanismul propagandei controlate de mass-media, aservită marilor corporaţii, afirmă că sistemul globalizării merge, funcţionează. În realitate însă, spune autorul, sistemul nu merge, are mari disfuncţionalităţi, fiind însoţit de costuri mari suportate de către cei cărora li s-a luat puterea de decizie. Aceste costuri înseamnă adâncirea unei triple crize mondiale: sărăcia, dezintegrarea socială şi ecologică”;
“ideologii marilor corporaţii recunosc uneori prezenţa crizei. Dar, precizează autorul, cauza o constituie nu globalizarea, ci restricţiile guvernamentale impuse pieţei libere şi creşterii consumismului”. De aceea, spun aceşti ideologi, înlăturarea restricţiilor din calea liberalizării, respectiv “globalizarea economică, reprezintă nu numai un proces istoric inevitabil, dar şi un avantaj pentru specia umană.”;
forţele sistemului financiar aflat sub incidenţa globalizării “au transformat corporaţiile şi instituţiile financiare, cândva bune, în instrumente ale unei tiranii de piaţă care se răspândeşte pe toată planeta ca un cancer, colonizând tot mai multe dintre spaţiile vitale ale Terrei, distrugând moduri de viaţă, dislocând oameni, făcând neputincioase instituţiile democratice şi devorând viaţa în căutarea nesăţioasă a banilor”;
sistemul economic mondial, subliniază Korten, este un sistem conceput cu o dinamică foarte puternică, fiind astfel condus de imperativul reproducerii banilor, sistemul tratează oamenii ca pe o sursă ineficientă şi-i înlătură foarte rapid la toate nivelurile sale;
consideră că globalizarea economică şi-a extins foarte mult şansele pentru bogaţi de a trece responsabilităţile lor ecologice în seama săracilor, exportând atât deşeuri, cât şi fabrici poluante.

Iată, aşadar, principalele idei prin care David Korten descrie conţinutul conceptului de globalizare. Enunţarea punctuală are ca scop esenţializarea conţinutului, dar trebuie să precizăm că autorul demonstrează fiecare afirmaţie cu numeroase date statistice convingătoare, precum şi cu fapte concrete.

O concepţie interesantă asupra globalizării o întâlnim şi la cunoscutul economist nord-american John Kenneth Galbraith. Globalizare este abordată de către autor în ultimele sale lucrări şi este cercetată, cu precădere, în lucrarea sa ”The Good Society. The Human Agenda”[25].

Este de reţinut faptul că Galbraith respinge categoric termenul de globalizare, iar într-un interviu în care se discuta despre sfidările noului mileniu, el spune: ”sunt consultant la Dicţionarul moştenirii americane privind folosirea limbii şi nu voi permite cuvântul globalizare. Este un termen urât”[26]. Galbraith respinge termenul de globalizare, nu pe motive de lingvistică, ci pentru că ar implica, în conţinutul său, o sursă de naţionalism necontrolat. Autorul, afirmă că “una din sursele de dezastru din secolul abia trecut a fost naţionalismul necontrolat, pe care aş dori să-l văd mai puţin în viitor”. Vorbind de dezastru, J. K. Galbraith se referă la cele două războaie mondiale care ar fi avut drept substrat cauzal naţionalismul necontrolat.

El preferă în locul termenului de globalizare o serie de alţi termeni echivalenţi ca: ”relaţii internaţionale mai strânse în asemenea arii ca: economie, cultură, arte, călătorii şi comunicaţii”; ”internaţionalizarea vieţii economice, asocierea dintre state şi instituţiile lor”; ”parteneriatul dintre state şi popoare”; ”deschiderea economică externă a ţărilor”. În alte împrejurări, el preferă termenul de internaţionalism în locul globalizării: ”Acţiunea internaţională prin conferinţe şi prin instituţii ca FMI, Banca Mondială şi OMC este o parte esenţială a internaţionalismului la care eu îndemn. Notaţi că eu folosesc cuvântul internaţionalism, şi nu globalizare”[27].

John Kenneth Galbraith respinge termenul de globalizare, dar nu şi globalizarea ca atare, căreia însă îi vede un alt conţinut. El defineşte globalizarea plecând de la două premise esenţiale: ”trăim într-o lume aflată într-o continuă internaţionalizare”, în care ”responsabilitatea pentru bunăstarea economică şi socială trebuie privită ca un concept transnaţional”, şi că ţelul către care trebuie să tindem constă în a căuta ”cum putem astupa tragica prăpastie dintre cei favorizaţi de soartă şi cei în nevoie”.

Galbraith, spre deosebire de alţi teoreticieni ai globalizării, concepe globalizarea ca rezultat al internaţionalizării vieţii economice naţionale şi al formării unei economii mondiale integrate. Deosebirea lui constă în modul în care concepe realizarea acestui proces, şi anume prin coordonarea acestuia de către guverne, ceea ce înseamnă rămânerea statelor ca entităţi naţionale.

Problematica globalizării, apărută iniţial în sfera cercetării ştiinţifice ca atare, o găsim prezentă astăzi şi în cursurile de ”Economics”, ţinute la marile universităţi din lume. Din multele cazuri existente în acest sens, reţinem concepţia autorilor englezi, al căror ”Economics” este considerat în Anglia ”o realizare de primă clasă”.

Chris Mulheart şi Howard Vane apreciază că actuala economie mondială se confruntă cu două probleme-cheie: prima este ”globalizarea şi presupusa emergenţă recentă a unei economii globale”, iar a doua constă în ”problema dezvoltării economice în ţările mai puţin dezvoltate”[28]. Fiind însă vorba de conceptualizarea globalizării, vom reţine, deocamdată, părerile lor în legătură cu prima problemă.

”Economie internaţională sau economie globală?” – se întreabă autorii încă din start. Preferând conceptul de ”economie internaţională”, ei critică ”alternativa şi popularul concept al economiei globale şi ceea ce se pretinde a fi globalizarea proceselor economice”. Ei critică invocarea termenului de globalizare sub motivul că aceasta ”este făcută deseori prea uşor, fără o gândire suficientă despre ce anume semnifică acest termen în realitate sau despre ce implicaţii poate avea folosirea lui”.

Pentru a-şi justifica poziţia critică, autorii apelează la analiza corporaţiilor transnaţionale ca vectori ai globalizării. ”Prea multe discuţii despre firmele transnaţionale ca dimensiune a procesului globalizării găsesc o corespondenţă clară între, pe de o parte, scala lor imensă financiară, industrială şi geografică şi, pe de altă parte, pretinsa lor imunitate globalizată faţă de interesele naţionale”. De fapt, spun autorii, ”o simplă recunoaştere că anumite firme sunt mari şi puternice este transformată într-o evaluare că în mod colectiv aceste firme sunt acum libere să colinde globul fără a ţine seama de aspiraţiile naţiunilor suverane”. Susţinând că simpla prezenţă a transnaţionalelor nu este suficientă pentru a ”dovedi” teza globalizării şi analizând evoluţia economiei internaţionale în ultimii ani ai secolului XX, autorii pun în evidenţă următoarea concluzie: ”transnaţionalele s-au schimbat mult în acest timp”, însă ”nu este în nici un fel cert că transnaţionalele sunt acum în spatele influenţei suverane sau că prezenţa lor validează noţiunile de global şi internaţional”. [29]

Aşadar, ca răspuns la întrebarea: ”Economia globală sau economia internaţională?”, autorii subscriu pentru conceptul de economie internaţională. În susţinerea acestei opţiuni, ei analizează conţinutul celor doi termeni: internaţional şi ”global”:[30]

”internaţional înseamnă între naţiuni. Economia internaţională este, prin urmare, o economie în care pieţele au devenit generalizate dincolo de nivelul naţional, dar, în mod crucial, se menţine relevanţa statelor-naţiuni individuale pe căi importante”;
în contrast, globalizarea înseamnă ”mondial”, adică ”o situaţie în care pieţele transced frontierele naţionale”.

Ideea esenţială în gândirea autorilor englezi constă în necesitatea de a şti dacă actualele schimbări în economia mondială sunt de natură să justifice sau nu drept realităţi depăşite de istorie conceptele de stat-naţiune şi economie naţională. Autorii subliniază că ceea ce impune aceste schimbări constă în necesitatea ca statele să acţioneze în comun, prin organisme de cooperare interguvernamentală şi nu prin organisme supranaţionale sau suprastatale. Este, de fapt, o concepţie pe care englezii au susţinut-o la început şi în cazul integrării europene, ca model care poate fi înfăptuit prin organe interguvernamentale, nu supranaţionale, lăsând neatinsă entitatea naţională a statului participant la integrare. De altfel, această concepţie se întâlneşte astăzi şi la alţi economişti în cazul abordării globalizării.

Economist francez Jacques Percebois[31], face parte din tabăra acelora care preferă termenul de mondializare în locul celui de globalizare. Într-un studiu care ne reţine atenţia prin logica argumentaţiei şi documentarea statistică despre evoluţia deteriorată a decalajelor economice dintre Nord şi Sud şi soarta statului-naţiune, autorul îşi începe analiza cu însăşi definirea conceptuală a mondializării. În lucrarea sa La mondialisation des activities energetiques: quelles enjeux?[32] Autorul aduce în discuţie şi fundamentează cu date statistice decalajele dintre Nord şi Sud, punând în evidenţă soarta statului naţiune în contextul procesului de globalizare sau mondializare actuală.

Percebois, defineşte mondializarea ca fiind „procesul care, într-un context de internaţionalizare crescândă a activităţilor, conduce la punerea în funcţiune de reţele transnaţionale de decizie în domeniile motoare ale creşterii, cum sunt: informaţia, cercetarea-dezvoltarea, finanţele, tehnologiile de vârf”[33].

Fără să explice conceptul de reţele transnaţionale de decizie, autorul apreciază că ”mobilitatea transnaţională a capitalului, organizarea la scară mondială a producţiei, graţie mijloacelor de comunicaţie şi de transport, din ce în ce mai performante, şi autonomia centrelor financiare faţă de legislaţiile naţionale [..] fac ca autoritatea statului să apară tot mai slabă”[34]. Însă, slăbirea autorităţii statului, afirmă autorul, nu trebuie privită ca o distrugere sau dizolvare a sa, ci ca o slăbiciune a statului ca agent economic şi mai ales ca investitor: ”încrederea în mecanismele pieţei şi credinţa că liberalismul economic este în măsură să rezolve toate problemele legate de impreciziile pieţei fac ca misiunile statului să fie cantonate în funcţiuni de regulare. Statul este deseori perceput ca un bun regulator, dar ca un rău investitor”.

În analiza mondializării/globalizării, autorul subliniază relaţia dintre statul naţional şi organizaţiile financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială), ca fiind o relaţie distructivă pentru o naţiune aflată în impas: ”Dictatura pieţelor financiare internaţionale este astfel încât orice stat, care ia măsuri considerate inoportune de către financiarii internaţionali, este pedepsit printr-o scădere a valorii monedei sale naţionale şi prin dificultăţi mai mari de acces la pieţele de capital”. Considerăm că rolul organismelor financiare internaţionale trebuie să fie de susţinere a economiilor aflate în impas şi nu de degradare şi îndatorare exagerată a acestora. Însă, realitatea ne demonstrează tocmai contrariul.

Analiza critică a autorului cu privire la mondializare/globalizare pune în evidenţă neajunsurile pieţei şi ale liberalismului economic manifestate atât în domeniul coordonării activităţii economice şi în domeniul social, cât şi în cel al inegalităţilor economice internaţionale, şi consideră oportună “necesitatea unui stat regulator” şi chiar “emergenţa unui stat gestionar de riscuri noi”. Prin urmare, autorul concepe mondializarea contemporană ca un proces de cooperare între state, iar conducerea proceselor mondializării reprezintă demersul ce poate fi realizat prin organisme coordonatoare interguvernamentale şi nu prin crearea de organisme împuternicite cu funcţii suprastatale şi supranaţionale, care pun în discuţie suveranitatea şi frontierele statelor-naţiune.

Cunoscut profesor la Princeton Univesity din SUA, Harold James face parte din grupul de economişti care concep globalizarea în acelaşi fel ca şi Banca Mondială. În studiul “Is Liberalization Reversible?”, publicat în ciclul de “Probleme ale noului mileniu” de revista “Finanţe şi Dezvoltare”, editată de Fondul Monetar Internaţional, concepe globalizarea ca un proces integrator transnaţional sub presiunea căruia statul-naţiune se dizolvă: “[…] globalizarea a devenit o expresie captivantă peste tot în lume. Statul-naţiune, forţa conducătoare a ultimelor două secole, se dizolvă sub presiunea integrării transnaţionale”[35]. Trebuie să recunoaştem că oricine aude sau citeşte despre statul naţional că îşi pierde entitatea şi se dizolvă încearcă un sentiment de nelinişte şi chiar de îndoială, oricât de logică ar fi argumentaţia unei asemenea eventuale tendinţe. Neliniştea însă este sporită şi de o altă consecinţă a globalizării: “În pofida multelor sale beneficii, globalizarea este totuşi încă neaşezată, din care cauză cei mai ameninţaţi de ea pot încerca să dea ceasul înapoi”[36]. Cu alte cuvinte, autorul are în vedere faptul că marile avantaje pe care le generează globalizarea se împart inegal şi inechitabil între state şi naţiuni.

Considerând comerţul mondial o componentă principală a globalizării, autorul apreciază că, de-a lungul timpului, “comerţul liber a fost rar o cauză populară, istoria lui fiind plină de dezamăgiri, chiar şi în ultimele cinci decenii, o perioadă de creştere remarcabilă a comerţului mondial”. Aceste „dezamăgiri” nu sunt ale ţărilor în curs de dezvoltare, ci ale GATT-OMC, care a întâmpinat mari greutăţi în programul liberalizării comerţului internaţional şi realizarea acordului multilateral. Însă, poziţia GATT/OMC este poziţia ţărilor dezvoltate şi, înainte de toate, poziţia SUA, ţara cea mai mare, cea mai dezvoltată economic şi tehnologic şi cea mai puternică pe frontul competitiv, deci şi cea mai interesată în liberalizarea schimburilor internaţionale şi înfăptuirea globalizării.

Cealaltă componentă esenţială a globalizării, în concepţia autorului, este liberalizarea fluxurilor de capital, asupra cărora face o analiză critică dură: “mişcările libere ale capitalului asociate în mintea publicului cu speculaţiile destabilizatoare şi cu subversarea importanţei scopurilor politice naţionale, sunt şi mai puţin populare decât comerţul liber. Deşi ţările industriale majore au început tentative de liberalizare a conturilor de capital încă din anii 1970, multe ţări ale comunităţii europene n-au desăvârşit acest proces până în 1990”[37]. Referindu-se la unii analişti ai globalizării, care o prezintă ca un proces ireversibil, un drum cu sens unic spre viitor, autorul este de părere că “o aserţiune sobră şi pesimistă ar fi mai realistă. Istoria este presărată cu exemple de comunităţi internaţionale înalt dezvoltate şi integrate care s-au dezvoltat sub presiunea unor evenimente neaşteptate. Momentul a fost pierdut, pendulul s-a mişcat în direcţie opusă, iar ceasul a fost dat înapoi”[38].

Un moment deosebit în gândirea lui Harold James despre evoluţia istorică a globalizării, îl constituie perioada interbelică. Consecinţele războiului şi cele ale marii crizei din perioada 1929-1933 au afectat pilonii fundamentali ai globalizării: libera circulaţie a mărfurilor, mişcarea capitalului financiar şi migraţia populaţiei. În calea lor s-au ridicat bariere prohibitive şi politici intervenţioniste naţionale, care au afectat atât evoluţia economiei mondiale, cât şi procesul de globalizare.

Experienţele istorice care s-au succedat, apariţia Germaniei hitleriste şi a Rusiei staliniste, precum şi efectele acestora asupra tuturor statelor, au reprezentat opusul liberalismului economic, evoluând în contradicţie cu principiilor economiei de piaţă.

Însoţită pretutindeni de discuţii aprinse şi deseori contradictorii, actuala eră a globalizării are adepţi înfocaţi, dar şi adversari puternici. Aceştia din urmă, în dezacord cu primii, susţin, în principiu, că “statul naţiune şi mecanismul său de control sunt de natură să dea garanţie contra ameninţărilor din economia mondială”. Răspunzând acestor păreri, autorul se întreabă semnificativ: ”Oare protecţia n-a fost şi nu este mai periculoasă şi distructivă decât ameninţarea?”. Esenţializând gândirea lui Harold James despre procesul de globalizare, apreciem că în concepţia sa globalizarea reprezintă:

integrare la scară mondială, având drept componente structurale: liberalizarea schimbului de mărfuri şi servicii, a capitalului şi a circulaţiei oamenilor;
supuse acestei presiuni, statul-naţiune se dizolvă şi, odată cu el, suveranitatea naţională şi frontierele istorice statale;
politicile de protecţie naţională a ţărilor şi naţiunilor sunt mai periculoase şi mai distructive decât eventualele ameninţări ale globalizării;
globalizarea nu este un proces numai al zilelor noastre, ci a fost cunoscut şi în trecut, iar în evoluţia sa istorică, ar exista două trepte: prima a avut loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar a doua se manifestă începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea şi continuă până în prezent.

Responsabilul cu întocmirea ”Raportului dezvoltării mondiale 1999-2000: Intrarea în primul secol” din cadrul Băncii Mondiale, Shahid Yusuf defineşte şi analizează globalizarea în relaţie directă cu localizarea, oferind astfel un element de noutate în marele dialog contemporan despre globalizare.

În analiza sa, autorul porneşte de la premisa că ”peisajul dezvoltării în debutul secolului XXI va fi modelat de globalizare şi localizare”, două fenomene ce se derulează simultan, dar în direcţii opuse. Astfel, globalizarea este abordată de către autor ca fiind ”integrarea ţărilor cu restul lumii”, ce se manifestă ca forţă unificatoare pe plan mondial, în timp ce localizarea reprezintă tendinţa ”grupurilor locale spre mai multă autonomie”, sugerând astfel o acţiune internă a ţărilor spre descentralizare.

Shahid Yusuf apreciază că, datorită evoluţiei spre care tind cele două procese, globalizarea şi localizarea, au devenit două forţe puternice care ”oferă ţărilor sărace oportunităţi fără precedent pentru creştere, dar care se pot dovedi şi destabilizatoare politic şi economic, în cazul când cadrul instituţional nu este întărit. […] răspunsul statelor-naţiune la aceste două forţe va determina dacă veniturile în ţările sărace converg cu cele din ţările industriale şi dacă eforturile de înlăturare a sărăciei sunt reuşite”[39].

De fapt, apreciind că de reacţia statelor-naţiune la aceste două procese depinde înlăturarea sărăciei, el aruncă toată vina decalajelor internaţionale şi greutatea înlăturării lor pe umerii ţărilor sărace, ca şi cum ţările capitaliste dezvoltate, multe din ele mari puteri coloniale până în 1960, nu ar avea nicio vină pentru existenţa acestor decalaje şi adâncirea lor în perioada postbelică şi, deci, nici vreo responsabilitate morală şi materială pentru a contribui la înlăturarea lor. Globalizarea şi localizarea sunt două forţe care modelează dezvoltarea în noul mileniu, însă fiecare are un conţinut distinct şi influenţă diferită asupra dezvoltării.

Globalizarea este apreciată de autor ca fiind procesul de integrare a ţărilor la scară mondială, care prezintă atât efecte pozitive, cât şi negative. Efectele pozitive se referă la faptul că ”integrează pieţele bunurilor şi factorilor de producţie, iar principalul efect negativ este faptul că afectează, în sensul degradării, mediul şi expune ţările la şocurile externe care pot precipita crizele financiare şi economice.

Ambele efecte negative pe care le-a previzionat Shahid Yusuf, încă din anul 1999, se manifestă la intensitate maximă în prezent, iar noi suntem martorii acestor evenimente. Ne punem întrebarea dacă, întradevăr, procesul globalizării este direct răspunzător de producerea acestor evenimente care ne afectează în sens negativ. Poate că satisfacerea nevoilor din ce în ce mai elevate şi mai sofisticate, care necesită resurse pe măsură, ar putea fi unul din motivele declanşării actualei crize mondiale sau poate că interesele unor grupuri din vârful piramidei au considerat oportună declanşarea acesteia.

Shahid Yusuf consideră că elementele esenţiale ale globalizării sunt comerţul internaţional şi investiţiile străine. Referindu-se la evoluţia comerţului internaţional şi la ritmul de creştere înregistrat în perioada actuală, apreciază că „faza curentă a globalizării este de un ordin diferit, în particular, din cauza unor fenomene ca: ponderea crescândă a exporturilor comercializabile, înaintările în tehnologie, schimbările în compoziţia fluxurilor de capital, rolul mai mare al agenţiilor internaţionale, al organizaţiilor nonguvernamentale (ONG-uri) şi al corporaţiilor transnaţionale”. În acest context, el consideră că ”închiderea negocierilor comerciale în cadrul Rundei Uruguay în 1994 constituie o piatră unghiulară în procesul de liberalizare” şi implicit în progresul globalizării.

În ceea ce priveşte investiţiile străine directe, sunt considerate de autor o componentă esenţială a globalizării, dar şi factor de accelerare a acesteia, deoarece ”multe ţări industriale, ca şi în curs de dezvoltare au început să demonteze controalele asupra mişcării capitalului şi să adopte politici de încurajare a investiţiilor străine directe”. În aceste condiţii, ”companiile au fost motivate să-şi reorganizeze activitatea, ele au divizat lanţul valorii adăugate şi au stabilit facilităţi de producţie pe diferite pieţe. Această proliferare a reţelei de producţie a permis firmelor să se specializeze, să-şi focalizeze eforturile de cercetare şi, de asemenea, să ranforseze deschiderea externă ca rezultat al liberalizării comerţului şi înlăturării barierelor din calea mobilităţii capitalului”[40].

Ultimul deceniu al secolului XX este apreciat de Shahid Yusuf ca fiind deceniul decolării procesului globalizării. Schimbările care au contribuit la această decolare sunt apreciate de autor ca fiind:

schimbarea seismică de atitudine: ”globalizarea n-ar fi decolat dacă nu s-ar fi produs o schimbare seismică în atitudini. Ţările lumii s-au mişcat spre economii bazate pe piaţă şi forme democratice de guvernare, evenimentele decisive ale acestei tendinţe fiind căderea zidului Berlinului în 1989 şi extinderea democraţiilor de la începutul anilor 1990. Această lărgire a participării politice este alimentată de presiuni centrifugale în cadrul naţiunilor”.
deceniul globalizării: ”anii 1990 pot fi numiţi, apreciază autor, decada globalizării”. El îşi sprijină aprecierea pe următoarele fapte:

a) GATT-ul avea 102 membri în 1990, iar succesorul său, OMC, avea 134 de membri începând cu anul 1999;
b) comerţul mondial de bunuri şi servicii a crescut într-un ritm dublu faţă de creşterea GDP[41] mondial în aceiaşi ani;
c) ponderea ţărilor în curs de dezvoltare în comerţul internaţional a crescut între 1990 şi 1999 de la 23% la 29%;
d) toate formele de capital extern au circulat mai repede şi în dimensiuni mult mai mari decât anterior.

Shahid Yusuf sintetizează deosebirile dintre globalizare şi localizare şi argumentează aceste afirmaţii. Astfel, spre deosebire de globalizare, care ”forţează statul-naţiune să-şi concentreze atenţia asupra problemelor supranaţionale şi circumscrierii preferinţelor sale în acest sens, localizarea forţează statele să ia în considerare dinamicile subnaţionale şi să satisfacă revendicările locale”, adică ”localizarea constă în cererea pentru autonomie şi vot politic exprimate de către regiuni şi comunităţi”.

Cauzele care au condus la apariţia localizării, în concepţia autorului, sunt:[42]

”insatisfacţia regiunilor şi comunităţilor faţă de abilitatea statului de a asigura promisiunile de dezvoltare”;
”creşterea forţei identităţii locale şi etnice, ambele fiind întărite prin educaţie, mai buna comunicaţie şi creştere a concentrării populaţiei în urban”;
”într-o lume în care globalizarea nivelează diferenţele culturale între state şi naţiuni, apare dorinţa indivizilor şi comunităţilor umane de a adânci sentimentul apartenenţei la un anume loc”;
”ascuţirea competiţiei între unităţile subnaţionale într-un mediu deschis, combinată cu nedorinţa comunităţilor mai bogate să-şi împartă resursele cu vecinii lor mai săraci”.

Adept înfocat al celor două tendinţe mondiale, globalizarea şi localizarea, autorul subliniază că aceste procese generează importante avantaje, dar, în acelaşi timp, şi riscuri considerabile. În opinia sa, cel mai important avantaj constă în capacitatea lor de a contribui la creşterea economică rapidă şi durabilă a societăţii. Alocarea mai eficientă a resurselor, circulaţia liberă a cunoştinţelor, mediul economic mai deschis şi competitiv, dar şi îmbunătăţirea managementului guvernării reprezintă căile prin care globalizarea şi localizarea pot contribui la creşterea economică durabilă a ţărilor. În ceea ce priveşte analiza riscurilor generate de cele două procese, autorul are în vedere în cazul globalizării „posibilitatea unei mai mari expuneri la volatilitatea capitalului, cum este cazul crizelor financiare”, iar în cazul localizării, „posibilitatea acesteia de a genera instabilitate macroeconomică”. În ambele cazuri, evitarea riscurilor implică crearea unui sistem instituţional puternic şi stabil la toate nivelurile dezvoltării social-economice.

Apărând pe scena dezbaterilor internaţionale într-o perioadă când nu se vorbea sau se vorbea foarte puţin şi confuz despre globalizare, abordarea lui John Naisbitt[43] a surprins nu numai prin puterea anticipativă a ideilor sale, cât şi prin capacitatea expunerii acestora de a incita la reflexie şi de a deschide noi căi în gândirea teoretică a dezvoltării. Naisbitt este considerat primul autor modern al conceptului de globalizare: ”globalizarea , apreciază unul din specialiştii Băncii Mondiale, a intrat în discursul asupra dezvoltării la începutul anilor 1980, odată cu publicarea cărţii lui John Naisbitt: ”Megatrends[44]”, iar părerile sale despre globalizare particularizează nu numai o concepţie de mare rigoare ştiinţifică, dar şi o poziţie profund umană şi democratică.

Menţionăm că, în gândirea autorului despre viitorul omenirii modelabil de zece megatendinţe[45], doar una dintre acestea se referă explicit la globalizare, fiind intitulată: “De la economia naţională la economia mondială”. Subliniem însă că, în pofida deselor referiri la globalizare, numind-o ca atare sau prin termeni echivalenţi: economia mondială globală sau integrare economică mondială, John Naisbitt nu s-a preocupat să formuleze o definiţie a acestui proces.

În sensul său cel mai general, globalizarea este concepută de autor ca o tranziţie “de la economia naţională la economia mondială”. Este vorba, mai concret, despre o megatendinţă a lumii contemporane de “integrare economică mondială a ţărilor şi comunităţilor naţionale”, în care economiile naţionale, ”în principiu independente, trec la situaţia de a fi o parte a unei economii globale interdependente”[46].

Economia mondială contemporană este concepută de autor ca “economie mondială globală”, iar procesul globalizării reprezintă în concepţia sa o “transformare a planetei într-un sat global”[47]. Explicând această transformare la scară planetară, autorul invocă rolul-cheie jucat în acest proces de două invenţii: avionul cu reacţie şi satelitul de telecomunicaţii: “[…] acum, subliniază autorul, pentru prima dată, economia este cu adevărat globală, pentru că, pentru prima dată, informaţia se difuzează instantaneu pe întreaga planetă”. De fapt, prin această apreciere se sugerează că actuala revoluţie informaţională aduce după sine şi globalizarea.

Aprecierea sintetică a globalizării ca proces de trecere “de la economia naţională la economia mondială” şi transformarea acesteia din urmă în “economie mondială globală” sau în “satul global planetar” este evidenţiată de autor prin numeroase idei concrete care întregesc abordarea sa cu privire la globalizare. Astfel, autorul utilizează în mod frecvent conceptele: “globalizarea economiilor naţionale”; “globalizarea industriei”; “modelul global al diviziunii producţiei”; “investiţia globală”; “a gândi global”, “a gândi global şi a acţiona local” şi altele.

În analiza “globalizării industriei”, autorul afirmă că ţările dezvoltate ale lumii nu se mai pot baza în prezent cu precădere pe industrie: “constatăm faptul că toate ţările dezvoltate din lume se dezindustrializează vrând-nevrând, activitatea lor industrială se reduce. Ratele lor de creştere evidenţiază acest aspect”. Exemplificându-şi teoria, autorul evidenţiază că, în actualele condiţii, când “naţiunile de pe Pământ se îndreaptă către o economie globală, suntem profund antrenaţi într-un proces de redistribuire globală a muncii şi a producţiei: Spania şi Brazilia înlocuiesc Japonia şi Suedia în construcţia de nave; Statele Unite cedează statelor din lumea a treia producţia de îmbrăcăminte, oţel şi automobile”. Ceea ce este interesant în abordarea lui Naisbitt, este faptul că îi critica pe “oamenii de afaceri americani pentru lipsa de previziuni şi pentru graba cu care urmăresc profituri imediate”[48], subliniind că, în condiţiile economiei globale “trebuie să renunţăm la vechile sarcini industriale şi să ne îngrijim de sarcinile viitorului”. Vechile sarcini înseamnă industriile energo şi materiofage, poluante şi cu forţă de muncă costisitoare, iar noile sarcini înseamnă dezvoltarea industriei informaţionale şi a cunoaşterii – noile forţe de progres ale viitorului.

Este oportun să evidenţiem critica adusă oamenilor de afaceri care urmăresc doar profitul imediat, pe care autorul o aduce în discuţie, şi să o punem în relaţie cu recesiunea economică mondială actuală, care după părerea noastră este o consecinţă a acestui tip de abordare a afacerilor.

Analizând relaţia dintre economia globală şi investiţiile globale, autorul apreciază că “în situaţia unei economii cu adevărat mondiale, există mari posibilităţi de a munci şi de a investi în orice alt teritoriu”. În cadrul acestei analize, autorul pune în discuţie două aspecte: mondializarea industriei de automobile ca rezultat al investiţiilor globale şi investiţiile străine în economia SUA:[49]

Industria de automobile s-a globalizat sub influenţa investiţiilor marilor companii transnaţionale făcute în străinătate, pe baza unor aranjamente colective în investiţii comune. Exemple ilustrative invocate de autor în acest sens sunt:

firmele franceze constructoare de maşini: Renault s-a înţeles cu firma Volvo să-i cumpere 10% din acţiuni în producerea de autoturisme. Totodată, Renault şi-a sporit investiţiile la American Motors de la 5 la 46% din acţiuni, iar în anul 1998 Peugeot şi Chrysler s-au înţeles să construiască o sucursală în SUA;
firmele japoneze: Honda s-a înţeles cu B.L.Ltd (fosta British Leyland) să producă automobile Honda în Anglia; Nissan, cu 37% din acţiunile firmei spaniole Motors Iberica, a făcut un aranjament investiţional cu Alfa-Romeo pentru a produce 60.000 de automobile în Italia; Toyota împreună cu General Motors, cea mai mare companie americană de profil, au creat întreprinderi comune de producere a automobilelor cu capacitate mică a rezervorului în California;
firmele din SUA: Compania Ford creează un automobil mondial, Ford Escort, asamblat în Statele Unite, Marea Britanie şi Germania, cu piese produse în Spania, Marea Britanie, Japonia şi Brazilia; model “J” al firmei General Motors este asamblat în SUA, Canada, Australia, Brazilia şi Africa de Sud.
firmele germane: Volkswagen produce motoare de automobile pentru Dodge Omni/Horizont.

Aşadar, autorul evidenţiază faptul că mondializarea industriei de automobile este inevitabilă şi că în perspectivă va urma o concentrare puternică a acestora, reducându-se numărul firmelor la 7-8 mari companii sau alianţe de companii, din care nu vor lipsi: Volkswagen, Nissan, Toyota şi General Motors.

Situaţia economie mondiale actuale este dovada de netăgăduit a acestor previziuni.

Investiţiile străine au devenit una dintre marile tentaţii în Statele Unite ale Americii. În primul rând, autorul evidenţiază faptul că după anul 1970, “Statele Unite au devenit o adevărată Mecca pentru investitorii europeni. Cei mai mari investitori în America nu provin din Orientul Mijlociu, ci din Olanda, Anglia, Canada, Germania, Elveţia, Japonia şi Franţa. Proprietatea străină va continua să crească în Statele Unite, iar americanii vor învăţa să accepte şi chiar să salute acest fapt”[50]. De asemenea, la începutul anilor ´80, subliniază autorul, “japonezii controlau, ei singuri, în întregime sau în parte, circa 225 de companii din industria prelucrătoare a Statelor Unite (în 2100 de localităţi), cu operaţii în patruzeci şi două de state ale federaţiei şi cu o forţă de muncă totalizând 100.000 de salariaţi”[51]. În acelaşi timp, marile firme japoneze deveneau, la începutul anului 1981, membri ai bursei din New York.

Ceea ce este surprinzător pentru noi, este faptul că Naisbitt considera că „o cale de atac a globalizării este sistemul bancar”. Analizând mai profund această afirmaţie, nu putem să nu constatăm că realitatea actuală demonstrează justeţea analizelor, a previziunilor şi afirmaţiilor autorului.

Gândirea şi exemplele concrete ale lui John Naisbitt despre globalizare sunt structurate şi analizate prin prisma a trei idei importante: localizarea, cultura şi pacea:

a) referindu-se la conceperea globalizării simultan cu procesul localizării, idee pe care o vom regăsi la mulţi cercetători, el afirmă că „în noua epocă economică toate ţările de pe mapamond devin tot mai interdependente, în ciuda faptului că în fiecare ţară în parte, comportamentul local denotă o tot mai mare independenţă faţă de guvernele proprii centralizate. De aici şi expresia a gândi global, a acţiona local.”
b) în ceea ce priveşte abordarea culturală a globalizării, autorul apreciază că “globalizarea va fi însoţită de o renaştere în domeniul afirmării culturale şi a limbii”. În felul acesta, John Naisbitt readuce în discuţie o problemă mult discutată anterior, încă din anii 1920, despre viitorul naţiunilor, culturilor şi limbilor, în sensul că se prevedea şocanta perspectivă a formării unei singure lumi şi a unei singure limbi.
c) a treia idee se referă la pacea mondială prin intermediul comerţului mondial: “în loc să ne opunem interdependenţei economice crescânde, ar trebui s-o îmbrăţişăm din toată inima. După părerea mea, subliniază autorul, interdependenţa constituie marea speranţă de pace. Dacă devenim suficient de interdependenţi din punct de vedere economic, este foarte probabil că nu ne vom bombarda unii pe alţii pentru a ne şterge de pe faţa pământului”[52].

Alvin Tőffler este apreciat în literatura de specialitate ca fiind unul dintre cei mai valoroşi viitorologi, datorită analizelor şi previziunilor de mare valoare pe care le-a enunţat şi publicat. El apreciază globalizarea ca fiind „sistemul mondial fără frontiere naţionale al secolului XX”.

Folosind rar termenul de globalizare, Alvin Tőffler se referă însă la acest proces în repetate rânduri, folosind termeni cu valoare echivalentă: “sistem global”, “globalism”, “reţea globală”, “o nouă ordine globală”, “sistem mondial globalizat”, “interdependenţe internaţionale hiperconexate”, “mondializarea producţiei” etc. El se referă la globalizare sub diverse aspecte, dar îl apreciază ca fiind un fenomen generat de şocul viitorului şi provocat de “al treilea val”, altfel spus, de actuala revoluţie informaţională. Cu toate că au un caracter fragmentar în lucrările sale, aceste referiri au o cotă înaltă de relevanţă pentru înţelegerea globalizării.

Prima idee care aduce în discuţie conceptul de globalizare este sintagma “sistemul global al secolului XXI”. Astfel, autorul afirmă că „puţine cuvinte sunt astăzi aruncate cu mai multă largheţe decât termenul globalizare. Nu există un politician, înalt funcţionar ONU sau editorial de presă, care să nu fie pregătit a ne cuvânta despre sistemul globalizării. Însă acest sistem nu este ceea ce-şi imaginează marea majoritate a oamenilor. A-l înţelege cum era ieri, nu cum se transformă cu repeziciune, până şi cele mai bune strategii pot declanşa contrariul. De aceea, gândirea strategică a secolului XXI trebuie să înceapă cu o hartă a sistemului global de mâine”[53].

Alvin Tőffler critică ideea conform căreia apariţia noului sistem global coincide cu sfârşitul războiului rece: “Sfârşitul războiului rece continuă să aibă importanţă asupra sistemului global. Însă schimbările generate de destrămarea Uniunii Sovietice sunt secundare şi, de fapt, sistemul global ar fi fost actualmente cuprins de răscoliri revoluţionare chiar şi dacă zidul Berlinului nu s-ar fi prăbuşit şi Uniunea Sovietică ar fi existat în continuare”[54]. Autorul consideră că forţele care impun “sistemul global al secolului XXI” şi-au făcut simţită prezenţa datorită revoluţiei informaţionale şi ca urmare a noului sistem de creare a bogăţiei implicat de această revoluţie, adică de al treilea val de schimbări în istoria omenirii.

Într-o exprimare mai concretă, folosind direct termenul de globalizare, Alvin Tőffler apreciază că aceasta este facilitată de revoluţia informaţională şi cerută de noul sistem de creare a bogăţiei: “odată ce mijloacele de răspândire a informaţiilor încercuiesc Pământul facilitând globalizarea cerută de noul sistem de creare a bogăţiei, devine tot mai greu să se reţină informaţiile concrete în limita graniţelor naţionale”[55]. Conţinutul globalizării cuprinde, în concepţia autorului, o succesiune de elemente, care de fapt reprezintă aspectele definitorii ale existenţei umane: economicul, politicul, cultura etc.

A. Globalizarea constituie, în sine, un nou sistem de creare a bogăţiei. “Noul sistem de a face avuţie constă dintr-o reţea globală, în expansiune, de pieţe, bănci, centre de producţie şi laboratoare, în comunicare instantanee unele cu altele, schimbând încontinuu enorme şi mereu crescânde fluxuri de date, informaţii şi cunoştinţe”[56]. Astfel, acest nou sistem constituie “economia rapidă de mâine, noua maşină de creat avere, accelerativă şi sursă de progres economic. Ca atare, ea este şi sursa unor mari cantităţi de putere. A fi decuplat de ea înseamnă să fii exclus din viitor”.

Analizând evoluţia aderării ţărilor la noul sistem de creare a bogăţiei implicat de globalizare, autorul evidenţiază o tendinţă contrarie la scară planetară. Pe de o parte, este vorba de ţările dezvoltate ale lumii, care, traversând deja revoluţia informaţională, se cuplează rapid la noul sistem de creare a bogăţiei, în timp ce ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare sunt decuplate de la acest sistem şi excluse astfel de la viitor. Autorul consideră că „aceste ţări, zăcând într-o adevărată lentoare în mişcarea lor spre viitor, vor trebui să-şi accelereze răspunsurile neurale sau să piardă contracte şi investiţii dacă nu să abandoneze complet cursa”[57].

B. Globalizarea presupune “mondializarea producţiei”. „În ultimii 25 de ani”, afirma autorul la începutul anilor ´80, „am fost martorii unei extraordinare mondializări a producţiei, bazate nu numai pe exportul de materii prime sau de produse finite manufacturate dintr-o ţară în alta, ci şi pe organizarea producţiei în afara hotarelor naţionale”[58]. Considerată una dintre forţele noi, cele mai puternice, ale viitorului, mondializarea producţiei este indusă concret de corporaţia transnaţională care-şi extinde activitatea la scara globalului. “O corporaţie transnaţională poate să-şi desfăşoare cercetările într-o ţară, să fabrice componente în alta, să le asambleze într-o a treia, să vândă produsele finite într-o a patra, să-şi depună surplusuri de fond într-o a cincea şi aşa mai departe”[59]. Tőffler consideră corporaţii transnaţionale ca fiind adevărate imperii industriale planetare deasupra cărora soarele nu apune niciodată, ele „reprezintă un nou factor crucial în sistemul mondial şi o sfidare la adresa statului naţional”. Aducând ca exemplu cele mai mari corporaţii transnaţionale ale anilor ’80, autorul atrage atenţia că, în cazul acestora, “loialitatea naţională trece repede pe planul al doilea, atunci când se ivesc în alte părţi prilejuri pentru o afacere mai bună, astfel încât firmele transnaţionale transferă locurile de muncă dintr-o ţară în alta, se sustrag legilor privitoare la protecţia mediului şi dau naştere la rivalităţi între ţările-gazdă”[60].
C. Globalizarea transformă interdependenţele internaţionale dintre ţări în interdependenţe hiperconexiuni. Această componentă a globalizării nu cuprinde în mod egal ţările, iar faptul că “înţelepciunea convenţională continuă să spună că naţiunile lumii devin tot mai interdependente” este apreciat de autor ca fiind valabilă doar pentru unele ţări care “sunt hipoconectate la restul lumii, în vreme ce altele sunt, dacă se poate spune aşa, hiperconectate”[61]. Realizând o analiză comparativă a relaţiilor internaţionale, autorul stabileşte următoarele niveluri ale evoluţiei:[62]
statele primului val, adică al revoluţiei agrare, “rămân în mod tipic la un nivel scăzut pe scara interdependenţei sau a conectivităţii”;
ţările din al doilea val, cel al revoluţiei industriale, “sunt în general moderat interdependente”;
statele celui de-al treilea val “sileşte ţările high-tech să se îndrepte spre hiperconectivitate”.

Globalizarea obligă ţările să abandoneze o parte din suveranitatea lor naţională. Această abandonare reprezintă nu o simplă implicaţie, ci o veritabilă transformare, poate una dintre cele mai importante ale globalizării. În gândirea autorului, transformarea are caracter obiectiv, premisa ei constituind-o noile raporturi dintre economiile naţionale create de revoluţia informaţională, “odată ce sunt transformate de către al treilea val, economiile naţionale se văd obligate să abandoneze o parte din suveranitate şi să accepte intruziunile economice şi culturale reciproce crescânde”.[63].

D. Dislocarea naţiunii constituie o altă implicaţie a globalizării. Alvin Tőffler înţelege prin acest concept faptul că naţiunile se află concomitent sub acţiunea a două forţe contrarii: pe de o parte, ele sunt nevoite să se integreze pe plan mondial, creând un sistem global fără frontiere naţionale, iar pe de altă parte, ele sunt nevoite să se descentralizeze în grupări regionale şi subnaţionale. “Într-o vreme când febra naţionalismului bântui cu furie pe atâtea meridiane ale planetei… în lumea dezvoltată din punct de vedere tehnologic se petrece un lucru ciudat: nu numai că nu apar naţiuni noi, ci şi cele vechi sunt în pericol. Pericolul vine din faptul că, pe măsură ce creşte vuietul celui de al treilea val, statul naţional – unitate politică cheie a celui de al doilea val – este supus la presiuni violente venite din direcţii opuse. Unele forţe acţionează în direcţia transferării puterii politice în jos, dinspre statul naţional spre regiuni şi grupuri subnaţionale, altele caută, în acelaşi timp, să deplaseze puterea în sus, de la naţiune spre organisme şi organizaţii internaţionale”.[64]

Analizând aceste două tendinţe, autorul apreciază că acţiunea lor combinată duce la fragmentarea naţiunilor avansate din punct de vedere tehnologic în unităţi mai mici şi mai puternice.

Dacă facem o analiză a abordărilor conceptului de globalizare în accepţiunea lui Alvin Tőffler, putem aprecia că:

globalizarea este un proces obiectiv generat de cel de-al treilea val, care cuprinde inegal ţările, cele dezvoltate fiind avantajate de acest proces;
globalizarea presupune mondializarea producţiei şi un nou sistem de creare a bogăţiei;
globalizarea implică degradarea suveranităţii naţionale, permeabilitatea frontierelor naţionale şi dislocarea naţiunii, ca urmare a transferului de competenţă: unele de la naţional la organismele internaţionale şi altele de la centrul naţional în jos, la subunităţile naţionale: regionale şi locale.

Una din lucrările cele mai relevante privind teoria globalizării, privită prin prisma evenimentelor istorice, se înscrie cea editată sub coordonarea lui G. Barraclough: „The Times Atlas of World History”[65]. În opinia autorului, la mijlocul secolului XX s-a încheiat perioada de dominaţie europeană, omenirea intrând în ceea ce el numeşte „vârsta civilizaţiei globale”. Factorii care au condus la această etapă nouă au fost cu precădere de natură economică, şi mai puţin de ordin politic sau cultural. Barraclough apreciază că civilizaţia globală nu este un produs al confruntării superputerilor şi nici al apariţiei acelei conştiinţe comune asupra mediului ambiant. Cu atât mai puţin al comercializării hamburgerilor sau a răspândiri muzicii pop. Evenimentele centrale care au marcat noua etapă de dezvoltare a omenirii au fost înfiinţarea Uniunii Europene, afirmarea Japoniei ca mare putere industrială şi confruntarea dintre naţiunile bogate şi sărace. La această modificare nu s-a ajuns dintr-o dată, ci în spatele acestei evoluţii se află un şir lung de transformări tehnice şi tehnologice care au făcută posibilă crearea reţelelor de comunicaţii, a reţelelor de transport aerian care au redus enorm timpul de parcurgere a marilor distanţe, într-un cuvânt a noilor tehnici şi tehnologii. Analizând toate aceste realizări, se evidenţiază faptul că vehiculul economic principal care a condus la globalizare a fost capitalismul, deoarece el a creat cadrul necesar efectuării schimburilor economice de-a lungul tuturor meridianelor şi a desăvârşit procesul formării pieţei mondiale.

Considerăm că abordarea lui G. Barraclough este realistă şi obiectivă. Oricât de importanţi ar fi factorii politici, culturali, ecologici etc., totuşi aspectele economice sunt cele care predomină, fiind esenţiale pentru evoluţia procesului de globalizare.

Abordarea culturală a globalizării este mai puţin pragmatică la unii cercetători. De exemplu, în lucrarea „Global Dreams”[66], R. Barnet şi J. Cavanagh, referindu-se tangenţial la „civilizaţie globală”, consideră că aceasta reprezintă de fapt un fel de „bazar cultural mondializat”. Ei consideră că mai realist ar fi să vorbim despre „un centru comercial global” (global shopping mall), generat de procesul mondializării capitalului.

Globalizarea economică a fost întotdeauna mai avansată decât cea culturală, deşi, după părerea noastră, globalizarea culturală a contribuit mai degrabă la înţelegerea valorilor comune ale planetei, decât la servirea intereselor materiale limitate. Pe de altă parte, trebuie să ţinem seama de faptul că globalizarea culturală nu are un caracter ordonat, ci, aşa cum menţionează şi alţi autori, o formă haotică, nefiind conectată la componente ce pot fi unificate sau centralizate.

Transformările economice şi sociale care s-au succedat cu viteză în ultimii 20 de ani au fost atât de profunde, încât un economist sau sociolog care şi-ar fi propus realizarea unui studiu despre globalizare, s-ar fi văzut nevoit să depăşească obstacole considerabile. În prezent, acest subiect tinde să ocupe primul loc pe agenda de lucru a cercetătorilor economişti, fără a putea spune că a devenit o temă comună. Interesant este faptul că, la fel cum postmodernismul sau postindustrializarea au reprezentat conceptele aflate la modă în anii ’70, globalizarea pare a fi devenit conceptul cheie al anilor ’90 şi a începutului secolului XXI, care ne permite să înţelegem mai bine evoluţia şi coordonatele omenirii în noul mileniu. Într-adevăr, controversele apărute pe marginea acestui conceptului de globalizare au dovedit că, în cazul de faţă, nu se mai pune problema adaptării vechilor teorii funcţionaliste la realităţile lumii contemporane, ci trebuie găsite argumentele în favoarea acestui fenomen aflat în plină desfăşurare.

În opinia mea, globalizarea este un proces integrator care se manifestă cu precădere în economie, propagându-se apoi şi în celelalte domenii. Trendul crescător fără precedent al tehnologilor moderne şi al comunicaţiilor permite acestui proces să se manifeste, cu o amploare nemaiîntâlnită, în toate colţurile lumii.

Consider că globalizarea reprezintă actualul curent de gândire economică care, ca şi curentele anterioare de gândire, are susţinători şi opozanţi. Corporaţiile transnaţionale, fluxurile de investiţii străine directe, fluxurile de capital, fluxurile comerciale, precum şi mobilitatea capitalului uman reprezintă modalităţile de manifestare ale globalizării.

Ceea ce mă contrariază cel mai mult cu privire la actuala eră a globalizării este faptul că acest proces a generat, la intervale scurte de timp, numeroase crize, iar aceste crize se manifestă cu o intensitate din ce în ce mai profundă şi ne afectează, în egală măsură, pe toţi.

[1] Scholt, J. A., Globalization and social change, Transnational Associations, Bruxelles, 1998, p. 52

[2] Braudel, Fernand, Timpul lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 45

[3] Robertson, R., Globalization: Social Theory and Global Culture, Sage, Londom, 1992, pp. 50-60

[4] Friedman, T., Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 58

[5] Korten D., When Corporations Rule the World (Corporaţiile conduc lumea). Raport asupra marii finanţe internaţionale: FMI, Banca Mondială, BERD, PHARE, G7, Editura Samizdat, 1995 p. 24

[6] Popescu, I., Bondrea, A., Constantinescu, M., Globalizarea. Mit şi realitate, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 93

[7] Ayoub A., Qu’ est-ce que la mondialisation? în: ”Liaison, Energie-Francophonie: Mondialisation et energie”, No. 50, trimestrul 1, 2001, p. 5

[8] Antoine A., op. cit., p. 7

[9] Debray Regis, Dumnezeu şi planeta politică, în Schimbarea ordinii globale de N. Gardels, Ed. Antet, Bucureşti, 2000, p. 45

[10] Gardels, N., Schimbarea ordinii globale, cap. „De ce am pus capăt războiului rece?”, Ed. Antet, Bucureşti, p. 104

[11] Stiglitz, J.E., Globalizarea. Speculaţie şi deziluzie, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 9

[12] Idem, op. cit., p. 329

[13] Bauman, Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet, Bucureşti, 2002, p. 5

[14] Martin, H.P., Schumann, H., Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 13

[15] Martin, H.P., Schumann, H., Op. Cit., p. 13

[16] Popescu, I., Bondrea, A., Constantinescu, M., Op. cit., p. 20

[17] Albrow, M., The Global Age. State and Society Beyond Modernity, Stanford University Press, London, 1996

[18] Giddens, A., The Consequences of Modernity, Cambridge, 1990

[19] Bari, I., Globalizarea şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 19

[20] Ulrich M., Die postwestfälische Konstellation, das Elend der Nationen und das Kreuz von Globalisierung und Fragmentierung; în „Vom Ewigen Frieden und vom Wohlstand der Nationen”, Frankfurt/Main 2000, p. 172

[21] Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 40

[22] Ohmae, K., The End of the Nation State, New York, Free Press, 1995

[23] Korten, D., When Corporations Rule the World (în traducerea românească: Corporaţiile conduc lumea). Raport asupra marii finanţe internaţionale: FMI, Banca Mondială, BERD, PHARE, G7, Editura Samizdat, p. 22

[24] Korten, D., Op. cit., p. 24

[25] Galbraith John Kenneth, The Good Society. The Human Agenda, New-York, 1996. Traducerea în română cu titlul: Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului. Ed. Eurosong & Book, Bucureşti, 1997

[26] Galbraith John Kenneth, Challenges of the New Millenium (Sfidările noului mileniu), în ”Finance & Development”, decembrie, 1999, p. 2

[27] Idem, pp. 3-4

[28] Mulheart Chris, Howard R. Vane, Economics, Ed. MacMillan Fondation, London, 1999, p. 328

[29] Idem, p . 332

[30] Mulheart Chris, Howard R. Vane, Op. cit., p. 329

[31] Jacques Percebois, fost director al Centrului de Cercetări în Economie şi Drept de Energie (CBEDEN), Universitatea Montpelier I, Franţa

[32] Jacques Percebois, La mondialisation des activites energetiques: quells enjeux? în: “Liaison, Energie-Francophonie”, nr. 50/2001

[33] Idem, p. 15

[34] Jacques Percebois, Op. cit., p. 16

[35] Harold James, Is Liberalization Reversible? (Este liberalizarea reversibilă?), “Finance and Development”, December, 1999, p. 11

[36] Idem, p. 11

[37] Harold James, Op. cit., p. 12

[38] Idem, p. 13

[39] Shahid Yusuf, The Changing Development Landscape, in „Finance and Development”, Decembrie 1999

[40] Shahid Yusuf, Op. cit., p. 15

[41] Defalotul PIB (în engleză GDP deflator) indice de preţ care măsoară variaţia preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor cu destinaţie finală, nou creată într-o economie, într-o perioadă de timp determinată. Se calculează ca raport procentual între PIB nominal din perioada curentă şi PIB din perioada curentă exprimat în preţuri constante.

[42] Shahid Yusuf, Op. cit., p. 16

[43] John Naisbitt, specialist în prognoză economică şi socială, este preşedintele ”Grupului Naisbitt” din SUA, profilat pe cercetări prospective şi consultaţii pentru marile corporaţii. Grupul publică trimestrial un Raport asupra evoluţiei celor zece megatendinţe: ţine seminarii de trei ori pe an şi urmăreşte continuu 6000 de ziare locale din SUA: participă la dezbaterile internaţionale despre viitorul omenirii.

[44] Sharid Yusuf – The Changing Development Landscape. ”Finance and Development”, 1999, p. 15

[45] Aceste megatendinţe sunt: 1) De la societatea industrială la societatea informaţională; 2) De la tehnologia forţată la înalta tehnologie; 3) De la economia naţională la economia mondială; 4) De la perspectiva pe termen scurt la perspectiva pe termen lung; 5) De la centralizare spre descentralizare; 6) De la ajutorul instituţional la autoajutoare; 7) De la democraţie reprezentativă la democraţie participativă; 8) De la ierarhii către reţele; 9) Din nou către Sud şi 10) De la opţiunea exclusivă la opţiunea multiplă.

[46] John Naisbitt, Op, cit., p. 99

[47] Idem, p. 101

[48] John Naisbitt, Op, cit., p. 103

[49] Idem, p. 115

[50] John Naisbitt, Op, cit., p. 117

[51] Idem, p. 118

[52] John Naisbitt, Op, cit., p. 126

[53] Alvin Tőffler, Război şi antirăzboi, Ed. Antet, Bucureşti, 1995, p. 178

[54] Alvin Tőffler, op. cit., p. 196

[55] Alvin Tőffler, Power Shift (Puterea în mişcare), Ed. Antet, Bucureşti, 1995, p. 226

[56] Idem, p. 296

[57] Idem

[58] Alvin Tőffler – Al treilea val, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p. 233

[59] Idem

[60] Alvin Tőffler – Op. cit., p. 284

[61] Alvin Tőffler – Război şi antirăzboi, Ed. Antet, Bucureşti, 1995

[62] Alvin Tőffler – Op. cit., p. 184

[63] Alvin Tőffler, Al treilea val, Ed. Antet şi Lucman, Bucureşti, 2002, p. 167

[64] Alvin Tőffler, Al treilea val, pp. 422-423

[65] Barraclough G. (coord.), The Times Atlas of World History, Times, London, 1978, p. 152

[66] Barnet, R., Cavanagh, J., Global Dreams, Simon and Schuster, New York, 1991, p. 43

Lasă un răspuns Anulează răspunsul