Consiliul European, deşi nu a fost reglementat prin prevederile Tratatului de la Roma, s-a cristalizat ulterior din necesitatea apariţiei unui cadru organizat şi apoi instituţionalizat, care să faciliteze întâlnirile sistematice ale şefilor de stat şi de guverne din statele membre, precum şi ale miniştrilor de externe ai acestora şi a Preşedintelui Comisiei Europene.
Instituţionalizarea acestui cadru s-a realizat prin Înţelegerea de la Paris din 1974, treptat conturându-se mult mai clar Consiliul European cu Comisia Europeană şi Consiliul Miniştrilor. Acest Consiliu European este o formă specială a Consiliului Ministerial şi se poate vorbi de o consacrare juridică a acestuia ca organ comunitar prin Actul Unic European din 1986.
Consiliul European se întruneşte cu specificul soluţionării celor mai complexe probleme de natură internă cât şi externă ale Comunităţii. De altfel, se poate spune că acesta reprezintă forul cheie pentru luarea deciziilor politice majore ale vieţii comunitare având întruniri bianuale.
Atribuţiile Consiliul European sunt definite prin Tratatul de la Maasticht. Legiferarea vine doar cu titlu de excepţie, însă realizarea acestui deziderat poate avea loc prin intermediul Consiliului Miniştrilor.
Despre Consiliul European se poate afirma cu tărie că acesta reprezintă centrul de impulsionare a principalelor iniţiative politice ale Comunităţii şi este un organ de arbitraj asupra problemelor litigioase din cadrul Consiliului Ministerial . De aici desprindem faptul că acesta dezbate şi o serie de probleme internaţionale de actualitate, iar hotărârile sale nu sunt obligatorii, însă au valoare de decizii politice. Putem, aşadar, preciza faptul că această constituire a Consiliului European a reprezentat o necesitate datorată, în primul rând, complexităţii procesului de integrare.
