Ideea unei asociaţii europene a fost în desfăşurarea sa, o declinare relativ târzie a acestei stări de spirit care îl caracteriza, ca răspuns la circumstanţele şi la urgenţele epocii.
Proiecte mai concrete de organizare europeană au aparut mai ales dupa cel de-al doilea conflict mondial când procesul de creare a comunitatilor a început cu adevarat.
Încă de la înfiinţarea ei, Comunitatea Europeană a urmărit interconectarea sistemelor economice ale statelor membre. Pornită iniţial ca o uniune vamală, cu scopul de a controla producţiile de cărbune şi oţel ale Germaniei, integrând economia acesteia într-un sistem european mutual, Comunitatea Europeană şi-a dezvoltat cu timpul componenta politică, întărind instituţiile comune de la Bruxelles şi adăugând, prin Tratatul de la Maastricht, embrionul unei componente militare vizând integrarea Uniunii Europei Occidentale în nou creata Uniune Europeană. De la Uniunea Vamală realizată prin Tratatul de la Roma din 1957, deciziile politice comune ale liderilor vest-europeni au dus popoarele Europei pe calea integrării la toate nivelurile, integrare exprimată prin Piaţa Unică, instituită de Actul Unic European, continuată de Uniunea Economică şi Monetară, ivită în urma Tratatului de la Maastricht, şi întărită de Tratatul de la Amsterdam, încununată în final cu adăugirea componentei militare, prin dezvoltarea unei viitoare armate comune europene, ca urmare a deciziei Summit-ului de la Köln, din iunie 1999.
În opinia specialiştilor în studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde), conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi; securitatea unei entităţi statale este asigurată dacă se ţine cont de fiecare dintre următoarele cinci componente: componenta politică a securităţii, componenta militară, componenta economică, componenta societală şi cea ecologică. Problematica securităţii nu se confundă cu funcţionarea normală a statului pe aceste dimensiuni, ci se referă numai la ameninţările care, prin dimensiunile menţionate, pun în pericol însăşi existenţa statului. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernământ şi a ideologiilor care le legitimează. Componenta militară a securităţii priveşte interconexiunea următoarelor două niveluri: al armelor ofensive şi al capacităţilor defensive ale statelor, împreună cu percepţia statelor despre intenţiile celorlalţi participanţi la viaţa internaţională. Securitatea economică priveşte accesul la resurse, finanţare şi pieţe necesare pentru a susţine nivele acceptabile ale dezvoltării şi puterii statului. Când vorbim despre securitate societală, ne referim la menţinerea, în cadrul unor condiţii acceptabile pentru a permite procesul de evoluţie, a identităţii naţionale colective, a modelelor tradiţionale ale limbii, culturii, religiei şi obiceiurilor unui popor. După cum evoluează evenimentele, unele dintre cele mai mari probleme pentru securitatea europeană le va pune componenta societală, datorită situaţiilor existente în Bosnia-Herţegovina, Transnistria, Macedonia, Kosovo, Belarus, Muntenegru. Securitatea mediului înconjurător priveşte păstrarea la nivel local a biosferei planetare, ca suport esenţial al sistemului de care depind toate celelalte activităţi umane[1].
Tot în accepţiunea grupului de la Copenhaga accepţiunea Grupului de la Copenhaga, regiunile(comunităţile) de securitate au următoarele caracteristici[2], oglindite perfect de construcţia europeană:
- au în componenţă două sau mai multe state;
- aceste state constituie o grupare geografică coerentă;
- relaţia între statele respective este marcată de interdependenţă din punctul de vedere al securităţii, în sens pozitiv sau negativ, dar care este oricum în mod semnificativ mai puternică între statele respective decât cea dintre ele şi alte entităţi din afara comunităţii;
- modelul securităţii interdependente trebuie să fie profund şi durabil.
Evoluţia procesului de apărare comună. Istoria Uniunii Europene se întinde de la declaraţia lui Robert Schumann, pronunţată la 9 mai 1950 pentru formarea CECO (Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului):„Europa nu se va realiza dintr‑odată şi nici printr‑o сonstrucţie de ansamblu: ea se va realiza prin relaţii concrete, care să creeze mai întâi o solidaritate de fapt. Reunirea producţiei de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, prima etapă a Federaţiei Europene, şi va schimba destinul acestor regiuni dedicate mult prea mult timp fabricării de arme de război, ale căror victim le‑au fost , cel mai adesea , tot ele. Solidaritatea care va fi astfel creată va demonstra faptul că orice război între Franţa şi Germania devine de neconceput şi chiar materiel imposibil. ”[3] Până la primele valuri de aderare din anii 70 şi 80, de la instituirea Pieţei Unice în 1993 până la lansarea monedei Euro şi deschiderea negocierilor de aderare cu ţările Europei Centrale şi de Est. Planul Schumann (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECO), apoi EURATOM, Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană – CEE), cele trei tratate de bază (Roma, Maastricht, Amsterdam), la care aveau să adere succesiv celelalte state din Europa Occidentală, nu au fost de-a lungul ultimilor cincizeci de ani decât etapele aceluiaşi parcurs federator, bazat pe principiul în virtutea căruia reconstruirea, dezvoltarea şi mai ales consolidarea ţărilor europene nu puteau fi concepute “unul fără celălalt”, ci numai “unul împreună cu celălalt”.[4]
Cele patru elemente identificate de Robert Scumann şi Jean Monnet sunt capitale pentru înfaptuirea scopurilor Uniunii Europene :
– asigurarea păcii politice şi a reconstrucţiei economice;
– acţiuni comune ale statelor membre, în general;
– asigurarea cooperării între naţiunile europene;
– convergenţa intereselor popoarelor europene.
Tratatul de la Bruxelles – baza înfiinţării UEO.Cinci state – Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg – semnau în anul 1948 Tratatul de colaborare economică, socială, culturală şi de auto-apărare colectivă, tratat semnat la Bruxelles în care îşi are originea Uniunea Europei Occidentale. În acest tratat se iniţia şi se adopta un plan pentru apărare comună, cuprinzând integrarea apărării aeriene şi o organizaţie de comandă comună. Acest tratat a deschis practic calea către crearea NATO pentru că la numai un an, în aprilie 1949, la Washington, 12 ţări semnau Tratatul de înfiinţare a Alianţei Nord-Atlantice. Tratatul de la Bruxelles conturează pentru prima dată ideea unei structuri comune de apărare a Europei Occidentale. În anul 1950, ţările semnatare ale Tratatului de la Bruxelles au decis să-şi integreze organizaţiile lor militare în NATO, care devenise între timp un element central în sistemul de securitate vest-european şi nord-atlantic. Tot în 1950 Franţa a propus înfiinţarea unei Armate Europene, care să funcţioneze în cadrul NATO, propunere care a avut drept consecinţă Comunitatea Europeană de Apărare. Insuccesul acesteia a determinat organizarea unei conferinţe speciale la Londra, în septembrie 1954, ale cărei concluzii au fost formalizate prin Acordul de la Paris, semnat în octombrie 1954, prin care se amenda Tratatul de la Bruxelles creându-se în acest mod Uniunea Europei Occidentale ca fiind o nouă organizaţie internaţională, în
cadrul căreia Italia şi Republica Federală Germania au devenit membre. Acordul de la Paris definea trei obiective principale ale UEO :
– crearea unei baze sigure în Europa de Vest în scopul redresării economice a Europei;
– acordarea de ajutor reciproc în caz de agresiune externă;
– promovarea şi încurajarea unităţii şi integrării pozitive a Europei.
Din 1954 şi până în 1973, UEO a jucat un rol important prin promovarea consultărilor şi a cooperării în Europa de Vest.[5] Activităţile UEO s-au redus treptat între 1973 şi 1984 iar o mare parte din rolurile sale economice, sociale şi culturale au fost preluate de Consiliul Europei iar dezvoltarea Cooperării Politice Europene a făcut ca activităţile politice ale Consiliului UEO să piardă mult din relevanţa lor.
De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a construit baza unei securităţi prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfinţind gradual translaţia unor atribute ale suveranităţii naţionale către autorităţile centrale de la Bruxelles. Astfel, în 1957, prin Tratatul de la Roma, se introduceau doar principii generale legate de obiectivele comune, în Actul Unic European din 1986 avem prima menţionare a aşa-numitei „Cooperări Politice Europene”, iar ulterior, în1991, în Tratatul de la Maastricht, se prevăd măsuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale în „braţul armat al Uniunii Europene”[6].
În ceea ce priveşte dezvoltarea celui de-al doilea pilon, Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), procesul de integrare a adus cu sine, de-a lungul evoluţiei sale, necesitatea unei coordonări şi înţelegeri mai bune în ceea ce priveşte problemele de politică externă. Un prim acord în acest sens a fost încheiat în anul 1970, în care a fost stabilite cadrul instituţional pentru Cooperarea Politică Europeană. De o importanţă deosebită în acest sens este faptul că aici era vorba despre o formă de cooperare pur interstatală a ţărilor membre a CE, delimitată însă strict de CE, lucru cerut de unele state membre, şi mai ales de Danemarca şi Marea Britanie, care aveau o poziţie fundamentală, puternic interguvernamentală faţă de CE. Deciziile erau luate, la fel ca în cazul cooperării internaţionale tradiţionale, în unanimitate; în ceea ce privea conţinutul, era vorba despre un schimb lejer de informaţii şi, în unele cazuri, de verificarea poziţiilor adoptate.
Au urmat şi alte etape, pietre de hotar fiind Actul Unic European, CE şi Cooperarea Politică Europeană (CPE), precum şi Tratatul de la Maastricht, prin care a fost instituit PESC ca al doilea pilon din structura Uniunii. În cele ce urmează, vom vedea cum arată structura instituţională a acestui pilon.
Comunitatea Europeană de Apărare. În mai 1952, la Paris, cele şase ţări fondatoare ale CECO – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg adoptau Tratatul Comunităţii Europene de Apărare – CEA . Acesta a fost primul proiect politic concret al Uniunii de atunci, în cadrul iniţiativelor postbelice, menite să creeze politici şi structuri militare europene comune. Acest proiect a fost gândit de aceiaşi experţi care proiectaseră CECO. Se prevedea crearea unei armate europene compuse din unităţi furnizate de statele membre, condusă de un ministru european al apărării şi sub controlul unei Adunări Parlamentare Europene. Aplicarea integrării în domeniul apărării urma să fie un pas hotărâtor spre o integrare politică iar o asemenea situaţie avea multe şi diverse implicaţii.[7] Din păcate, doi ani mai târziu, Adunarea Naţională a Franţei respingea Tratatul CEA şi întregul proces a eşuat înainte de a începe mai ales că unele din motivele care determinaseră ideea de integrare militară europeană dispăruseră: Stalin murise iar Războiul din Coreea era aproape încheiat.
Cooperarea Politică Europeană. La Summit-ul de la Haga, din 1969, liderii celor şase ţări membre în acel moment, au cerut miniştrilor de externe să identifice modalităţi de avansare către o uniune politică. Cooperarea Politică Europeană a fost rezultatul acestei cereri . Era o formă de cooperare între state suverane care presupunea informare şi consultare reciprocă, armonizarea punctelor de vedere şi diplomaţie concertată.[8]
Cooperarea Politică Europeană a introdus principii cheie care au devenit caracteristice politicii externe europene; procesul de luare a deciziilor a fost dominat de mecanisme interguvernamentale şi pilonul a rămas în afara structurilor comunitare supranaţionale. CPE a fost concepută pe baze pragmatice, pentru a furniza platforma de pe care Statele Membre să urmărească acţiuni comune la nivel internaţional în tandem cu politicile lor externe naţionale.[9]
Raportul de la Luxemburg , din octombrie 1970, a urmărit ca prin schimbul continuu de informaţii, coordonarea poziţiilor şi a întâlnirilor miniştrilor de externe şi directorilor politici să dea formă şi putere Uniunii cu ajutorul poziţiilor comune. Raportul de la Londra din 1981 a întărit rolul preşedinţiei şi a angajat mai ferm CPE în vederea consultărilor şi coordonarea aspectelor politice ale securităţii. Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987) a reformat CPE şi totodată a recunoscut-o oficial în Titlul III, care recunoaşte cooperarea politică externă :“Statele Membre (…) vor formula şi implementa împreună o politică externă europeană”[10].
Cu toate acestea cooperarea statelor se epuizau la nivelul unor declaraţii comune neurmate de acţiuni concrete. Schimbările geopolitice produse după prăbuşirea comunismului şi izbucnirea unor crize regionale în Balcani şi în alte zone, au îndemnat statele membre UE să dubleze eforturile lor în acest domeniu. La Conferinţa Inter-Guvernamentală din decembrie 1990 s-au perceput aceste
schimbări ca o necesitate pentru definirea şi implementarea politicii externe şi de securitate comune europene. Astfel, la 7 februarie 1992, la Maastricht, în Olanda, douăsprezece state europene – Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord – “au decis să instituie o Uniune Europeană” prin semnarea oficială a Tratatului de constituire. Conform acestui tratat cu adevărat istoric , “templul” UE se spijină pe 3 piloni : Comunităţile Europene, Politica Externă şi de Securitate Comună şi cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Este pentru prima dată când menţionarea securităţii comune apare la nivelul documentelor comunitare. Tratatul Uniunii Europene a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea parlamentară sau referendumul din fiecare stat membru. Această dată marchează naşterea de jure a Uniunii Europene.[11]
Construcţia Europeană modifică profund reprezentarea statelor‑ naţiuni. Ea indică ieşirea lor dintr‑o lungă epocă de relaţii fondate pe raporturi de forţă, de dominaţie şi de supunere.
[1] Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde, Security. A New Framework for Analysis, Lynne Reiner Publishers Inc., Londra, 1998, p. 7-8.
[2] Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde, op.cit., p. 15.
[3] Sylvain Kahn, „Geopolitica Uniunii Europene” p.18
[4] Năstase, Adrian, Europa, quo vadis, Editura R.A.M.O., Bucureşti, 2003, p. 100
[5] Poede, George, “Instituţii de securitate”, în Studii de securitate, Editura Cavaliotti, Bucureşti, 2005,p.77
[6] Constantin Valentin, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Titlul V al Tratatului de la Maastricht, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 180-185.
[7] Bibere, Octav, UE : între real şi virtual,Editura All, Bucureşti, 1999, p. 34
[8] Năstase, Adrian, op.cit., p. 101
[9] Ibidem.
[10] European Union Foreign Security and Defence Policy : basic documents , Romanian Institute of
International Studies “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2003, p.30.
[11] Naumescu, Valentin, “Spaţiul securităţii europene” în Studii de securitate, Editura Cavaliotti,
Bucureşti, 2005, p. 38.
