Istoria construcţiei europene este aceea a căutării unor răspunsuri pentru unele situaţii naţionale, politice şi economice, percepute ca fiind independente. Convingerile şi necesităţile transpuse în programe şi acţiuni sunt mai ales de natură economică şi politică. Astfel, încă de la începutul construcţiei comunitare, actorii europeni încearcă să clarifice finalitatea acesteia. Scopul acestei construcţii este realizarea unei pieţe comune, astfel încât să dispară frontierele dintre societăţile civile naţionale şi să faciliteze comerţul internaţional? Sau Europa se îndreaptă pas cu pas către formarea unei federaţii politice (care se succede statului, aşa cum şi acesta s-a succedat cetăţilor şi statelor feudale)?
Dacă asupra finalităţii Europei părerile sunt împărţite, există totuşi un consens în privinţa fundamentelor normative ale proiectului. Construcţia europeană a fost concepută ca un instrument de stabilire a păcii. De ce acest deziderat a devenit atît de important pentru suveranii europeni? Europa s-a confruntat începând cu secolul al XVIII-lea cu sângeroase războaie între vecini. În secolul XX au avut loc două războaie mondiale în mai puţin de o generaţie, ceea ce a generat o nevoie absolută de a evita astfel de situaţii şi a diminuat reticenţele statelor suverane faţă de un asemenea proiect comunitar.
Toate planurile de pace veşnică între statele Europei formulate de-a lungul timpului aveau ca soluţie pentru încetarea războaielor federalizarea statelor. De aceea, aceste planuri nu au putut fi niciodată puse în practică. Sentimentele naţionale erau prea puternice pentru a accepta o asemenea soluţie. Geniul părinţilor fondatori ai construcţiei europene a fost acela de a fi inventat o nouă manieră de a preveni tendinţele războinice ale popoarelor. Jean Monnet şi Robert Shuman au reuşit să convingă pe liderii europeni ai timpului că trebuie să procedeze altfel, şi anume să unifice societăţile civile.
Generaţia de oameni politici de după război a considerat că germenii conflictelor se aflau în sfera economică, care includea producţia şi schimburile comerciale. Între statele europene exista o competiţie comercială agresivă, generată de convingerea că exporturile sunt semnul puterii unei ţări. Având în vedere această percepţie a realităţilor economice, Monnet şi Shuman au propus înlăturarea barierelor vamale. Pentru eliminarea competiţiei industriale trebuiau impuse reguli comune de concurenţă. De asemenea, s-au conceput instanţe comune şi relativ independente (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECO între Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg – 1951) care să patroneze sectoarele nevralgice ale cărbunelui şi oţelului.
Se urmărea astfel desfiinţarea instrumentelor războiului comercial, deschiderea spaţiilor economice naţionale, încât să se creeze între popoare o „fuziune de interese”, dar şi „o societate civilă europeană”. De mai bine de trei secole Europa era percepută ca o multitudine de bariere (în faţa cărora se aflau oameni care controlau paşapoartele şi vămuiau mărfurile) menită să împiedice orice comunicare fraternă.
Marele merit al proiectului construcţiei europene era acela de a concilia aspiraţiile divergente (atît la nivel economic cât şi politic). Pe de o parte, acest proiect satisfăcea naţiunile care puneau accentul pe liberul schimb şi fluiditatea comerţului. Pe de altă parte, el nu excludea posibilitatea unei federaţii politice, pe care şi-o doreau unele state. Se constată astfel un compromis între partizanii liberului schimb şi cei ai politicilor publice (în domeniul economic) pe de o parte, dar şi între federalişti şi partizanii suveranităţii naţionale, pe de altă parte.
Proiectul european iniţial s-a bazat deci pe două tipuri de măsuri:
- măsuri de „integrare negativă” adoptate pentru a suprima barierele între state şi pentru a elibera „societăţile civile” de reglementările naţionale;
- măsuri de „integrare pozitivă” care vizează să reconstruiască în plan supranaţional reguli şi instituţii comune.
Această sinteză a menţinut aproape o jumătate de secol confuzia asupra naturii şi finalităţii construcţiei europene. Pe de o parte, unii consideră că integrarea europeană mai mult a distrus drepturile naţionale decât a construit reguli comune. Că ea a făcut ca democraţiile naţionale să fie fragile, din moment ce n-a pus totodată şi bazele unei democraţii supranaţionale prin intermediul instituţiilor comunitare. De asemenea, integrarea europeană a dus la o concurenţă a sistemelor naţionale de protecţie socială, care s-au slăbit, fără să ofere garanţii supranaţionale echivalente. În felul acesta, Europa comunitară suferă de un dublu deficit: democratic şi social.
Pe de altă parte, alţii percep Europa ca o nouă metamorfoză (un fel de transformare în rău) a statului, care diminuează forţa societăţilor civile. În acest sens, sunt deosebit de concludente cuvintele fostului prim-ministru britanic, Margaret Thatcher, care declara: „În Marea Britanie, nu am ajuns să controlăm cu succes limitele de intervenţie ale statului doar pentru a le revedea reimpuse la nivel european, prin crearea unui super-stat care exercită o nouă formă de dominare de la Bruxelles”.
