Ca şi termen, “constructivismul” a ajuns să desemneze în ultimii ani două aspecte distincte. „Într-o primă accepţiune, el se referă la o anumită abordare teoretică a relaţiilor internaţionale şi a ştiinţelor sociale în general, cu implicaţii asupra agendei de cercetare şi a metodelor folosite, împărtăşită de mai mulţi autori. Într-o a doua accepţiune, constructivismul desemnează o poziţie metateoretică referitoare la ştiinţele sociale, bazată în principal pe pe argumente de natură epistemologică şi ontologică, reunind un număr mare de teorii distincte”[1]
Constructivismul este o teorie relativ nouă în domeniul relaţiilor internaţionale. Face parte din grupa teoriilor reflectiviste.
Constructivismul porneşte de la o critică la adresa teoriei dominante în relaţiile internaţionale (neorealism) şi are ca teză fundamentală ideea potrivit căreia anarhia şi instituţia de auto-ajutor nu sunt cauzate de al treilea nivel (sistemul sau structura relaţiilor internţionale) ci de nivelel unu şi doi (politicianul şi statul) întrucât instituţiile (sinteze de identităţi şi interese) sunt o variabilă dependentă de practica şi interacţiunile între subiecţii relaţiilor internaţionale (de obicei state), variabilă independentă. Astfel anarhia şi auto-ajutorul nu sunt imuabile, ci depind de modul în care actorii se percep pe sine şi pe ceilalţi, care la rândul lor depind de modul în care actorii interacţionează. Anarhia şi auto-ajutorul pot sa existe sau nu în funcţie de aceşti factori.
Teoria a pornit de la un articol publicat de Alexander Wendt în revista International Organization în primăvara 1992: Anarchy is What States Make of It.
Constructivismul este o încercare de a creea o punte între teoriile raţionaliste (realismul în relaţii internationale/neorealism şi liberalismul în relaţii internationale/neoliberalismul în relaţii internationale) şi cele reflectiviste (teoria normativă, teoria critică, feminismul, postmodernismul).
Sau după cum spunea Alexandra SARCINSCHI: “Constructivismul se bazează pe credinţa că lumea este produsul interacţiunii sociale, ce poate fi măsurată şi analizată cu mijloace ştiinţifice specifice. Această formă de constructivism social foloseşte, în studiul securităţii, ontologia subiectivă şi epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social şi poate fi măsurată şi analizată”[2]
Am ales să încadrez tema aleasă în perspectiva teoretică a constructivismului, deoarece”Constructivismul este caracterizat de o subliniere a importanţei structurilor normative şi materiale, a rolului identităţii in modelarea acţiunii politice şi a relaţiei de constituire reciprocă dintre agenţi şi structuri”[3].
Constructivismul depăşeşte cu mult principalele teorii ale securităţii. Este important în primul rând pentru că descrie securitatea individuală şi a statului drept construcţii sociale care pot fi reformulate la nesfârşit de catre actori doritori şi înzestraţi cu voinţă, şi nu drept un concept static, blocat în condiţii determinate şi neschimbătoare, cum presupun realiştii şi neorealiştii. Tot mai mulţi teoreticieni şi practicieni ai relaţiilor internaţionale se bazează pe instrumentele conceptuale ale constructivismului, mai ales pe îndepărtarea acestuia de ideile convenţionale privind cauzalitatea şi teoria empirică, atunci când abordează politica şi securitatea internaţionale[4].
[1] A. Miroiu si R.S. Ungureanu-Manual de relaţii internaţionale- pag.73
[2] Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale- Editura Universităţii Naţionale de Apărare -Bucureşti – 2005).
[3] Institutul European-“Teorii ale relaţiilor internaţionale”-Christian Reus-Smit-cap.8-pag.207
[4] Edward A. Kolodziej-2007-Securitatea şi relaţiile internaţionale-pag.319
