1. Ideea unităţii europene^[1]

Construcţia europeană la care asistăm, privită în perspectivă istorică, a fost „pregătită” de generaţii de scriitori, filozofi, istorici, poeţi, jurişti, politologi. Cu mai mult sau mai puţin succes, toate acestea, purtând nostalgia unităţii antice pierdute, au încercat să contribuie la renaşterea speranţei de a o restabili între părţile disociate ale Europei. Doctrinele europene au îndeplinit astfel, rolul de a menţine de-a lungul secoleleor ideea unităţii europene şi de a pregăti Europa unită pe care epoca noastră se străduieşte să o construiască.

Încă din secolul al XIII –lea, Dante Alighieri în „Divina comedie” îşi imagina o Europă unificată sub conducerea unui suveran, aflat deasupra celorlalţi suverani, limba comună urmând a fi latina, iar moneda comună, florinul, care avea o circulaţie largă la aceea vreme, datorită negustorilor din Florenţa^[2].

În secolul al XV –lea, regele Boemiei, Georges de Podiebrad propunea regelui Franţei Louis al XI –lea, constituirea unei confederaţii europene care, limitând suveranitatea statelor, să fie dotată cu instituţii comune, cum ar fi o Adunare în cadrul căreia să se voteze cu majoritate simplă, o Curte de Justiţie, un Buget federal şi o armată comună.

În secolul al XVII –lea, Ducele de Sully în „Grand Dessin”, a lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei”, care să poată produce între membrii săi, o pace inalterabilă şi un comerţ perpetuu.

În secolul al XVIII -lea, J.J.Rousseau şi I.Kant şi-au exprimat convingerile lor europene. Napoleon Bonaparte a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei , dar împotriva voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia naţionalismelor europene.

În secolul al XIX –lea, Saint Simon prevedea construcţia Europei în jurul unei alianţe Franţa-Anglia condusă de un monarh „lider ştiinţific şi politic”. Victor Hugo, în discursul rostit la al treilea Congres Internaţional de Pace de la Paris din 1849 spunea că: „va veni o zi când vom vedea ….Statele Unite al Americii şi Statele Unite ale Europei….schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii…”.

În secolul al XX –lea, Coudenhove-Kalergi în anul 1922 în special în lucrarea „Pan-Europe”, prevedea constituirea unei federaţii europene fondată pe limitări de suveranitate consimţite de statele euroepene. În această perioadă au fost create „Uniunea economică şi vamală europeană” şi „Federaţia pentru înţelegere europeană”. Aristide Briand a propus Adunării generale a Societăţii Naţiunilor să creeze între statele europene, o legătură federală, dar fără să aducă atingere suveranităţii statellor.

În general, se poate spune că doctrinele europene s-au lovit de o dificultate, constând în contradicţia dintre unitatea Europei şi suveranitatea statelor.

2. Premisele integrării europene^[3]

Într-o Europă devastată de războaie şi divizată datorită confruntării între Est şi Vest, Winston Churchill a propus în anul 1946 crearea unor State Unite ale Europei, primii paşi terbuind să fie cel al Franţei şi Germaniei prin formarea unui Consiliu al Europei. Propunerea a determinat constituirea în numeroase ţări a unor mişcări europene: „Uniunea europeană a federaliştilor”, „Mişcarea Socialistă pentru Statele-Unite ale Europei”, „Uniunea parlamentară europeană”, „Noile echipe internaţionale”.

În decembrie 1947 a fost instituit un „Comitet internaţional de coordonare a Mişcărilor pentru unitatea europeană”, care a organizat mai multe congrese, dintre care, o influenţă decisivă a avut-o Congresul de la Haga din 7-10 mai 1948, ale cărui iniţiative au condus la crearea Consiliului Europei.

Rezoluţiile adopate la acest Congres sunt cuprinse în 5 articole:

-O Europă unită, în a cărei întindere să aibă loc libera circulaţie a oamenilor, ideilor şi bunurilor;

-O Cartă a drepturilor omului, garantând libertăţile de gândire, de asociere şi de exprimare, ca şi liberul exerciţiu al unei opoziţii politice;

-O Curte de Justiţie capabilă să aplice sancţiunile necesare pentru a fi respectată Carta;

-O Adunare europeană în care să fie reprezentate forţele vii ale tuturor naţiunilor;

-Angajamentul de a sprijini această operă, singura şansă pentru pace şi gajul unui mare viitor pentru această generaţie şi cele care vor urma.

După cel de-al doilea război mondial, reconstrucţia continentului european s-a realizat sub forma organizaţiilor de cooperare pe diverse domenii (unele dintre ele datorându-se şi iniţiativelor S.U.A. în Vestul Europei şi U.R.S.S.-ului în Est)^[4]:

a). În domeniul militar

*Uniunea Europei Occidentale (UEO) – tratatul de instituire conţinând o clauză de angajament militar automat, în caz de agresiune împotriva unuia din membrii organizaţiei (Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, ulterior – Spania, Portugalia, şi în final – Grecia); organizaţia a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles, din 17.03.1948, revizuit prin Acordul de la Paris, din 23.10.1954.

*Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) – prin acest tratat s-a reuşit o adevărată integrare militară a statelor membre (mai multe state europene occidentale, S.U.A. şi Canada iniţial, în prezent şi România, din 29.03.2004; în total 26 de state membre plus, 23 de state partenere); organizaţia a fost înfiinţată prin Tratatul de la Washington, din 4 aprilie 1949.

*Tratatul de la Varşovia – format din statele Europei centrale şi de Est, coordonate de U.R.S.S.; tratatul a fost încheiat la 14.05.1955 şi desfiinţat în anul 1991.

b).În domeniul economic

*Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) – constituit ca o condiţie pentru a gestiona în comun ajutorul SUA oferit în cadrul Planului Marshall; constituit la 16.04.1948, a devenit Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare, prin intrarea Canadei şi SUA în anul 1960.

*Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) – reunind statele Europei centrale şi de Est, coordonate de U.R.S.S.; tratatul a fost încheiat la 01.01.1949 şi desfiinţat în anul 1991.

*Uniunea Vamală a statelor Benelux – constituit în anul 1947 (Belgia, Olanda şi Luxemburg), a reprezentat un model pentru comunităţile europene care s-au format ulterior.

c).În domeniul politic

*Consiliul Europei – reunind democraţiile occidentale în temeiul Tratatului de la Londra din 09.05.1949; a fost folosit ca instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel naţional,

semnându-se la Roma, la 04.11.1950, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

 

^[1] ROXANA MUNTEANU, Drept European, pag.17-19, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.

^[2] RADU STANCU, Note de Curs, pag.1-2, www.spiru haret.ro,2008.

^[3] CORINA LEICU, Drept Comunitar, pag.3-6, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

^[4] AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene, pag.13-14,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006