Preocupările pentru reforma Uniunii Europene la nivelul Parlamentului European începuseră de fapt de mult. Încă în 1954, deputatul european Altiero Spinelli a propus o reformă a instituţiilor comunitare, însă momentul nu era nici pe departe propice pentru o asemenea schimbare. Întâlnirile la nivel înalt de la Nisa – 2000 şi apoi la Laeken – 2001 au scos însă în evidenţă necesitatea unei reforme de structură a sistemului european, vizând în deosebi unificarea tratatelor comunitare, o mai mare apropiere a instituţiilor comunitare de cetăţeni, precizarea şi departajarea mai clară a atribuţiilor diverselor organe comunitare (Consiliul European, Consiliul Miniştrilor, Comisia, Curtea de Justiţie).
Urmare hotărârilor adoptate la Laeken, la Bruxelles s-au desfăşurat în perioada 1 martie 2002 – 10 iulie 2003, lucrările Convenţiei europene pentru Viitorul Europei. Aceasta a reprezentat o formă inedită şi originală de elaborare a unui document unitar, dorit a reprezenta o sinteză atotcuprinzătoare a tratatelor existente, modernizate în lumina noilor evoluţii şi îmbogăţite cu experienţa ultimelor decenii.
Un element deosebit de important a fost acela că acest forum a fost denumit „convenţie” tocmai pentru a sublinia caracterul său atotcuprinzător, şi legitimitatea sa democratică prin participarea la lucrările sale atât a unor reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor, a statelor membre şi a ţărilor candidate, cât şi ai Comisiei şi ai Parlamentului European[1].
Convenţia, inaugurată în luna februarie 2002, şi-a desfăşurat lucrările 16 luni, timp în care au avut loc 26 de şedinţe plenare, în cadrul cărora s-au prezentat peste 1800 de intervenţii. La lucrările Convenţiei Europene au luat parte ca participanţi 105 membri, iar un număr de 13 au făcut parte din prezidiul acestei reuniuni. În cadrul Convenţiei au funcţionat 11 grupuri de lucru şi trei cercuri de discuţie, fiecare având un mandat precis. Cu totul, au fost prezentate 386 de contribuţii scrise şi 773 de contribuţii orale în cadrul grupurilor de lucru şi cercurilor de discuţie. Site-ul Convenţiei a primit 100.000 vizitatori până în iunie 2003, iar concomitent cu lucrările Convenţiei s-au desfăşurat lucrările unui Forum al organizaţiilor neguvernamentale, în cadrul căruia s-au prezentat 1.264 contribuţii.
De asemenea, mai trebuie menţionat că între 9-12 iulie 2002 a funcţionat şi un Forum al Tineretului, care a dezbătut importante probleme, concomitent cu problemele dezbătute în cadrul Convenţiei, adoptând un text final.
Un element deosebit de important, asupra căruia dorim să insistăm, este acela că iniţial obiectivul acestui remarcabil forum internaţional l-a constituit adoptarea unei „Constituţii Europene”, aşa cum de altfel a precizat, chiar în deschiderea lucrărilor preşedintele Valéry Giscard d’Estaing. Pe parcursul lucrărilor s-a conturat însă tot mai clar concluzia că nu poate fi vorba de o Constituţie Europeană, ci numai de un „Tratat Constituţional European”, dat fiind faptul că o constituţie presupune prin definiţie existenţa unui stat, a unei naţiuni, a unor structuri politice deja organizate, care îşi doresc să-şi capete un statut, asigurând funcţionarea lor normală în conformitate cu anumite principii de drept. Relevând cât se poate de corect această idee, profesorul Dumitru Mazilu sublinia următoarele: „Constituţia Europeană reprezintă un acord de voinţă al Statelor Membre; ea va îmbrăca forma unui Tratat convenit de către reprezentanţii cei mai autorizaţi ai popoarelor Continentului. Acest Document nu este o Constituţie în sensul clasic al tuturor <<legilor fundamentale>>”[2].
Profesorul Dominique Rousseau, de la Universitatea din Montpellier, într-un articol documentat publicat în ziarul „Liberation”, formula trei critici la adresa proiectului de Tratat Constituţional: 1) nu este dezbătut într-o adunare a cetăţenilor, special aleasă în acest scop (constituantă); 2) nu defineşte o ordine comună a lucrurilor, valabilă pentru toţi şi 3) în loc să simplifice întreţine confuziunea puterilor[3].
De altfel, un remarcabil analist francez, Philippe Moreau Defarges, relevând calităţile dar şi deficienţele proiectului constituţional european arăta că „Prima Constituţie europeană va fi experimentală. Trebuie deci să acceptăm că ea va fi imperfectă, destinată să evolueze. Dar Uniunea Europeană nu are timp de pierdut pentru a se dota cu autentice structuri politice”[4].
Termenul de “Tratat Constituţional” conferit documentului elaborat la Bruxelles şi promovat cu atâta trudă şi negocieri intense la reuniunea de la Bruxelles de la sfârşitul lunii iunie 2004 evocă imaginea unor relaţii interstatale la nivel european. Calificat prin însăşi titulatura sa ca fiind un “tratat”, Tratatul Constituţional va trebui să se supună, deci, fireşte, regulilor generale care guvernează materia tratatelor.
Fără a evoca aci unul dintre capitolele cele mai importante ale dreptului internaţional, ne vom mulţumi să arătăm că există anumite reguli de interpretare a tratatelor care au fost consacrate de o îndelungă practică. Aşa, de pildă, se vorbeşte despre interpretarea istorică, logică, sistematică a tratatelor, despre regulile aplicabile în cazul conflictului între diferite tratate, despre procedurile de urmat în cazul unor divergenţe între state ce ar viza interpretarea tratatelor etc. Asemenea reguli urmează, fireşte, să fie aplicate şi Tratatului Constituţional.
Pe de altă parte, mai trebuie subliniat şi faptul că Tratatul Constituţional European permite retragerea oricărui stat membru în condiţii exprese, specificate în tratat. El consacră într-adevăr marile principii ale integrării, printre care prioritatea legislaţiei comunitare, aplicarea ei directă etc., dar permite în final ca acestei integrări – oricât de benefică ar fi – să i se pună capăt de un stat care ar considera că interesele sale naţionale nu-i mai permit să rămână în comunitate.
Tratatul Constituţional cuprinde de altfel o serie de prevederi importante care din punct de vedere principial oferă argumente puternice pentru a considera Uniunea Europeană, chiar în noile condiţii, ale perfectării tratatului, o asociaţie de state suverane. Astfel, chiar în art.I-3 care se referă la obiectivele Uniunii, se arată, în ultimul alineat al pct.3, că „Uniunea va respecta diversitatea sa culturală şi lingvistică şi va asigura că moştenirea culturală a Europei este apărată şi promovată”[5].
În ceea ce priveşte relaţiile dintre Uniune şi statele membre, art.I-5 prevede în mod neechivoc că „Uniunea va respecta identitatea naţională a statelor membre, inerentă în ce priveşte structurile lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia regională şi locală”. Ea va respecta funcţiile esenţiale ale statului, inclusiv pe acelea care urmăresc să „asigure integritatea teritorială a statului, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii interne”.
În acest context considerăm că nu este lipsit de interes să amintim că reforma constituţională care a avut loc în anul 2003 în România nu vorbeşte nicăieri de operarea unui „transfer de suveranitate”, care – principial – ar fi de altfel imposibil de efectuat, dat fiind faptul că suveranitatea este inalienabilă şi indivizibilă. Se vorbeşte numai de „transferarea unor atribuţii” către instituţiile comunitare şi de „exercitarea în comun cu celelalte state membre” a unor competenţe prevăzute de tratate.
Noul text constituţional recunoaşte prioritatea prevederilor tratatelor comunitare şi aplicarea directă a dreptului comunitar, dar specifică totodată că Parlamentul, preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească „garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate”. Se prevede, în acelaşi timp, că Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie spuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene.
[1] Alain Dauvergne, L’Europe en otage? Histoire secrète de la Convention, Préface de Jacques Delors, Editions Saint-Simon, Paris, 2004, pag.13.
[2] Dumitru Mazilu, Perspective constituţionale europene, în revista „Palatul de justiţie”, nr.8, 2003, pag.4.
[3] „Liberation” din 6 octombrie 2003, cit. în http://www.democratie-socialisme.org
[4] Philippe Moreau Defarges, La “Constitution” européenne en question, Editions d’Organisation, Paris, 2004, pag.137.
[5] La Convention Européenne, Projet de Constitution, vol.I, Texte revisé de la Partie I-ère, Doc.CONV 724/03, Bruxelles, le 26 mai 2003.
