Cooperarea Moldovei cu NATO si GUAM

În ceea ce priveşte NATO şi GUAM, trebui să avem în vedere mai ales impactul geopolitic pe care îl presupune cooperarea Moldovei cu aceste orga­nizaţii. Cu toate că fiecare din acestea implică o perspectivă cu totul diferită a securităţii regionale, tratarea lor împreună în cadrul acestui studiu, se dato­rează relaţiilor destul de specifice ale Moldovei faţă de acestea.

Începând cu anul 1994, când Moldova a aderat la Parteneriatul pentru Pace (PpP), oficialităţile de la Chişinău au declarat în repetate rânduri că această for­mă de colaborare oferă Republicii Moldova un mecanism adecvat de consultă­ri cu NATO în vederea transformării şi dezvoltării capabilităţilor sale militare. Astfel, Moldova nu a recunoscut niciodată că se confruntă cu o mare dilemă a securităţii sale, rezultată din neutralitatea sa constituţională, ceea ce prezintă mari obstacole în calea aprofundării relaţiilor sale cu NATO. Este evident că, acceptarea statutului de ţară neutră avea ca scop principal facilitarea evacuării armamentului şi a forţelor militare ruse din regiunea de Est a Moldovei. Cu toate acestea, refuzul Rusiei de a-şi îndeplini angajamentele sale de la Istanbul a scos la iveală inconsistenţa politicii de neutralitate a Moldovei datorită incapacităţii sale de a-şi asigura securitatea naţională. Nici OSCE, nici cooperarea stabilită în cadrul PpP nu au putut convinge Rusia să-şi retragă contingentul său din Trans-nistria. Astfel, devenea clar că singurul avantaj al neutralităţii era acela de a fi ţinut Republica Moldova în afara structurilor militare şi de securitate ale CSI. Atât timp cât are o bază militară rusă pe teritoriul său ce susţine şi apără regimul separatist de la Tiraspol, neutralitatea Republicii Moldova şi-ar putea justifica raţiunea dacă vreo organizaţie politico-militară şi de securitate, precum ONU sau NATO, ori cel puţin Marile Puteri şi statele vecine, ar fi dispuse să garanteze independenţa, suveranitatea, neutralitatea şi integritatea teritorială a acestui stat în baza unui Acord internaţional colectiv. Însă dacă ne aducem aminte soarta tristă pe care a avut-o Pactul (ulterior a Declaraţia) pentru Stabilitate şi Securita­te a Republicii Moldova lansată de autorităţile de la Chişinău, ne putem da seama cât de complexă este situaţia. Având în vedere că Moldova mai rămâne în sfera de influenţă a Rusiei, aflându-se în acelaşi timp în vecinătatea Balcanilor, este dificil să vorbim despre securitate şi stabilitate în regiune.

Existenţa unor conflicte regionale active şi latente în această regiune au făcut ca Sud-Estul Europei să devină una din regiunile cele mai dinamice ce a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, în care vectorul politic dominat a devenit integrarea euro-atlantică odată cu extinderile succesive ale NATO şi UE spre Est. Cazul Croaţiei, dar şi al altor state din Balcani este emblematic pentru a înţelege rolul NATO şi UE în promovarea stabilităţii, securităţii şi prospe­rităţii în regiune. Fără o implicare directă a NATO şi UE în reglementarea conflictelor din Balcani, astăzi cu greu am putea vorbi despre o perspectivă euro-atlantică a acestor state. Cooperarea politică şi economică din regiune în cadrul Cooperării economice în Bazinul Mării Negre, Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi altor iniţiative de cooperare are un rol secundar în soluţionarea problemelor politice, economice şi mai ales a celor ce ţin de securitatea statelor-membre.

Din această perspectivă, neutralitatea constituţională a Republicii Moldo­va reprezintă mai curând un obstacol în asigurarea intereselor sale naţionale în contextul geopolitic actual. Cu cât mai repede elita politică de la Chişinău va conştientiza consecinţele negative ce derivă din menţinerea statutului său de neutralitate, va deveni mai clar imperativul aderării Moldovei la NATO ca o soluţie a reglementării conflictului transnistrian, asigurării securităţii sale şi a integrării ulterioare în UE.

Din punct de vedere politic, perspectiva aderării Moldovei la NATO pre-supune¹⁴:

• a demonstra angajamentul său pentru respectarea valorilor şi princi­piilor NATO, inclusiv prin soluţionarea pe cale paşnică a problemelor interetnice interne şi a disputelor teritoriale;
• a-şi asuma obligaţia de a asigura stabilitatea, prosperitatea, economia de piaţă, echitatea socială şi securitatea mediului înconjurător;
• se a stabili un control democratic şi civil adecvat asupra forţelor sale armate;
• de a se angaja să asigure resursele necesare pentru asumarea obligaţii­lor ce rezultă din oferirea statutului de viitor membru al Alianţei, în conformitate cu principiile Tratatului de la Washington.

Din punct de vedere militar, în calitatea sa de viitor membru al NATO, Moldova ar urma:

• să accepte aplicarea doctrinei şi practicilor NATO pentru atingerea unui nivel adecvat de expertiză şi interoperabilitate cu forţele armate ale Aliaţilor;
• să participe activ în operaţiunile desfăşurate în cadrul Parteneriatului pentru Pace, precum şi în activităţile preconizate în cadrul Planului Individual de Acţiuni pentru Parteneriat (IPAP), inclusiv în cadrul Procesului de Planificare şi Evaluare a acestor acţiuni.
• să fie în stare să-şi aducă contribuţia la realizarea politicii colective de securitate şi apărare, inclusiv prin realizarea obiectivelor privind standardizarea, indispensabile pentru menţinerea coeziunii Alianţei şi a eficacităţii sale la nivel operaţional;
• să stabilească reprezentanţe politice şi militare la Brussels şi Cartierul Militar NATO de la SHAPE.
• să asigure pregătirea şi participarea personalului său calificat la misiu­nile multinaţionale şi internaţionale ale NATO; etc.

Având în vedere că activităţile realizate în contextul participării Moldo­va la PpP nu vizau aderarea ulterioară la NATO, este surpinzător că s-a reuşit sau este pe cale să fie îndeplinite o bună parte din aceste criterii, în special, în

Romania’s Westernization and NATO Membership: a Historical Approach, (Coord: Br.gen. Ionescu, M.E), Chapter 5: Study on NATO Enlargement // Occasional papers, No.3 (I)/

2002, p. 50-51.

contextul celor negociate în cadrul IPAP. Cu toate acestea, atât timp cât majori­tatea populaţiei se mai pronunţă în favoarea păstrării neutralităţii şi împotriva aderării Moldovei la NATO, orice strategie de securitate naţională trebuie să ia în consideraţie şi alte posibilităţi pentru asigurarea intereselor sale naţionale. Presupunând că statutul de neutralitate oferă o marjă destul de mare de nego­ciere, Consiliul Suprem de Securitate a Moldovei nu a insistat pe adoptarea unei Strategii Naţionale de Apărare. În lipsa acesteia, Doctrina militară şi Concepţia securităţii naţionale defineşte destul de general mijloacele şi capabilităţile dis­ponibile pentru a face faţă pericolelor şi riscurilor cu care se confruntă Moldo­va. De altfel, unele voci susţin că în virtutea statutului său neutru, Moldova nici nu are nevoie de vreo strategie de apărare sau, chiar, de o armată naţională pentru a-şi apăra securitatea sa naţională. O asemenea abordare ar avea dreptul la viaţă dacă Republica Moldova s-ar afla în poziţia Canadei sau a Elveţiei. Spre deosebire de acestea, Moldova se confruntă atât cu ameninţări externe, cât şi cu puternice mişcări şi tendinţe separatiste în interior.

Demararea consultărilor oficiale cu responsabili NATO în vederea sem­nării unui Plan Individual de Acţiuni pentru Parteneriat (IPAP) se înscrie în contextul noii politici de reevaluare a mecanismelor de apărare a securităţii naţionale. Amploarea negocierilor bilaterale (în special, cu statele din regiune) şi multilaterale în procesul de elaborare a IPAP poate oferi Republicii Mol­dova cadrul minim necesar pentru identificarea intereselor sale comune şi a domeniilor de cooperare cu NATO: politic, securitate, militar, mediu, etc. Pe măsură ce parteneriatul NATO-Moldova în cadrul IPAP îşi va demonstra efi­cacitatea, ar putea fi puse pe agenda discuţiilor şi cele mai stringente probleme militare şi de securitate naţională.

În fine, trebuie să se ia în consideraţie şi rivalităţile euro-atlantice existente, datorită rolului decisiv al SUA în principalele structuri politico-militare ale Ali­anţei, în pofida ambiţiei europenilor de a păstrare a parităţii. Atât timp cât Rusia va conduce o politică moderată în raport cu partenerii săi occidentali, inclusiv în ceea ce ţine de extinderea NATO şi UE spre Est, este posibil ca principalele cancelarii europene să se pronunţe pentru o implicare mai activă a Rusiei în me­canismele UE şi NATO de consultări şi în misiunile lor de gestionare a crizelor.

În ceea ce priveşte cooperarea statelor-membre ale GUAM, trebuie avut în vedere în primul rând rolul jucat de SUA şi Ucraina în regiune. În dependenţă de nivelul relaţiilor SUA-Ucraina, vom putea vorbi despre viitorul acestei or­ganizaţii şi contribuţia sa în asigurarea securităţii şi cooperării regionale. În perioada 1997-2001 când GUAM s-a constituit ca organizaţie sub-regională cu obiective şi principii proprii de activitate (Carta GUAM), evoluţia acesteia în imediata proximitate a Rusiei nu inspira prea mult optimism. Raţiunea sa de a fi se reducea la susţinerea morală, diplomatică şi financiară acordată de SUA celor câtorva state din regiune pentru a zădărnici ambiţiile imperiale ale Rusiei în spaţiul post-sovietic. Era o manevră simbolică de a arăta Rusiei că interesele geostrategice americane nu se opresc la frontierele fostei Uniuni So­vietice. Nimic mai mult. Dimpotrivă, interesele principale pentru care cele 5 state-membre ale GU(U)AM au acceptat să facă jocul SUA erau de ordin stra­tegic, economic şi financiar. În timp ce Moldova şi Ucraina erau interesate de crearea unei zone economice libere şi asigurarea independenţei lor energe­tice, Azerbaidjan şi Uzbekistan îşi puneau drept obiectiv obţinerea unor noi pieţe de desfacere şi prelucrare a petrolului extras din Marea Caspică, fiecare din ele dorind să beneficieze de pe urma construcţiei noii conducte de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan sau tranzitarea acestuia pe traseul Tbilisi-Supsa-Odes-sa-Brody. Odată cu excluderea Rusiei de pe noul „drum al mătăsii”, interesul acestor state este de a obţine o mai mare independenţă energetică şi economică prin contrapunerea intereselor ruseşti pe cele americane.

De îndată ce revoluţiile din Georgia şi Ucraina au adus la conducere poli­ticieni pro-occidentali, rolul GUAM-ului a început a fi reevaluat atât de diplo­maţia americană, cât şi de statele-membre. La Summitul GUAM de la Chişinău, participanţii au căzut de comun acord asupra unei Agende destul de ambiţioa­se, ce cuprindea probleme, precum promovarea valorilor democratice şi întă­rirea securităţii şi stabilităţii regionale, reglementarea „conflictelor îngheţate”, combaterea terorismului şi crimei organizate la nivel transnaţional, precum şi crearea unei zone de comerţ liber în cadrul GUAM¹⁵. Participarea României şi Lituaniei în calitate de observatori, lansarea unui nou plan de reglementare a conflictului transnistrian şi afirmarea Ucrainei ca un actor independent au im­pulsionat în mod pozitiv securitatea şi relaţiile GUAM cu Rusia, UE şi NATO. În pofida schimbărilor calitative în activitatea acestei organizaţii, datorită ete­rogenităţii intereselor elementelor sale constitutive şi a puternicii influenţe ruseşti în regiune, potenţialul GUAM rămâne a fi destul de limitat.

Pentru a-şi menţine controlul în sfera sa tradiţională de influenţă şi a sub­mina politica neprietenoasă a statelor-membre a GUAM, Federaţia Rusă poate face uz de diverse sancţiuni economice şi presiuni energetice. Măsurile grabnice pe care Ucraina şi Georgia le întreprinde pentru a-şi asigura securitatea lor ener­getică internă demonstrează că GUAM nu este încă pregătită să-şi asume noul său rol. În plus, UE are propria sa viziune asupra relaţiilor cu noii săi vecini, care

Declaraţia Comună a Şefilor de Stat ai Azerbaijanului, Georgiei, Lituaniei, Moldovei, Ro­mâniei şi Ucrainei, Sursa: www.mfa.md nu coincide numaidecât cu politica de confruntare cu Rusia, adoptată de unele din aceste state. O cooperare economică mai strânsă cu Rusia ar putea să tem­pereze aspiraţiile hegemonice ale acesteia, oferind parteneriatului UE-Rusia un impact semnificativ în regiunea Marea Neagră – Marea Caspică. În acelaşi timp, procesul de „europenizare” a NATO poate fi descris în termenii „campaniei de purificare a percepţiei relaţiilor cu Rusia ca o „ameninţare” la adresa propriei securităţi”¹⁶. Rivalitatea crescândă şi competiţia acerbă a Marilor Puteri ar putea să afecte deopotrivă pozitiv sau negativ evoluţia de mai departe a GUAM.