Republica Moldova este o ţară săracă în resurse economice. Această situaţie a determinat, în mare măsură, formarea şi dezvoltarea economiei naţionale pe sectoare şi pe ramuri de activitate economică pe parcursul secolelor. Printre resursele importante ale teritoriului se numără condiţiile naturale favorabile dezvoltării agriculturii, remarcându-se calitatea condiţiilor agroclimaterice şi pedologice, resursele umane de forţă de muncă de o calificare relativ înaltă, nepretenţioasă şi uşor adaptabilă la noile condiţii social-economice, potenţialul tehnico-ştiinţific relativ înalt. Aceste avantaje sunt combătute în mare parte de lipsa resurselor naturale de importanţă strategică (în special cele energetice, dependenţa republicii de importul acestora fiind de peste 95%), piaţa internă de desfacere mică, la care se adaugă şi veniturile mici ale populaţiei, situaţie nefavorabilă pentru investiţiile străine, structura industrială precară moştenită din perioada sovietică, neadecvată potenţialului ei, infrastructura slab dezvoltată, precum şi un şir de probleme de ordin politic, social care luate împreună plasează R. Moldova în subsolul economic european. Situaţia de conjunctură a fost nefavorabilă în timp.
După anexarea Basarabiei la URSS (28 iunie 1940) şi formarea RSS Moldoveneşti economia republicii treptat a fost integrată în complexul economic al URSS. În cadrul URSS, deşi a fost pusă baza industrializării, RSSM a fost supusă unei exploatări economice intensive, efectele economice, ecologice, sociale ale cărora sunt simţite până în prezent. Printre rezultatele pozitive înregistrate în perioada sovietică pot fi menţionate: dezvoltarea unei industrii multiramurale, de la industria alimentară şi uşoară s-a trecut la ramurile industriei grele, s-a creat o infrastructură de transport suficientă, au fost create premise importante pentru dezvoltarea sferei serviciilor, a crescut de asemenea, ponderea ramurilor, care determină PTŞ (electroenergetica, industria constructoare de maşini, industria chimică). După volumul producţiei globale, în ansamblu şi după valoarea fondurilor fixe, RSSM ocupa poziţia a şasea în URSS. S-a dezvoltat pe larg complexul interramural, în care cel agroindustrial ocupa prima poziţie. Către sfârşitul anilor ′80 RSSM, în cadrul fostei URSS, furniza 3,4% din zahărul tos (locul 4), 4,5 % din uleiul vegetal (locul 4), 6% din legume (locul 5), 10% din conservele de fructe şi legume (locul 4), 16% din sucurile naturale (locul 3), 27% din struguri (locul 2) şi 40% din tutunul fermentat (locul 1), deţinând numai 0,15% din teritoriu şi 1,5% din populaţia URSS. Industria era reprezentată de circa 1500 de întreprinderi, asociaţii de producţie şi se caracteriza prin formarea unor complexe intraramurale şi concentrarea în centre şi noduri industriale.
În pofida acestor realizări, aparent semnificative, economia moldovenească de tip socialist n-a mai putut funcţiona mult timp, cauzele fiind atât de ordin intern cât şi extern:
- peste 1/3 din potenţialul industrial a fost concentrat în stânga Nistrului, aici fiind construită şi principala centrală electrică de la Dnestrovsc, care dădea 84% din energia produsă în republică, făcând dependentă economia republicii de spaţiul geoeconomic controlat de autorităţile regimului separatist;
- baza industrială a fost pusă pe seama întreprinderilor mari şi foarte mari (gigante) ale industriei grele, puţin flexibile într-o economie concurenţială, în plus multitudinea de întreprinderi ale complexului militar-industrial sovietic le-a făcut nefuncţionale după dezmembrarea URSS;
- dezvoltarea unor ramuri industriale care funcţionau în baza materiilor prime importate în proporţie de 50-100% sau consumatoare de mari cantităţi de energie electrică. Scumpirea combustibililor şi a energiei electrice le-a făcut neconcurenţiale, fiind necesară o restructurare, reprofilare, reconversiune lucru care a întârziat mult, determinând declinul profund în industrie;
- din punct de vedere structural industria republicii era orientată către piaţa unională, iar relaţii economice externe veritabile practic nu existau, deoarece doar 5% din producţia moldovenească era destinată pieţelor extraunionale şi acestea erau sub controlul centrului;
- sistemul economic era unul de tip închis, neadaptat DIM, Republica Moldova fiind izolată completamente de procesele economiei internaţionale;
- Datorită faptului că economia republicii se baza pe tehnologii învechite de tip sovietic cheltuielile de energie, carburanţi şi materie primă la o unitate de producţie erau de 3-4 ori mai mari decât în statele Occidentale;
- În promovarea conceptului de industrializare forţată din perioada postbelică nu s-a ţinut cont de lipsa mai multor resurse minerale industriale, deficitul de apă, lipsa totală a combustibililor, deficitul terenurilor agricole corespunzător densităţii populaţiei etc. Toate aceste fenomene în condiţiile unei gospodăriri nechibzuite au avut drept consecinţă agravarea situaţiei ecologice în toate sferele economiei şi în viaţa populaţiei.
Aceste şi alte carenţe au fost însoţite şi de o ideologie supradimensionată care a influenţat mult mentalitatea populaţiei, care avea să fie impedimentul principal în realizarea reformelor adiacente unei economii de piaţă în construcţie în perioada postsovietică.
Pe lângă industrie şi agricultura a suferit transformări radicale în perioada postbelică. În anii 1949-1950 a avut loc colectivizarea forţată a gospodăriilor individuale ţărăneşti pe bază de proprietate colectivă de stat. Dezvoltarea sectorului agrar în această perioadă a fost însoţit de un şir de fenomene negative: caracterul intensiv al dezvoltării agriculturii a condus la agravarea echilibrului ecologic, la scăderea randamentelor naturale a terenurilor agricole, la supraexploatarea şi suprachimizarea solurilor.
În perioada de tranziţie volumul producţiei industriale s-a micşorat foarte mult atingând 40% comparativ cu nivelul anului 1990. Micşorarea volumului producţiei industriale a avut loc în toate subramurile. Analizând producţia industrială pe ramuri observăm o creştere a ponderii electroenergeticii, a industriei alimentare şi a industriei sticlei care deţin circa 70% din totalul producţiei industriale, celelalte ramuri consemnând o diminuare considerabilă a ponderii lor comparativ cu anul 1990.
