Dincolo de toate aceste curente de gândire, securitatea rămâne, totuşi, o problemă esenţială a existenţei societăţii umane, iar definirea sa este subiectul cel mai important şi în documentele oficiale ale unor organizaţii internaţionale.
Organizaţia Naţiunilor Unite
ONU, în Carta Naţiunilor Unite[1], afirmă: „Capitolul I, art. 2: Toţi membrii trebuie să îşi resolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice, într-o manieră în care pacea, securitatea şi justiţia internaţionale nu sunt puse în pericol. Toţi membrii trebuie să se abţină, în relaţiile lor internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat sau în orice altă manieră care contravene scopurilor ONU. Nimic din prezenta Cartă nu trebuie să autorizeze ONU să intervină în probleme ce ţin în esenţă de jurisdicţia internă a oricărui stat, nici nu trebuie să iniţieze asemenea pretenţii de acord întemeiate pe prezenta Cartă; acest principiu nu trebuie să prejudicieze aplicarea măsurilor de impunere din Capitolul VII.”.
„Capitolul VII, art. 51: Nimic din conţinutul acestei Carte nu trebuie să prejudicieze dreptul inalienabil la autoapărarea individuală sau colectivă în condiţiile în care un atac armat are loc împotriva unuia dintre membrii ONU, până când Consiliul de Securitate ia măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. […]”.
Ultimii ani sunt marcaţi de dorinţa ONU de a reanaliza şi reformula conceptul de securitate. În acest sens, Secretarul General a organizat, în 2003, un panel format din 16 specialişti din diverse ţări, a cărui principală sarcină a fost de a formula şi recomanda măsuri clare şi eficiente pentru acţiunile colective, pe baza unei analize riguroase a viitoarelor ameninţări la adresa păcii şi securităţii[2]. Este evident că evoluţia mediului de securitate la începutul secolului XXI a adus în prim-plan un anumit grad de diviziune între membrii ONU în ceea ce priveşte principiile fundamentale ale păcii şi securităţii internaţionale: prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă, combaterea terorismului internaţional, criteriile pentru folosirea forţei şi rolul Consiliului de Securitate, conceptul de „război preventiv”, rolul şi statutul ONU într-o lume cu o singură superputere etc. Mai mult, dezbaterile au vizat şi definiţia securităţii: unii specialişti avertizează asupra pericolului de lărgire excesivă a ariei de definire a conceptului, în timp ce alţii subliniază că securitatea, în ultimă instanţă, are ca obiecte de referinţă indivizii umani şi problemele ce le afectează viaţa cotidiană. În acest context, experţii ONU optează pentru o definiţie a securităţii ce include două categorii de riscuri, pericole şi ameninţări la adresa sa:
- de tip „hard”, precum terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele intra şi interstatale etc.;
- de tip „soft”: sărăcia extremă, incultura, şomajul, bolile contagioase, degradarea mediului, extremismul religios, violarea drepturilor omului etc.
Nici această definiţie nu întruneşte consensul specialiştilor, principalul dezacord vizând importanţa ce trebuie dată fiecărui tip de risc, pericol, ameninţare. Totuşi, ONU a decis ca acestor două categorii să li se acorde prioritate egală. Dorinţa ONU de a reforma atât principiile de bază, cât şi propria structură organizaţională, derivă din schimbarea radicală a sistemului relaţiilor internaţionale, ceea ce a „zguduit” însăşi fundaţia securităţii colective şi a subminat încrederea în răspunsurile colective la problemele şi provocările comune. Acelaşi proces de transformare a mediului de securitate a influenţat şi evoluţia celorlalte organizaţii internaţionale de securitate.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
NATO, încă de la înfiinţare, prin Tratatul Nord-Atlantic[3], defineşte conceptul de securitate astfel: „Art. 2: Părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economic bilaterală sau multilaterală.”
„Art. 3: Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat. Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”
„Art. 8: Fiecare Parte declară că nici una din obligaţiile internaţionale, aflate în vigoare la un moment dat între ea şi oricare din celelalte Părţi sau un al treilea stat, nu este în contradicţie cu prevederile prezentului Tratat şi se angajează să nu îşi asume nici o obligaţie internaţională aflată în conflict cu acest Tratat.”
Începutul de secol XXI a determinat NATO să reevalueze definiţia securităţii. Apărarea colectivă rămâne principala misiune a Alianţei[4], însă riscurile, pericolele şi ameninţările cu care se confruntă NATO s-au schimbat substanţial, vorbindu-se, în prezent, despre: cooperare cu alte organizaţii de securitate, extindere, întărire a legăturilor transatlantice, gestionare a crizelor, misiuni non-Articol 5, lupta împotriva terorismului, întărirea securităţii şi stabilităţii în diverse regiuni ale lumii, specializare de rol etc. În acest context, NATO subliniază indivizibilitatea securităţii internaţionale: evoluţia unei regiuni afectează evoluţia altora, iar vechiul concept de securitate (capacitatea de apărare a teritoriului) este insuficient pentru a ilustra complexitatea lumii.
Sfera de definire a conceptului de securitate al NATO a fost actualizată în cadrul lucrărilor summit-ului de la Istanbul (iunie 2004), fiind subliniate următoarele obiective ale organizaţiei:
- apărarea colectivă;
- aplicarea principiului indivizibilităţii securităţii aliate;
- crearea unui „pod multilateral” peste Atlantic;
- contracararea ameninţărilor la adresa teritoriului aliaţilor, oricare ar fi sursa acestora[5].
În concluzie, considerând că provocările la adresa securităţii sunt globale, NATO optează pentru cooperare globală, ca unic răspuns eficient. (Vezi Anexa nr.2)
Uniunea Europeană
Unul dintre cei mai importanţi parteneri ai NATO este, în prezent, Uniunea Europeană. În ultimul deceniu, UE s-a confruntat cu necesitatea de a completa, printr-o strategie de securitate proprie, obiectivele Tratatului de la Maastricht[6]. Astfel, la sfârşitul anului 2003, a fost lansată Strategia de Securitate Europeană, document ce are ca punct de pornire premisa ce afirmă că răspunsul la riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii europene trebuie adaptat fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie multifaţetată şi o abordare comprehensivă. Strategia Solana, aşa cum mai este denumit acest document, identifică unele ameninţări, dar şi vulnerabilităţi, pe care, însă, le enumeră, fără a le explica.
Acestea derivă din dezvoltările politice, economice, demografice, ecologice, ştiinţifice şi tehnologice şi nu sunt neapărat exploatate împotriva unei ţări sau a unui actor internaţional anume.
Astfel, Strategia identifică drept vulnerabilităţi: încălzirea globală şi dependenţa energetică a Europei, dar şi elemente ce pot fi categorisite mai degrabă riscuri şi pericole (sărăcia, foametea, eşecul creşterii economice etc.).
În ceea ce priveşte ameninţările, acestea sunt prezentate mult mai clar: terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eşuate, crima organizată, atitudinea ostilă faţă de expatriaţii europeni, atacurile împotriva principalelor linii de comunicaţii, atacurile împotriva forţelor europene de menţinere şi/sau reconstrucţie a păcii etc.
Dezbaterea asupra ordinii importanţei acestor elemente este valabilă şi în cazul Uniunii Europene. Unele vulnerabilităţi şi ameninţări pot afecta întregul sistem internaţional, însă altele vizează doar nivelurile zonal şi regional. O altă problemă nerezolvată este aceea a riscurilor şi provocărilor ce pot devein ameninţări. Cu toate că nediferenţierea poate duce la o abordare strategică complet diferită, documentul nu face delimitări conceptuale evidente.
Strategia îşi defineşte clar principalele obiective: lupta împotriva terorismului, a proliferării armelor de distrugere în masă, crimei organizate, conflictelor violente şi instabilităţii din vecinătatea Uniunii; combaterea sărăciei extreme, foametei şi bolilor endemice; crearea unui „cerc de bună guvernare” în perimetrul Mediteranei şi al frontierelor estice (din Orientul Mijlociu până în Caucaz, prin Balcanii Vestici)[7].
Concepţia europeană asupra securităţii este subliniată şi de Declaraţia Comună pentru Integrarea Apărării Europene (2004)[8], ce subliniază rolul cooperării şi consensului în realizarea şi conservarea securităţii (realizarea consensului asupra rolurilor şi responsabilităţilor din cadrul structurilor NATO şi UE şi a unor planuri comune de dezvoltare a capabilităţilor necesare implementării Forţei de Răspuns a NATO şi a grupărilor de luptă interarme ale UE).
Astăzi, mai mult ca niciodată, într-o lume în evoluţie constantă, Europa trebuie să facă faţă unor noi provocări: globalizarea economiei, evoluţia demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie şi noile ameninţări la adresa securităţii. Iată provocările secolului al XXI-lea.
Iar acestea nu ţin cont de frontiere. Statele membre nu mai sunt în măsură să facă faţă singure tuturor acestor probleme. Pentru a găsi soluţii şi a răspunde preocupărilor cetăţenilor, este necesar un efort colectiv la nivel european. Europa trebuie să se modernizeze, să dispună de instrumente eficiente şi coerente, adaptate nu numai la funcţionarea unei Uniuni recent extinse de la 15 la 27 de state membre, ci şi la transformările rapide prin care trece lumea de astăzi. Prin urmare, regulile care stau la baza cooperării dintre ţări trebuie revizuite.
Acesta este obiectivul tratatului semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007. Liderii europeni au convenit asupra unor noi reguli ţinând cont de schimbările politice, economice şi sociale şi dorind, în acelaşi timp, să răspundă aspiraţiilor şi speranţelor europenilor. Tratatul de la Lisabona stabileşte care sunt competenţele UE şi mijloacele pe care aceasta le poate utiliza şi modifică structura instituţiilor şi modul de funcţionare a acestora. În consecinţă, caracterul democratic şi valorile fundamentale ale Uniunii sunt consolidate.
Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferinţe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat Comisia Europeană şi Parlamentul European. Toate cele 27 de state membre l-au ratificat urmând proceduri variate, în funcţie de constituţia naţională.
La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, în conformitate cu Articolul 6, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. Cei patru piloni ai documentului sunt (Vezi Anexa nr.3):
- O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.
- O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră.
- O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
- Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
OSCE, la nivel regional, îşi propune să joace un rol din ce în ce mai important în noua arhitectură europeană, prin realizarea următoarelor obiective: prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor; controlul armamentelor şi dezarmarea; sporirea încrederii şi a securităţii; cooperarea în plan economic, cultural, umanitar şi ecologic; conceptualizarea unui nou model de securitate în zona sa de responsabilitate[9].
Concepţia de securitate a OSCE este prezentată în Carta pentru Securitate Europeană[10]: „8. Fiecare stat participant are drept egal la securitate. Reafirmăm dreptul inalienabil al fiecărui stat participant şi al tuturor statelor participante la libertatea de alegere a propriilor aranjamente de securitate, incluzând tratatele de alianţă, aşa cum sunt emise. De asemenea, fiecare stat are dreptul la neutralitate. Fiecare stat participant va respecta drepturile tuturor celorlalte în aceste privinţe. Ele nu îşi vor întări securitatea în detrimentul securităţii altor state. […] 9. Ne vom construi relaţiile în conformitate cu conceptul de securitate comună şi comprehensivă, ghidat de parteneriat egal, solidaritate şi transparenţă. Securitatea fiecărui stat participant este inseparabil legată de securitatea celorlalte state. Ne vom adresa dimensiunilor umană, economică, politică şi militară ale securităţii ca la un întreg.”.
Toate aceste exemple oglindesc un construct alternative de securitate. Întrucât intervenţia militară a statelor-naţiune puternice nu mai este suficientă sau necesară pentru menţinerea păcii şi stabilităţii, s-a considerat că este nevoie de o reţea de aranjamente regionale de securitate colectivă. Atât ONU, cât şi NATO, UE şi OSCE sunt instituţii partizane unui astfel de tip de securitate. Securitatea colectivă are la bază premisa conform căreia ameninţările pot apărea din interior, nu neapărat din exterior, iar evitarea pericolului este cel puţin la fel de critic precum răspunsul la ameninţări cu capacităţile proprii[11].
Aranjamentele de securitate colectivă includ, nu exclud, sursele potenţiale de pace, stabilitate şi bunăstare ale participanţilor. Statele cu forţele lor armate şi alianţele pentru apărare comună pot coexista cu variantele de securitate colectivă. Opiniile majorităţii sunt centrate pe ideea că investirea în mecanisme colective nonstatale de restabilire şi menţinere a securităţii va crea parteneri puternici pentru state şi alianţe, în această perioadă de căutări pentru securitatea post-hegemonică.
[1] Carta Naţiunilor Unite, http://www.un.org/aboutun/charter/index.html.
[2] Secretarul General al ONU, Letter to the President of the UN General Assembly, 4 nov. 2003, http://www.un.org.
[3] Manualul NATO, Biroul de Informaţii şi Presă al NATO, Bruxelles, 2001.
[4] Heads of State and Governement, The Istanbul Declaration. Our Security in a New Era, North Atlantic Council, Istanbul, 28 iunie 2004, http://www.nato.int.
[5] Heads of State and Governement, The Istanbul Declaration. Our Security in a New Era, The Meeting of The North Atlantic Council in Istanbul on 28 June 2004.
[6] Obiectivele Tratatului de la Maastricht sunt: stabilirea unei pieţe comune, a unei uniuni monetare şi a unei politici comune; promovarea dezvoltării armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii.
[7] European Security Strategy. A Secure Europe in a Better World, Bruxelles, 2004.
[8] Initiative for a Renewed Transatlantic Partnership, Joint Declaration on European Defense Integration, August 19, 2004.
[9] Vezi Actul Final de la Helsinki şi Declaraţia de la Lisabona.
[10] Carta pentru Securitate Europeană, http://www.osce.org/docs/english/1990-1997summits/istachart99e.htm.
[11] Nelson, Daniel L., Great Powers and World Peace, în Klare, Michael T. şi Thomas, Daniel C. (ed.), „World Security. Challenges for a New Century”, St. Martin’s Press, New York, f.a.
