Cauzele dizolvării pe cale preponderent violentă a statului federal iugoslav sunt multiple, atât de ordin intern, cât şi de ordin extern. Prăbuşirea lui se înscrie în contextul mai larg al declinului şi dispariţiei regimurilor comuniste din Europa de Est. În interior, Iugoslavia socialistă resimţea efectele unei prelungite crize de legitimitate, dublată de reapariţia problemei tensiunilor naţionale, totul mulându-se pe fondul unei profunde recesiuni economice. Gravele dificultăţi economice au ştirbit prestigiul Ligii Comuniştilor, au compromis executivul federal, permiţând, în schimb, manifestarea tendinţelor naţionaliste. Serbia, Croaţia şi Slovenia au început să se deplaseze în direcţii divergente, Iugoslavia fiind o republică federativă, cu o „preşedinţie colectivă”.
Tensiunile naţionale s-au intensificat, iniţial, în Kosovo, la un an după moartea lui Tito; aici s-a declanşat o revoltă a populaţiei albaneze musulmane, majoritară în proporţie de 77%, sub stindardul obţinerii statutului de republică. În replică, autorităţile sârbe au instituit legea marţială şi au reprimat populaţia, cu ajutorul armatei şi al poliţiei. Manifestările violente din Kosovo, din 1981, au alimentat naţionalismul sârbilor şi implicit pe cel al croaţilor cu toate că ultimii au fundamentat istoric şi teoretic proiectul „iugoslav” (în secolul XIX). Pentru sârbi Kosovo reprezintă un „teritoriu sfânt”, locul unde armatele creştine au fost înfrânte de otomani şi unde a luat fiinţă Patriarhia Ortodoxă, ce a jucat un rol important în conturarea identităţii sârbe. Liderii de opinie, de la Belgrad, în special, intelectualii au reacţionat rapid şi zgomotos împotriva a ceea ce considerăm un atac împotriva naţiunii. În 1985, Academia sârbă de arte şi ştiinţă a elaborat un Memorandum prin care contrazicea modelul politic titoist. Se susţinea că militanţii comunişti, conduşi de croatul Tito, au creat Iugoslavia federală pentru a exploata Serbia. În plus, sârbii ar fi fost supuşi, în Kosovo unui adevărat genocid practicat de albanezi. Climatul de nesiguranţă a favorizat, în jurul anului 1987, întărirea grupului naţionalist sârb din Liga Comuniştilor. Ca efect, grupul condus de Slobodan Miloşevici a devenit majoritar în partid, iar Slobodan Miloşevici a obţinut preşedinţia Partidului în Serbia (1986) şi apoi a Republicii Serbia (1989).
Mişcările centrifuge s-au manifestat, totuşi, în republici, atât în cadrul Ligii Comuniştilor, cât şi în administraţie. În Slovenia, parlamentul a amendat Constituţia, renunţând la rolul conducător al partidului comunist; au apărut formaţiuni politice democratice care au format o coaliţie de opoziţie, în 1989 -1990. Pe de altă parte, în Croaţia a avut loc un proces de disoluţie a puterii comuniste. S-au înfiinţat partide „alternative” cel mai important fiind Uniunea Democrată Croată, de orientare naţionalistă, condusă de fostul partizan titoist, generalul Franjo Tudjman. Slovenii au propus confederarea Iugoslaviei şi dreptul republicilor de a-şi alege forma de guvernare. Slobodan Miloşevici situându-se pe poziţii conservatoare, delegaţii sloveni şi croaţi au părăsit lucrările congresului „Ligii Comuniştilor” din 1990.
Alegerile din aprilie 1990 au contribuit la transformarea tensiunilor din Iugoslavia într-o gravă criză politică. În Slovenia, puterea a trecut sub controlul opoziţiei democratice. Franjo Tudjman a câştigat puterea în Croaţia.. Reacţia Serbiei şi a conducerii Armatei Federale nu s-a lăsat aşteptată. Trupele federale (sârbe) au dezarmat gărzile croate, înregistrând, însă, un eşec în Slovenia. În acelaşi timp, zonele intens locuite de sârbi din Croaţia au trecut la autoadministrare (Krajna, în sud – estul Croaţiei), sub conducerea Partidului Democrat Sârb, al lui Milan Babici. Partidul Democrat Sârb, cu liderul local Radovan Karadzici, şi-a extins autoritatea şi în zonele preponderent sârbe din Bosnia – Herţegovina, spre sfârşitul anului 1990. Alegerile din toamna aceluiaşi an l-au propulsat în fruntea comunităţii musulmane din Bosnia – Herţegovina pe liderul naţionalist Alia Izet-begovici, devenit – cu sprijinul electoratului croat -preşedinte al republicii. Doar în Serbia şi Muntenegru, comuniştii lui Slobodan Miloşevici şi aliaţii lor au ocupat primele poziţii în stat.
Beneficiind de sprijinul armatei, Slobodan Miloşevici a considerat că poate aborda negocierile interiugoslave de pe poziţii forte (forţe armate proprii şi-au organizat în ritm susţinut şi Croaţia şi Slovenia). În replică, autorităţile din Croaţia şi Slovenia au chemat populaţia la exprimarea opţiunii, prin referendumuri, în noiembrie 1990 şi mai 1991; alegătorii s-au pronunţat pentru proclamarea unilaterală a independenţei celor două republici, în cazul eşuării tratativelor de confederare.
La 25 iunie 1991, Croaţia şi Slovenia şi-au proclamat independenţa de stat, decizii ce au provocat intervenţia dură a Armatei Federale. Iniţial, statele occidentale au adoptat o atitudine precaută faţă de declaraţiile de independenţă amintite mai sus. Singură Germania s-a raliat cauzei independenţei Croaţiei şi Sloveniei, mai ales că Armata Federală a înregistrat un usturător eşec în Slovenia, în iunie – iulie 1991.
Evenimentele au luat însă, o turnură dramatică în Croaţia. Aici, în faţa ripostei dure a jandarmeriei şi miliţiilor croate, Armata Federală (sârbă) şi-a concentrat operaţiile în zonele Krajna şi Slavonia de Est, locuite majoritar de sârbi, cu scopul de a le desprinde de noul stat independent. Serbia urmărea să înglobeze şi Bosnia – Herţegovina şi Coasta Dalmată. Preşedintele Franjo Tudjman era dispus ca să renunţe la Slavonia de Est şi să acorde autonomie Krajnei în schimbul recunoaşterii independenţei, pe cale negociată. Din ordinul lui Slobodan Miloşevici forţele federale au atacat însă Croaţia, la 7 iulie 1991 şi au cucerit Baranja (Slavonia de Est), Barija şi Kordun (sud-est de Zagreb). La Zagreb, trupele federale au fost încercuite de croaţi şi capturate cu întregul lor armament. Vukovarul croat a căzut abia în noiembrie 1991 (toate operaţiile militare au fost însoţite de masacre şi deportări de populaţie, de ambele părţi). Asedierea Dubrovnik-ului, pe coasta dalmată (fosta Ragusă) a întors majoritatea opiniei publice occidentale împotriva sârbilor (octombrie 1991 – mai 1992); eşecul Conferinţei de pace de la Haga, din 7 septembrie 1991 a condus către intervenţia ONU; la insistenţele Germaniei, UE (CE) a recunoscut independenţa Croaţiei şi Sloveniei, la sfârşitul anului 1991. Serbia a solicitat intervenţia ONU. Prin urmare, Cyrus Vance a mediat un Acord de pace (Sarajevo, 2 ianuarie 1992) ce recunoştea independenţa Croaţiei şi Sloveniei, fără a rezolva problema Krajnei şi Slavoniei de Est. O forţă ONU de menţinere a păcii – Forţă de Protecţie (FOR PRONU) – trebuia să vegheze la încetarea focului. Republica sârbă din Krajna a semnat un acord de încetare a focului cu autorităţile din Zagreb, în ianuarie 1993. Procesul de pace s-a blocat în martie 1994 în Krajna, dar armata croată a ocupat Slavonia de Vest în mai 1995. FORPRONU s-a văzut depăşită de situaţie în Krajna şi în Slavonia. Republica Sârbă din Krajna şi-a încetat existenţa după campania fulger a armatei croate din august 1995 (250.000 sârbi au părăsit provincia). În ianuarie 1998, Slavonia de Est a trecut paşnic sub administraţie croată. Prin intermediul diplomaţiei ONU. Sub conducerea lui Franjo Tudjman, Croaţia a dus o politică de întărire a autorităţii statului, de reabilitare parţială a trecutului său naţionalist şi de purificare etnică. Din aceste motive, ţara s-a aflat într-o anume izolare diplomatică; în ianuarie 2000, după decesul lui Franjo Tudjman (1999), Partidul Social Democrat cu liderul său Stipe Mesici a preluat preşedinţia Croaţiei. În aprilie 1992, Serbia şi Muntenegru au refăcut la o scară mai redusă Iugoslavia federală.
