- a) Dimensiunea istorică
Ideea unităţii europene are o lungă şi frumoasă tradiţie. De la Pax romana, pax germannica, pax eclessiastica şi până la proiectele moderne de înfăptuire a unei federaţii europene, istoria a cunoscut numeroase propuneri ingenioase şi originale, bine structurate şi minuţios gândite, elaborate de celebri oameni de stat, oameni de ştiinţă şi cultură. Este suficient să amitim aici pe Pierre Dubois, Emeric Crucé, George Podiebrad, Ducele de Sully, Abatele Saint Pierre, Immanuel Kant şi mulţi atâţia alţii.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, proiectele lui Aristide Briand şi Coudenhove Kallergi au făcut epocă. De abia, însă, după cel de al doilea război mondial ideea federalizării Europei a fost repusă în actualitate, pe baze ştiinţifice şi principiale. De la ideile lui Robert Schuman şi Jean Monnet până la Tratatele de la Amsterdam şi Nisa – şi acum de la Bruxelles – Comunitatea Europeană (devenită ulterior Uniunea Europeană) a străbătut un drum lung, spectaculos şi nu rareori lipsit de dificultăţi. De la cele şase state fondatoare ale Pieţei Comune, până la cele 25 state care o alcătuiesc astăzi, Europa a parcurs un susţinut proces de extindere.
Construcţia europeană s-a dezvoltat însă nu numai pe orizontală, prin sporirea numărului statelor participante la procesul de integrare, dar şi pe plan vertical, prin includerea unor obiective noi şi tot mai importante pe agenda problemelor ce trebuiau să le aibă în atenţie noua Europă.
Europa integrată de astăzi a dobândit competenţe noi în problemele politicii externe şi de apărare, ale justiţiei şi ale afacerilor interne. Extinderea prerogativelor Uniunii Europene în probleme militare o configurează tot mai mult ca fiind un nou centru de putere mondial, în măsură să influenţeze decisiv – alături de S.U.A. şi Japonia, dar şi de Rusia şi China – politica mondială.
- b) Dimensiunea politică
Au existat, neîndoielnic, elemente politice puternice, care au întărit convingerea ţărilor europene că în noile condiţii se impune cu necesitate depăşirea vechilor rivalităţi şi deosebiri de interese, ca şi convenirea unor forme de colaborare care să depăşească instituţiile tradiţionale, cunoscute de dreptul internaţional[1].
La sfârşitul celui de al doilea război mondial numai S.U.A. şi fosta Uniune Sovietică îşi menţineau un rol proeminent pe arena mondială. Statele europene, confruntate cu numeroase probleme economice, sociale – unele dintre ele cu pierderea fostelor imperii coloniale, care jucaseră un rol important în ascensiunea lor economică şi politică – erau obligate în mod necesar să depăşească fenomenul divizării. Experienţa păcii de la Westphalia, de la 1648, era încă prezentă în amintirea europenilor, iar ineficienţa sistemelor de organizare a păcii de după primul război mondial, în care europenii îşi puseseră atât de multe speranţe, constituia o amintire tristă, ce nu se dorea a fi reeditată.
Orientându-se cu hotărâre pe drumul înfiinţării unor forme noi de asociere internaţională, ţările europene au înţeles să-şi asume, cu mult curaj, sarcina depăşirii unor situaţii defavorabile, orientându-şi energiile cu hotărâre spre revitalizarea şi fundamentarea, pe baze noi, a Uniunii Europene.
Ampla şi remarcabila acţiune internaţională desfăşurată de la terminarea războiului rece a repus în actualitate valoarea şi substanţa ideilor emise de marii arhitecţi ai integrării europene, de minţile cele mai luminate ale Occidentului.
- c) Dimensiunea juridică
Revitalizarea ideii europene pe baza dreptului are numeroase tradiţii de ordin juridic. Nu au existat proiecte de integrare europeană – mai vechi sau mai noi – care să nu fi făcut apel la ideea de justiţie, la necesitatea remodelării raporturilor dintre state în spiritul unor noi orientări. Ascensiunea fără precedent a ideilor drepturilor omului, convingerea că omul are drepturi proprii, nu numai acelea care decurg din calitatea sa de cetăţean al statului, au facilitat instaurarea unei ordini juridice chemată să asigure nu numai respectul efectiv şi nediferenţiat al drepturilor omului, dar şi preeminenţa valorilor umane, ca singura bază pe care pot fi concepute nu numai relaţiile dintre oameni, dar şi dintre naţiuni.
Tratatele de la Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam şi Nisa au reprezentat tot atâtea trepte ale unui drum victorios, dar nu lipsit de sinuozităţi, de momente de tensiune ce au fost în final depăşite, spre edificarea unei ordini de drept europene.
Factorul juridic s-a afirmat în tot acest timp ca un element hotărâtor al construcţiei comunitare, polarizând energiile statelor, găsind formule de compromis – atunci când a fost cazul – pentru ca mersul înainte spre integrare al Europei să fie înfăptuit cu un ceas mai devreme[2].
Dacă tratatele comunitare pe care le-am amintit au perfectat voinţa statelor de a conveni forme şi mecanisme de colaborare din ce în ce mai aprofundată, dreptul comunitar a constituit şi constituie o construcţie juridică inedită, originală, necunoscută anterior în istorie, chemată să asigure aplicarea în practică a marilor principii de drept pe care se întemeiază Comunitatea Europeană.
Originalitatea construcţiei comunitare constă în faptul că, marcându-şi cu hotărâre superioritatea faţă de sistemele de drept naţionale, Comunitatea Europeană nu a înţeles nici un moment să se substituie suveranităţii şi dreptului de decizie al statelor membre. Principiul subsidiarităţii a rămas – şi rămâne – o regulă de bază a construcţiei comunitare, afirmând ideea că este necesară şi de dorit o intervenţie a Comunităţii numai în acele domenii în care statele, individual, nu dispun de posibilităţile şi de mijloacele de a duce singure la bun sfârşit angajamentele comunitare, fără un sprijin decisiv din partea acesteia.
Definind relaţia dintre ordinea juridică comunitară şi sistemele naţionale de drept, Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg, prin decizii celebre, cum a fost cazul Van Gend şi Loos sau Costa vs./Enel, a proclamat în mod neechivoc superioritatea dreptului comunitar faţă de legislaţiile naţionale, dar şi aplicarea sa directă în ordinea internă a statelor membre.
Ca o consecinţă a afirmării preocupărilor pentru protecţia şi respectul drepturilor omului, Consiliul Europei a statornicit un mecanism juridic instituţional deosebit de eficace – Curtea Europeană a Drepturilor Omului – care, ca o consecinţă a punerii în aplicare a Protocolului nr.11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, permite un acces direct al indivizilor la acest important forum jurisdicţional european.
[1] Victor Duculescu, Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2003, pag.50.
[2] Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general. Tratat, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2002, pag.5; Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituţional comunitar, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2002, pag.87.
