În decurs de câţiva ani după capitularea Germaniei şi a Japoniei se ajungea la destrămarea Coaliţiei Naţiunilor Unite şi la situarea foştilor aliaţi în tabere opuse. De aceea, privită în perspectivă istorică, victoria puterilor Aliate avea să reprezinte o trecere de la „războiul fierbinte“ la „războiul rece“. Ultimul era astfel denumit pentru că, deşi întrunea multe din trăsăturile oricărui război, nu a presupus lupta armată, deci între mijloacele cu care a fost purtat nu au fost incluse direct cele militare. Războiul Rece se instala în anii ’46-’47 şi avea să dureze până la sfârşitul anilor ’80 ai secolului XX.
Cele mai pregnante trăsături ale Ordinii Mondiale în perioada Războiului Rece au fost existenţa unei lumi bipolare şi o confruntare globală între Est şi Vest. Războiul singularizase două ţări, anume Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, în postura de supraputeri, adică de puteri având interese globale şi dispunând de capacităţi, inclusiv militare, de a proiecta şi proteja aceste interese la nivel planetar. În jurul acestor supraputeri au polarizat grupuri de state, care au format alianţe politico-militare, adică blocuri de putere. Astfel, pe 5 aprilie 1949 se constituia la Washington Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO), care cuprindea ca membre fondatoare următoarele 12 state: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia şi Statele Unite. În 1952 aderau la Alianţă Grecia şi Turcia, în mai 1955 Republica Federală Germania (RFG), iar în 1981 – Spania. Alianţa avea să funcţioneze cu aceşti 16 membri până la încheierea Războiului Rece. După depăşirea acestuia, NATO se menţinea ca alianţă politico-militară, parcurgând un intens proces de adaptare la noile realităţi geopolitice. În 1997, erau invitate, apoi în 1999, primite ca membre ale Alianţei Cehia, Polonia şi Ungaria, după această dată Alianţa Nord-Atlantică numărând, deci, 19 state membre. În 2002, la Summi-tul de la Praga, erau invitate să adere la NATO alte şapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Ca rezultat, în primul deceniu al secolului XXI, Alianţa Nord-Atlantică cuprinde 26 de state membre.
De cealaltă parte, URSS îşi crea o grupare proprie, anume Organizaţia Tratatului de la Varşovia, constituită pe 5 mai 1955, în care intrau Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană (RFG), Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică. La începutul anilor ’60, Albania îşi suspenda participarea la Tratatul de la Varşovia. După transformările revoluţionare din anii 19891990, pe 31 martie 1991 avea loc dizolvarea structurii militare a Organizaţei Tratatului de la Varşovia, iar pe 1 iulie, acelaşi an, era semnată, de către statele membre, încetarea existenţei acestei Organizaţii, în întregul ei[1].
În deceniile Războiului Rece, între acesti doi poli de putere se vor statornici raporturi de confruntare, definite adesea prin sintagma „confruntare Est-Vest“, care cuprindea toate domeniile: politic, militar, economic.
Pe plan politic, confruntarea Est-Vest însemna o competiţie între două sisteme economico- sociale, adică între două tipuri de orânduire socială. Blocul vestic întruchipa o orânduire democratică, bazată pe pluralism politic si pe o economie de piaţă. Cel estic era format din state totalitare — mai precis, totalitare, respectiv, în anumite etape, autoritare, potrivit distincţiei subtile a lui Ralf Dahrendorf, în care domina un sistem monopartit si o economie de comandă. În terminologia economiei politice ca stiinţă, confruntarea Est-Vest reprezenta o competiţie între două societăţi, anume între socialism si capitalism. De aceea, confruntarea Est-Vest în condiţiile Războiului Rece a avut un pronunţat caracter ideologic; cu alte cuvinte, ea concretiza o competiţie între două ideologii opuse, anume cea marxistă (socialistă) si cea liberală (burgheză).
Pe plan militar, confruntarea Est-Vest a dus la constituirea, pe osatura celor două alianţe, a unor mecanisme militare — structuri de comandă unice, unităţi din armatele naţionale integrate în forţele armate ale blocurilor, o strânsă împletire a apărării naţionale cu cea aliată etc. Atât Tratatul de la Washington (art. 5), cât si Tratatul de la Varsovia (art. 4) instituiau ceea ce se numesc garanţii de securitate pentru statele membre, întrucât conţineau prevederi conform cărora un atac împotriva oricărui stat membru era considerat un atac împotriva alianţei în ansamblu, toate statele member având obligaţia de a acţiona, individual si colectiv, pentru respingerea agresorului. În deceniile Războiului Rece, între cele două blocuri a avut loc o cursă a înarmărilor fără precedent în istorie. Toate marile puteri introduceau în arsenalele lor armele atomice (bazate pe fisiunea atomilor de uraniu sau plutoniu) si armele cu hidrogen (nucleare, bazate pe fuziunea atomilor). Ambele aceste tipuri de arme, cu deosebire cele nucleare, au o putere de distrugere infinit mai mare decât armamentele tradiţionale, desemnate în mod obisnuit prin termenul de arme convenţionale. Statele Unite produceau arma atomică în 1945, două bombe aparţinând acestei categorii de armament fiind aruncate asupra oraselor japoneze Hiroshima (6 august) si Nagasaki (9 august 1945). Câţiva ani, SUA deţineau monopolul armei atomice. Acesta înceta în 1949, când URSS detona primul său dispozitiv atomic. Competiflia dintre supraputeri în acest domeniu se muta în ceea ce priveste obţinerea armelor cu hidrogen, Statele Unite reusind acest lucru în 1952, iar URSS câteva luni mai târziu, în 1953. Marea Britanie experimenta propria armă atomică în 1952, iar pe cea cu hidrogen în 1957. Franţa obţinea bomba atomic în 1960, iar în 1968 pe cea cu hidrogen. În sfârsit, China reusea aceleasi lucruri în 1964 si, respectiv, în 1967. Toate marile puteri se înzestrau cu alte tipuri de arme de distrugere în masă, cum sunt cele chimice si biologice. Pe de altă parte, o adevărată revoluţie se petrecea în ceea ce priveste mijloacele de transport la ţintă a diferitelor categorii de armament. Rachetele, începând cu cele cu rază scurtă de acţiune si terminând cu cele intercontinentale, avioanele cu reacţie, radarul, laserul, mijloacele ultramoderne de comunicaţii făceau vulnerabil faţă de armamentul nuclear orice punct de pe glob si, totodată, transformau diferitele tipuri de armament convenţional în arme redutabile ca putere de distrugere În perioada Războiului Rece, omenirea a stat sub semnul primejdiei unui război racheto- nuclear între cele două blocuri militare, capabil să pună capăt nu numai civilizaţiei umane, ci chiar si vieţii pe pământ. S-a reusit evitarea unui astfel de război, dar cca 150 de conflicte armate locale au produs zeci de milioane de victime si imense distrugeri materiale. Cel mai adesea, în spatele acestor conflicte, izbucnite aproape în totalitate în zonele subdezvoltate ale globului, s-a aflat confruntarea Est-Vest, în ultimă instanţă, cea dintre URSS si SUA. Chiar si atunci când conflictele respective erau generate de cauze locale, ele deveneau component ale confruntării generale dintre cele două blocuri, care se întreceau în furnizarea de arme, bani, sprijin si încurajări politice pentru una sau alta dintre părţi. Între aceste conflicte, prin periculozitatea escaladării lor în adevărate crize în relaţiile dintre blocuri, se evidenţiază războiul din Coreea si cel din Vietnam, adică din două state dezmembrate. Războiul din peninsula Coreea se declansa pe 25 iunie 1950. Existenţa a două state coreene: Republica Coreea în sud, cu capitala la Seul, si Republica Populară Democratică Coreeană în nord, cu capitala la Phenian, era rezultatul direct al ultimei faze a războiului din Pacific. Atunci, trupele americane înaintaseră în partea de sud a peninsulei, până la paralela 38. În Nord, intraseră trupele sovietice. Prezenţa trupelor de ocupaţie facilitase instaurarea a două regimuri în cele două părţi ale peninsulei: în Sud, a unui regim autoritar si corupt, apropiat de Statele Unite condus de Sigman Rhee; în Nord, a unui regim totalitar, legat de URSS si China, în fruntea căruia se afla un lider comunist, Kim Ir Sen. O miscare diplomatică neinspirată a Statelor Unite avea să precipite evoluţiile în peninsulă: Washingtonul declara că teritoriul Asiei continentale nu intra în perimetrul defensiv al SUA. Retragerea trupelor americane din Sud (iunie 1949) avea să încurajeze atât Seulul, cât si Phenianul să se orienteze spre unificarea Peninsulei prin forţă. Armata sud-coreană sporea de la 60 000 militari la începutul anului 1949 la 181 000 în mai 1950, pentru înzestrarea ei Rhee apelând îndeosebi la Statele Unite. Pe de altă parte, Coreea de Nord îsi întărea forflele armate, al căror număr ajungea la 135 000 în iunie 1950, echipate militar de către Moscova si Beijing. Ostilităţile începeau prin trecerea trupelor Coreii de Nord peste paralela 38, într-o operaţiune care, după cum se pare, urmărea ocuparea Seulului si doborârea regimului Rhee, contându-se ca acest lucru să ducă la unificarea Coreii sub autoritatea Phenianului. Statele Unite obţineau aprobarea Consiliului de Securitate pentru o intervenţie militară sub stindardul ONU. Decizia devenea posibilă întrucât tocmai atunci URSS nu participa la lucrările acestui forum, în semn de protest pentru că locul Chinei în Consiliul de Securitate nu revenise încă R.P. Chineze, proclamate pe 1 octombrie 1949, ci era ocupat în continuare de către regimul de la Taipei (Taiwan) al generalului Chiang Kai-si. Trupele americane se alăturau celor sud-coreene, atunci când se contura înfrângerea Seulului. La rândul lor, contingente de trupe chineze intrau în luptă de partea nord-coreenilor, atunci când devenea iminentă victoria trupelor americane si sud-coreene. Se ajungea astfel la un război de proporţii si la o criză profundă în relaţiile Est-Vest. Într-una din fazele de maximă încordare, generalul MacArthur, comandantul forţelor americane în Extremul Orient, va preconiza folosirea armei atomice împotriva bazelor de susţinere a trupelor chineze angajate în război, baze situate pe teritoriul Chinei; propunerea lui în acest sens era respinsă de presedintele SUA, Harry Truman. În final, frontul se stabiliza si, după trei ani de ostilităţi, pe 26 iulie 1953, se ajungea la încheierea armistiţiului, cu paralela 38 devenită linie de demarcaţie între cele două state coreene. Criza legată de Vietnam a fost mai îndelungată si mai complicată. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, ceea ce avea să devină Vietnamul de mai târziu era colonie franceză. În 1941, ca si întreaga Indochină, era ocupat de japonezi. O răscoală antijaponeză se transforma într-o miscare de eliberare naţională după ce, o dată cu capitularea Japoniei, administraţia colonial franceză se reinstala în Peninsulă. După ani îndelungaţi de lupte, în 1954 se încheia un accord la Paris în baza căruia trupele franceze părăseau teritoriul Vietnamului, care se diviza în două state pe paralela 17 — Vietnamul de Sud (Republica Vietnam), cu capitala la Saigon, si Vietnamul de Nord (Republica Populară Democratică Vietnam), cu capitala la Hanoi. La solicitarea regimului de la Saigon, Statele Unite preluau rolul de până atunci al Franţei. Între Nord si Sud se declansa în curând un adevărat război. Regimul de la Hanoi avea sprijinul politic si militar al URSS si Chinei. Statele Unite aveau să se implice din ce în ce mai mult în conflict, de partea Saigonului. Astfel, ceea ce începea ca un război civil între două părţi ale Vietnamului, devenea un război în care se înfruntau Vietnamul de Sud si Statele Unite, pe de o parte, si Vietnamul de Nord, pe de altă parte. Statele Unite aveau să rămână angajate în acest război de-a lungul mandatelor a patru presedinţi: Eisenhower, Kennedy, Johnson si Nixon. Războiul se încheia prin retragerea trupelor americane si unificarea Vietnamului sub autoritatea regimului de la Hanoi. Statele Unite pierdeau în lupte 50 000 militari; Vietnamul în întregul său — peste 3 milioane.
Alte momente de criză în relaţiile Est-Vest se petreceau în inima Europei si în apropierea coastelor estice americane. Primele erau legate de Berlin. După capitularea necondiţonată a Germaniei, aceasta era împărţită în patru zone de ocupaţie: zona americană, cea britanică si cea franceză — toate situate în partea de vest, si zona sovietică — în partea de est a Germaniei.
Într-un mod asemănător era divizat si Berlinul, aflat în zona sovietică de ocupaţie, anume în patru sectoare, fiecare dintre acestea aflându-se sub administraţia uneia dintre cele patru mari puteri. Cele trei zone ocupate de puterile occidentale se unificau, pe teritoriul lor formându-se Republica Federală Germania (mai 1949), cu capitala la Bonn. În octombrie acelasi an, în zona rusească se constituia Republica Democrată Germană, cu capitala în sectorul sovietic din Berlin.
Prima criză se declansa în 24 iunie 1948, prin instituirea de către URSS a unei blocade a Berlinului de Vest. Blocada tăia legăturile terestre dintre acesta si cele trei zone aflate sub ocupaţia puterilor occidentale si urmărea unificarea Berlinului de Vest cu cel de Est, sub autoritatea RDG si a forţelor de ocupaţie sovietice. Statele Unite, cu sprijinul Marii Britanii, realizau un pod aerian, prin care Berlinul de Vest era aprovizionat cu cele necesare. Tentativa URSS esua; blocada Berlinului era ridicată pe 9 mai 1949.
A doua criză a Berlinului începea în noiembrie 1958, când Moscova anunţa că intenţioneaază să pună capăt acordului celor patru puteri referitor la statutul Berlinului. Puterile occidentale respingeau propunerea sovietică, formulată în termenii unui veritabil ultimatum. Criza se încheia abia după aproape trei ani, prin ridicarea pe 13 august 1961, între partea occidentală si cea orientală a orasului, a Zidului Berlinului, care devenea un adevărat simbol al divizării continentului. De partea cealaltă a Atlanticului, în Cuba avea loc pe 1 ianuarie 1959 instalarea unui regim revoluţionar, condus de Fidel Castro. Sub acel regim, Cuba se apropia de URSS si aliaţii acesteia. Statele Unite vor fi ostile faţă de noua putere de la Havana si vor sprijini tentativele întreprinse de refugiaţi cubanezi aflaţi pe teritoriul american de a o înlătura. Cea mai importantă dintre aceste tentative era debarcarea din Golful Porcilor (1961), înfrântă însă de forţele cubaneze. În 1962, URSS instala în Cuba mai multe baterii de rachete cu rază medie de acţiune care, în caz de conflict, puteau lovi o parte importantă a teritoriului american. Rachetele erau descoperite de către sateliţi de supravehere, Statele Unite instituind o blocadă navală si aeriană împotriva Cubei. Criza lua proporţii si devenea cea mai gravă confruntare Est-Vest. Forflele armate americane si sovietice, precum si cele ale aliaţilor celor două supraputeri erau puse în stare de alertă. Nave sovietice, pe care se aflau noi rachete, navigau spre Cuba; flota navală si aeriană americană se pregăteau să le oblige să facă cale întoarsă, la nevoie prin folosirea forţei. În final, criza era dezamorsată: Moscova accepta să-si demonteze si să retragă rachetele, în schimbul angajamentului Statelor Unite de a nu invada Cuba. Omenirea fusese însă la un pas de un cataclism nuclear. Lecţia va fi învăţată de ambele părţi. Se lua cursul unei destinderi a încordării si a unor măsuri de ţinere sub control a înarmărilor, în primul rând a celor nucleare. Se depăsa astfel faza potenţial cea mai periculoasă a Războiului Rece.
Pe plan economic, confruntarea Est-Vest avea să fie mai puţin dramatică, dar la fel de profundă, implicaţiile ei economice, politice si chiar militare, afectând întreaga Ordine Mondială. Mai ales în primele faze ale Războiului Rece, se părea că orientările celor două tabere vor duce la destrămarea pieţii mondiale unice si formarea unor pieţe paralele si opuse. Puterile occidentale, în care un rol de prim rang revenea Statelor Unite, aveau să acţioneze energic pentru refacerea postbelică a ţărilor din propria zonă, pentru consolidarea si extinderea principiilor liberale ale economiei de piaţă, atât în economiile acestor ţări, cât si în relaţiile economice internaţionale. Dimpotrivă, URSS, a cărei economie era etatizată si de comandă, ceea ce determina limite severe în afirmarea principiilor de piaţă, a impus un tip similar de economie ţărilor pe care le inclusese în orbita sa. La puţină vreme după începerea activităţii ONU, Consiliul Economic si Social lua măsura convocării Conferinţei de la Havana asupra Comerţului. Asa cum am arătat mai sus, Conferinţa elabora Carta unei organizaţii internaţionale a comerţului si proiectul unui acord general de tarife si comerţ, parte componentă a Cartei.
Întrucât Carta nu intra în vigoare, organizaţia internaţională pentru comerţ, care ar fi avut o deschidere universală, adresându-se tuturor satatelor, nu lua fiinţă. La sfârsitul anului 1947, 23 de state — între care nu se aflau cele din Est — semnau protocolul pentru punerea în aplicare a Acordului General pentru Comerţ si Tarife; GATT se năstea, în aceste condiţii, ca o organizaţie economică occidentală. Principalele instituţii financiare: Banca Mondială si Fondul Monetar Internaţional, îndeplinindu-si fiecare în parte menirea pentru care fuseseră create, aveau să întărească, totodată, tendinţele de afirmare a principiilor liberale si economiei de piaţă. În 1947, Statele Unite, prin secretarul de stat, generalul Marshall, lansau un amplu program de ajutorare a ţărilor continentului european, devastat de război. Acest program, care lua numele iniţiatorului său, devenind Planul Marshall, era destinat si flărilor din Est. Moscova avea să ezite. Ea trimitea la Paris, unde urma să aibă loc o reuniune a ţărilor potenţial beneficiare ale Planului, o numeroasă delegaţie condusă de ministrul sovietic de Externe, V. Molotov. Acesta va negocia cu ministrul de Externe francez, G. Bidault, si cu cel britanic, E. Bevin. Puterile occidentale vor insista pentru constituirea unei organizaţii menite să dirijeze la nivel european aplicarea Planului Marshall. Molotov era în favoarea unei organizări care să lase aplicarea Planului pe seama statelor beneficiare. El exprima prin aceasta teama că o administrare centralizată a Planului Marshall ar fi subminat bazele economiei sovietice si ar fi slăbit controlul pe care URSS îl exercita deja asupra statelor din sfera sa de influenţă. În plus, iniţiativa Planului Marshall venea după lansarea a ceea ce avea să devină Doctrina Truman, despre care voi vorbi mai târziu. În aceste condiţii, Moscova respingea propunerea de participare la Planul Marshall. La presiunea sa, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Finlanda, Iugoslavia, Polonia, România si Ungaria adoptau o poziţie similară. Îsi dădeau acceptul faţă de Planul Marshall 16 state: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia si Turcia. Aceste ţări constituiau în 1948 Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), organizaţje cerută de puterile occidentale si respinsă de Moscova. Ulterior, aderau la OECE R.F. Germania (1949) si Spania (1959). Valoarea creditelor americane acordate în cadrul Planului Marshall s-a ridicat la 13 miliarde dolari; în 1952, ţările occidentale beneficiare atingeau nivelul producţiei antebelice. Planul Marshall făcea din divizarea Europei un proces ireversibil si constituia un moment de seamă al Războiului Rece. Din iulie 1947, când Planul era adoptat, se poate vorbi, cu temei, de divizarea Europei între Est si Vest, cu tot ceea ce implica aceasta.
Planul Marshall era un semnal pentru constituirea unor grupări de state, pe plan economic, politic si politico-militar. Moscova replica la Plan prin întărirea controlului său în ţările din estul si centrul Europei, forţând transformarea regimurilor politice si a sistemelor economice din aceste ţări conform cu modelul sovietic. În ianuarie 1949 se constituia Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), în care intrau Albania, Cehoslovacia, RDG, Polonia, România, Ungaria si URSS. CAER, care-si avea sediul la Moscova, va funcţiona ca o uniune de state ce-si păstrau independenţa, metoda sa principală de activitate fiind coordonarea planurilor naţionale de dezvoltare. Tentativele ulterioare ale Uniunii Sovietice de a transforma CAER într-o organizaţie supranaţională prin impunerea unui plan unic de dezvoltare si a altor măsuri ce presupuneau transfer de suveranitate de la statele membre la organismele de conducere CAER aveau să esueze, mai ales datorită opoziţiei României. Totodată, partidele comuniste din ţările est-europene – partide de guvernământ în aceste ţări – si unele partide comuniste din ţările occidentale (Franţa si Italia) constituiau un Birou informativ al partidelor comuniste si muncitoresti (Cominform), prin care partidul sovietic acţiona spre a-si subordona miscarea comunistă internaţională. Urmând linia Moscovei, partidele comuniste din vestul European organizau greve si alte manifestări, menite să împiedice aplicarea Planului Marshall în ţările lor, acţiuni rămase însă fără succes.
De cealaltă parte, cursul spre constituirea unui bloc occidental se intensifica. În martie 1948, Belgia, Franţa, Marea Britanie si Olanda semnau un pact asupra colaborării economice, sociale si culturale, precum si pentru autoapărarea colectivă (Pactul de la Bruxelles). Pactul, cu durată de 50 de ani, era menit în principal respingerii unui atac armat în Europa. Dacă el putea fi considerat eficient împotriva unei eventuale reînnvieri a ceea ce se numea militarismul german, el era total insuficient pentru cazul unui potenţial mars spre vest al URSS. El nu ţinea, totodată, seama de ponderea pe care Statele Unite o dobândiseră în Europa si în treburile continentului.
În consecinţă, Statele Unite si Canada începeau tratative cu semnatarii pactului de la Bruxelles pentru un pact nord-atlantic. Se năstea NATO, prin Tratatul de la Washington (4 aprilie 1949), care- si stabilea sediul la Paris, apoi la Bruxelles. În 1954, URSS cerea să se alăture Tratatului Nord- Atlantic, cerere respinsă de SUA si Marea Britanie. Urma „replica“ răsăriteană a NATO, Organizaţia Tratatului de la Varsovia. Prin crearea NATO si prin Planul Marshall, blocul occidental dobândea dimensiunile si structurile corespunzătoare între flările care i se alăturau. Planul Marshall si Tratatul Nord-Atlantic consacrau prezenţa permanentă si poziţia dominant a Statelor Unite în Europa. În acest cadru creat de raporturile transatlantice, Europa occidental îsi putea continua căutările pentru găsirea propriilor forme de grupare.
Pe 5 mai 1949 se constituia Consiliul Europei, având ca state fondatoare Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia, cărora li se alăturau Grecia, Islanda si Turcia. Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, apărea ca o organizaţie eminamente politică, care-si propunea ca prioritate absolută promovarea drepturilor omului si libertăţilor fundamentale. În condiţiile opoziţiei tot mai evidente între regimurile democratice proprii multora dintre statele occidentale si cele totalitare, Consiliul Europei devenea un important organism al afirmării valorilor occidentale în confruntarea Est-Vest. Prin statutul său, Consiliul Europei era o organizaţie cu atribuţii supranaţionale, condus de un Consiliu al Ministrilor (format din ministrii de Externe ai ţărilor membre) si dispunând de o Adunare cu caracter parlamentar. Pe plan economic, în mai 1950, Robert Schuman, ministrul de Externe francez, propunea constituirea unei autorităţi franco-germane în domeniul cărbunelui si oţelului, deschisă si altor state din Europa occidentală. O asemenea autoritate era concepută ca o structură supranaţională, ceea ce va îndepărta Marea Britanie care, în acele condiţii, nu agrea ideea de supranaţionalitate.
Negocieri laborioase duceau la formarea pe 18 aprilie 1951, prin Tratatul de la Paris, a Comunităţii Europene a Cărbunelui si Oţelului (CECO), cu participarea Belgiei, Franţei, Italiei, Luxemburgului, Olandei si a R.F. Germania, primul pas către integrarea europeană. Urma Tratatul de la Roma (1957), unde „cei 6“ constituiau, alături de Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului, Comunitatea Economică Europeană — Piaţa Comună (CEE) si Comunitatea Europeană a energiei atomice (Euratomul). Ca si CECO, CEE si Euratomul s-au născut ca organisme supranaţionale, ducând mai departe procesul integrării europene. Potrivit Tratatului de la Roma, CEE urma să realizeze „cele 4 libertăţi“:
- Libera circulaţie a bunurilor;
- Libera circulaţie a persoanelor;
- Libera circulaţie a serviciilor;
- Libera circulaţie a capitalurilor.
În 1967, CECO, CEE si Euratomul formau Comunităţile Europene (CE) ), iar în 1987 intra în vigoare Actul Unic vest-european, care adăuga cooperării economice pe cea politică. Paralel cu această adâncire a integrării, începea si un proces de lărgire a Comunităţilor Europene, prin admiterea de noi membri în cadrul acestora. Astfel, în 1961 Grecia semna un acord de asociere cu Comunităţile Europene; devenea membră a CE atunci când îndeplinea condiţiile de aderare, după 20 de ani, adică în 1981. În 1964, un acord de asociere era semnat de Turcia, dar această ţară avea să străbată un drum lung până la îndeplinirea condiţiilor de admitere în Comunitate, drum care continuă si în primul deceniu al secolului XXI. Anul 1973 aducea admiterea în CE a Danemarcei,
Irlandei si Marii Britanii, astfel că Europa „celor 6“ devenea Europa „celor 9“. În 1981, prin admiterea Greciei, CE numărau 10 state, pentru ca în 1986 să se ajungă la Europa „celor 12“ prin aderarea Spaniei si Portugaliei. Tot în 1986, încheiau acorduri de asociere cu CE Cipru si Malta. Astfel, în deceniile Războiului Rece, refacerea postbelică si procesul integrării făceau din Europa de Vest unul dintre cei trei mari poli de putere din lumea occidentală, alături de America de Nord (Statele Unite si Canada) si Japonia. O dată cu acesta, sfera economiilor de piaţă se extindea, devenind dominantă pe plan mondial. Pivotul dezvoltărilor ce aveau loc în acest sens erau Statele Unite, cărora li se alăturau încă din anii ’50 „marii învinsi“ în război, anume Japonia si Germania. Forţa economică a statelor occidentale, influenţa pe care acestea o exercitau în cadrul marilor instituţii internaţionale financiare si comerciale determinau ca ordinea economică a Războiului Rece să evolueze în direcţia afirmării tot mai puternice a princpiilor de piaţă, principii care aveau să se impună treptat si în economiile de comandă. Acestea vor fi atrase în mod irezistibil în circuitul mondial de valori, într-o diviziune internaţională care va evidenţia nevoia presantă a reformelor economice si politice în statele estice, ceea ce avea să ducă în mod necesar la răsturnările revoluţionare din anii ’90, care, în final, puneau capăt Războiului Rece.
|
Nivelul dezvoltării diferitelor categorii de ţări
|
||||||||||||||||||||||||||||||
Pentru PIB reproduc clasificarea statelor, folosită de Banca Mondială, anume ţări slab dezvoltate, ţări cu dezvoltare medie si ţări puternic dezvoltate, categorii de ţări pe care, spre usurinţa lecturii, le numerotez cu cifrele I, respectiv II si III. Desigur, orice statistică poate prezenta deficienţe, iar PIB este doar unul dintre indicatorii prin care se măsoară gradul de dezvoltare a unei ţări; totusi, statisticile Băncii Mondiale se bucură de o largă recunoastere în lume pentru temeinicie si acurateţe. Asadar, în perioada Războiului Rece, ponderea ţărilor subdezvoltate în totalul produsului mondial brut a scăzut continuu; chiar dacă în cifre absolute PIB al acestor flări a cunoscut cresteri, nivelul lor de dezvoltare este cel mai bine caracterizat prin raportare la situaţia altor ţări în aceeasi perioadă. În intervalul dat, ponderea ţărilor mediu dezvoltate a scăzut doar puţin, după a crestere spectaculoasă între 1965-1980; este de remarcat că această crestere s-a petrecut tocmai în perioada primelor decenii ale dezvoltării, impuse mai ales de ţările „Lumii a Treia“, decenii care au coincis cu procesul destinderii între Est si Vest si cu o anumită liberalizare a comerţului internaţional; este, deasemenea, de menţionat că această crestere s-a realizat pe seama ponderii ţărilor puternic dezvoltate; dar boom-ul ţărilor mediu dezvoltate s-a terminat repede, evoluţia acestor ţări integrându-se în tendinţele generale. Pe de altă parte, în perioada menţionată ţările puternic dezvoltate si-au consolidat poziţia fruntasă. Tabloul se întregeste prin luarea în considerare a celorlalţi indicatori privind nivelul dezvoltării diferitelor categorii de ţări. Astfel, în 1988 în ţările slab dezvoltate trăia 60,8% din populaţia globului, căreia îi reveneau în medie 320 dolari pe locuitor. Pe de altă parte, 22,5% din populaţie îsi ducea viaţa în ţări mediu dezvoltate, în care se produceau anual 1930 dolari pe locuitor. Partea dezvoltată, mai bine zis privilegiată a planetei, era locuită de doar 16,5% din populaţia globului, bucurându-se de un PIB mediu de 17 800 dolari pe locuitor. Nu
sunt necesare analize aprofundate sau comentarii amănunflite pentru a înţelege diferenţele fundamentale existente în ceea ce priveste asigurarea drepturilor omului, înainte de toate pe plan economic si social, diferenţe în defavoarea marii majorităţi a populaţiei lumii. De aceea, este limpede că proclamaţia înaripată din Declaraţia Universală: „Toate fiinţele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi“ a rămas în mod fatal în perioada Războiului Rece — si, de fapt, si după încetarea acestuia, după cum voi arăta ulterior — un ideal de neatins.
Dar această imagine despre condiţia umană a locuitorilor Lumii a Treia trebuie întregită cu aspecte privind situaţia acestor ţări în ceea ce priveste securitatea lor ca state; cu alte cuvinte, pentru a caracteriza condiţia umană în aceste ţări trebuie avută în vedere împrejurarea dacă ele s-au situat în zone de liniste si siguranţă ori, dimpotrivă, în zone bântuite de insecuritate, de conflicte deschise ori latente; aceasta, pentru că Declaraţia proclamase prin art. 3 dreptul la viaţă si securitate al oricărei fiinţe umane. Este un lucru constatat în această privinţă că bipolarismul caracteristic Războiului Rece a asigurat stabilitatea si securitatea în raporturile dintre cele două blocuri. Dincolo de aceste raporturi însă, situaţia era total diferită. Astfel, din diverse cauze, între care la loc de frunte se înscria confruntarea Est-Vest, în zonele neangajate si în curs de dezvoltare s-au acumulat tensiuni si stări conflictuale, care au trecut adesea în conflicte deschise. Incertitudinile, insecuritatea — ca percepţie si dat obiectiv — au dus la atragerea unui mare număr de ţări slab dezvoltate într-o aberantă cursă a înamărilor. Astfel, dacă în 1972 ţările neparticipante la blocurile militare alocau pentru propria înarmare 20,9% din totalul cheltuielor militare mondiale, în 1981 ele ajunseseră la 29,6% din respectivele cheltuieli. Şi este de subliniat că mai mult de jumătate din aceste procente, anume 16,1%, reveneau ţărilor în curs de dezvoltare. Cât de mare era disproporţia resurselor alocate pentru înarmări de către ţările dezvoltate, pe de o parte, si cele în curs de dezvoltare, pe de altă parte, reiese din următoarea comparaţie: la 309 dolari pe locuitor alocaţi pentru cheltuieli militare în ţările dezvoltate, cifra pentru învăţământ era în acele ţări de 382 dolari, iar cea pentru sănătate de 284 dolari; în cazul ţărilor în curs de dezvoltate însă, la o medie de 30 dolari pe locuitor cheltuieli pentru achiziţii de arme, învăţământului îi erau destinaţi doar 24 dolari, iar pentru sănătate rămâneau numai 10 dolari. Este limpede că angajarea unui mare număr de ţări din Lumea a Treia în cursa înarmărilor înrăutăţea si mai mult standardele deja foarte joase de asigurare a condiţiilor de trai, de educaţie si sănătate, adică a condiţiei umane proprii multor sute de milioane de oameni. În plus, asa cum am arătat deja, Lumea a Treia a fost teatrul a foarte numeroase conflicte armate, cu tributul lor plătit în milioane de vieţi omenesti si mari distrugeri materiale.
La 22 aprilie 1945, în drum spre San Francisco, unde urma să se deschidă Conferinţa pentru crearea ONU, V. Molotov se oprea la Washington şi era primit de preşedintele SUA, Harry Truman; avea astfel loc prima întâlnire a unui înalt demnitar sovietic cu noul şef al administraţiei americane. Truman, potrivit propriilor mărturisiri, îi va vorbi brutal lui Molotov şi va remite un mesaj pentru Stalin, prin care prevenea guvernul sovietic că, dacă se dovedea imposibil să se pună în aplicare hotărârea de la Ialta privind Polonia, încrederea în alianţa celor trei puteri va primi o lovitură dură. „Nimeni nu mi-a vorbit încă pe acest ton“, va răspunde Molotov; „onoraţi-vă angajamentele şi nimeni nu vă va mai vorbi astfel“, replica Truman.
„Nu era vorba încă de războiul rece; era însă deja limbajul său; în orice caz, acesta nu mai era cel folosit de Roosevelt“18. Referirea lui Truman la Polonia nu era întâmplătoare: într-adevăr, la Ialta se hotărâse ca, în cazul statelor din Est, puterile Coaliţiei să acorde acestora asistenţă în constituirea unor guverne democratice, care apoi să organizeze alegeri libere. Ori, pe 21 aprilie 1945, guvernul sovietic semna un tratat ruso-polon cu guvernul polonez provizoriu, în condiţii când negocierile ruso-americano-britanice privind guvernul Poloniei încă nu fuseseră încheiate; mai mult, după ce pe 14 aprilie Truman îi scrisese lui Stalin propunându-i să invite la Moscova un număr de personalităţi poloneze — a căror listă o anexa — în încercarea de a se constitui un guvern polonez reprezentativ. Semnele apropierii Războiului Rece se vor înmulţi. Era instalarea acestuia o fatalitate? Unii autori nu cred acest lucru. „Contradicţia structurală a celor două puteri mondiale explică doar faptul că trebuia să se ajungă la concurenţa şi contradicţiile celor două sisteme, dar nu şi la formarea celor două blocuri, la împărţirea lumii în două, la ameninţarea reciprocă a securităţii şi la starea de asediu în politica internă“. Analiza evenimentelor, inclusiv a acţiunilor diplomatice, cu motivaţiile lor politice, economice, militare şi, nu în ultimul rând, ideologice, arată însă că drumul către Războiul Rece n-a fost deloc întâmplător. Înainte ca Churchill să-şi rostească faimosul discurs de la Fulton, în care denunţa căderea Cortinei de fier în mijlocul Europei, Stalin exprima în faţa liderului iugoslav Milovan Djilas, aflat în vizită la Moscova în iunie 1944, opinia privind inevitabilitatea rupturii dintre Est şi Vest din raţiuni politico-ideologice. Iată în relatarea lui Djilas momentul respectiv. După convorbiri oficiale „Stalin ne-a invitat la cină, însă în hol ne-am oprit în faţa hărţii mondiale, pe care Uniunea Sovietică era colorată în roşu şi din cauza aceasta era mai evidentă şi părea mai mare decât în realitate. Stalin şi-a petrecut mâna peste Uniunea Sovietică şi a exclamat (în legătură cu britanicii şi americanii — C.V.): Ei nu se vor împăca niciodată cu faptul ca un spaţiu atât de mare să fie roşu: niciodată, niciodată!“. Cele două mari state, devenite la sfârşitul războiului supraputeri: Statele Unite şi Uniunea Sovietică, aveau mari interese comune în menţinerea cooperării lor după înfrângerea Germaniei şi a Japoniei. Pe plan politic general, o ordine internaţională de pace şi securitate, bazată pe Carta Naţiunilor Unite, nu putea fi concepută în absenţa unei cooperări postbelice sovieto-americane. Rezolvarea problemei spinoase a Germaniei reclama aceeaşi cooperare. Pe plan economic, existau puternici stimulenţi care, prin natura lor, ar fi trebuit să acţioneze în acelaşi sens: Statele Unite ieşiseră din război cu capacităţi productive mult sporite, cu un uriaş surplus de produse, pentru care trebuiau găsite noi debuşee, în lipsa cărora se conturau perspectivele unei crize de supraproducţie şi ale unui şomaj ridicat. Dimpotrivă, URSS, învingătoare în război, suferise însă mari distrugeri, refacerea economică postbelică reclamând atât imense cantităţi de bunuri, înainte de toate de echipamente industriale, precum şi credite şi investiţii de capital substanţiale. În ciuda existenţei unor astfel de interese comune, Coaliţia Naţiunilor Unite avea să se destrame în curând şi lumea postbelică intra sub zodia Războiului Rece. Fără să-şi propună o analiză istorică propriu-zisă a marilor procese care au dat conţinut acestui război, cele ce urmează urmăresc să prezinte, tematic şi, în linii mari, cronologic, acţiunile diplomatice care marcau, pas cu pas, acumulările care au dus la instalarea lui şi apoi i-au punctat evoluţiile de-a lungul a peste patru decenii.
„Oricum inevitabil, războiul s-a terminat cu un vid geopolitic. Echilibrul puterii fusese distrus, iar un tratat de pace cuprinzător a rămas imposibil de formulat. Perioada postbelică avea să se transforme într-o luptă prelungită şi dureroasă pentru realizarea în fapt a reglementărilor care scăpaseră printre degete conducătorilor înainte ca războiul să ia sfârşit. Prăbuşirea Germaniei naziste şi nevoia de umplere a vidului de putere rezultat a condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Obiectivele Aliaţilor erau pur şi simplu prea divergente. Churchill urmărea să prevină dominaţia Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale. Stalin vroia să fie plătit în monedă teritorială pentru victoriile militare sovietice şi suferinţele eroice ale poporului rus. Noul preşedinte american, Harry
- Truman, s-a străduit iniţial să continuie moştenirea lăsată de Roosevelt, de a ţine alianţa unită. Până la sfărşitul primului său mandat însă, ultima rămăşiţă a înţelegerii existente pe durata războiului dispăruse. Statele Unite şi Uniunea Sovietică, cei doi giganţi de la periferie, se aflau acum unul în faţa celuilalt în inima Europei“.
Venirea la Casa Albă a lui Truman, aducea o schimbare notabilă a atitudinii Statelor Unite faţă de URSS. În tot timpul războiului, Roosevelt manifestase o grijă aparte faţă de relaţiile cu Uniunea Sovietică, arătase în repetate rânduri înţelegere pentru interesele sovietice, atenţie faţă de susceptibilităţile lui Stalin, în scopul menţinerii Coaliţiei şi asigurării participării ruseşti la înfrângerea Japoniei. El ţinea seama de un memorandum al Comitetului reunit al şefilor de stat major (JCS 506 din 18 septembrie 1943), care susţinea că SUA nu puteau câştiga războiul împotriva Germaniei şi nici pe cel împotriva Japoniei decât cu ajutor sovietic. Succesele militare de pe frontul de Est făceau ca armata americană să poată învinge Germania şi Japonia cu mai puţin de jumătate din diviziile considerate necesare, potrivit calculelor făcute în anii de dinaintea războiului propriu- zis. La deschiderea celui de-al doilea front în iunie 1944, în faţa trupelor americane şi britanice din Franţa şi Italia se aflau mai puţin de 90 divizii inamice, în timp ce armata rusă continua să lupte pe frontul de est, după trei ani de război, împotriva a peste 250 divizii. În plus, Roosevelt acorda un rol deosebit obţinerii unei atitudini cooperante din partea URSS în perioada postbelică pentru înfăptuirea marelui său proiect (Granddesign) al formării unei „lumi unice“. Truman nu va continua o astfel de linie. „Trebuie să fim duri cu ruşii“, afirma el. „Nu ştiu să se poarte. Sunt ca nişte tauri într-un magazin de porţelanuri. Trebuie să-i învăţăm cum să se poarte“. Atitudinea lui faţă de ruşi nu era nouă. În 1941, după declanşarea războiului germano-rus, Truman, pe atunci senator, declara: „Dacă vedem că Germania e pe cale să câştige războiul, va trebui ca noi să sprijinim Rusia. Dacă vedem că Rusia este pe cale să câştige, va trebui ca noi să ajutăm Germania şi astfel să le lăsăm să se ucidă între ele cât mai mult posibil“ .Dar ideea unei atitudini dure faţă de URSS nu izvora doar din înclinaţii personale ale noului preşedinte american, deşi asemenea înclinaţii pot conta mult în politică. Ea reprezenta de fapt unul din primele semne ale unei reconsiderări generale a politicii americane postbelice, o reacţie la măsurile luate de Moscova în ţările ocupate de forţele armate sovietice, după conferinţa de la Ialta, măsuri care, din punct de vedere sovietic, reflectau neîncrederea crescândă a Moscovei că problemele securităţii URSS erau luate în serios de către aliaţi occidentali. În fapt, toate acestea indicau o criză a Coaliţiei Naţiunilor Unite: premizele ei din timpul războiului încetau să existe, altele noi, în vreme de pace, nu erau încă formate. Depindea de interesele marilor puteri, înainte de toate, de cele ale Statelor Unite şi URSS, de obiectivele pe care acestea şi le propuneau, de concepţiile care patronau căile şi modalităţile de înfăptuire a acestor obiective ca astfel de premize să se constituie sau, dimpotrivă, să nu apară niciodată. Privită în perspectivă istorică, eventuala constituire a acestor noi premize se afla în mod esenţial în răspunderea celor două supraputeri, cu menţiunea că Statele Unite erau mai bine situate în determinarea cursului general al politicii postbelice.
„Pe baza superiorităţii lor structurale, scrie în acest sens W. Loth, SUA aveau posibilităţi mai mari să determine viitoarele relaţii sovieto-americane. Stătea în puterea lor să demoleze asimetria din cadrul stării de siguranţă a celor două puteri prin recunoaşterea intereselor sovietice de securitate în Europa de est, printr-un adevărat control internaţional al armei atomice sau printr-un ajutor economic, favorabil ambelor părţi. Nerecunoscând de facto sfera de securitate sovietică prin încercarea inutilă ca prin superioritate economică şi atomică să revizuiască situaţia creată în Europa de est, guvernul american a iniţiat în 1945 un mecanism de percepere reciprocă greşită şi de escaladare a conflictului. Factorii de decizie americani au interpretat eronat politica de securitate a URSS ca fiind baza unui expansionism în principiu nelimitat şi au reacţionat prin a refuza orice altă cooperare. Conducerea sovietică a interpretat la rândul ei greşit acest refuz de cooperare ca fiind o dovadă a caracterului agresiv al capitalismului american şi a reacţionat printr-o mai dură politică de securitate. Acest cerc vicios nu a mai fost întrerupt în anii de după 1945, iar formarea blocurilor a devenit definitivă“ .
Alţi autori, recunoscând inevitabilitatea Războiului Rece, pun pe seama diplomaţiei americane încrâncenarea deosebită a confuntării Est-Vest, care provenea din caracterul de cruciadă împotriva comunismului ca dominantă a politicii externe a Statelor Unite. Aşadar, scrie în acest sens Eric Hobsbawm: „Cine poartă răspunderea Războiului Rece? Întrucât dezbaterile legate de această problemă au fost multă vreme un fel de meci de ping-pong între cei care aruncă vina în exclusivitate asupra URSS şi dizidenţii (cei mai mulţi, trebuie s-o spunem, americani) care spun că a fost în primul rând vina SUA, ne simţim tentaţi să ne alăturăm mediatorilor istorici care pun pe seama fricii reciproce faţă de escaladarea confruntării, care a făcut cele două tabere înarmate să se mobilizeze “sub drapelele lor opuse”. Lucrul acesta este perfect adevărat, dar nu este tot adevărul. El explică mai ales ceea ce s-a numit “îngheţarea” fronturilor între 1947 şi 1949. Dar toate acestea nu explică tonul apocaliptic al Războiului Rece, şi el a venit din America. Dintre ţările democratice numai în America preşedinţii erau aleşi împotriva comunismului. Dacă cineva a introdus elemental cruciadei în Realpolitik, adică în politica confruntării de putere pe plan internaţional, menţinându-l acolo, acela a fost Washingtonul“ .
Revenind la problema elaborării poziţiilor americane în perioada post-Roosevelt, Stettinius, secretarul de stat, îl informa pe Truman că, după Ialta, guvernul sovietic adoptase o poziţie rigidă şi intransingentă în aproape toate problemele majore care interveniseră în relaţiile sovieto-americane. Iar A. Harriman, ambasadorul SUA la Moscova, sosea precipitat la Washington spre a-i împărtăşi opinii şi preocupări asemănătoare noului şef al administraţiei. Ruşii, îi va spune el lui Truman, invadează Europa şi iau dorinţa americană de cooperare drept o dovadă de slăbiciune. El, Harriman, considera că ruşii nu au intenţia de a rupe legăturile cu Statele Unite; de aceea, o atitudine de fermitate faţă de ei în toate problemele importante putea fi luată fără a exista riscuri serioase în raporturile cu Moscova. Discuţii cu colaboratorii săi apropiaţi îl întăreau pe Truman în intenţia de a promova o politică mai hotărâtă faţă de Moscova. Churchill, de la Londra, transmitea îndemnuri în acelaşi sens. El îi va propune lui Truman pe 5 mai 1945 „ca aliaţii să nu se retragă de pe poziţiile lor actuale din lungul liniei de ocupaţie (trupe americane şi engleze se aflau în regiuni întinse din sudul a ceea ce avea să devină zona de ocupaţie sovietică ) până când nu suntem satisfăcuţi în privinţa Poloniei, precum şi în privinţa caracterului temporar al ocupaţiei ruseşti a Germaniei şi a condiţiilor de stabilit în ţările rusificate sau controlate de ruşi în Valea Dunării, în special Austria, Cehoslovacia şi Balcanii“. Pe 12 mai, premierul britanic, după ce îi sugerase lui Truman o nouă întâlnire a celor trei mari, îşi relua argumentele către Washington, adăugând că poziţiile dobândite de ruşi le vor permite „să avanseze, dacă o vor voi, până la ţărmurile Mării Nordului şi ale Atlanticului. Este fără îndoială vital să se ajungă acum la o înţelegere cu Rusia sau să evaluăm care este stadiul relaţiilor cu ea, înainte de a slăbi de moarte armatele noastre sau a le replia în zonele de ocupaţie. Numai o întâlnire personală ne poate permite să ajungem la aşa ceva“). La Washington se va accepta propunerea privind o nouă întâlnire la nivel înalt, dar îndemnurile lui Churchill vor fi privite cu circumspecţie: ele erau, prea făţiş, impregnate de ideile sferelor de influenţă şi politicii echilibrului de putere. Truman înţelegea să promoveze o politică mai fermă decât predecesorul său faţă de URSS, fiind însă animat de filozofia wilsoniană, la care adera cu entuziasm. Îl va trimite la Moscova pe Harry Hopkins, vechiul colaborator apropiat al lui Roosevelt, cu mesaje clare către conducătorii Kremlinului. Vizita lui Hopkins era precipitată de confruntările apărute la conferinţa de constituire a Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde URSS insista pentru păstrarea dreptului de veto al ţărilor membre permanente ale Consiliului de Securitate chiar în condiţii când aceste ţări erau implicate în conflictul aflat în atenţia ONU. Între 27 mai -7 iunie, Stalin avea 6 întâlniri cu Hopkins. Vor fi deblocate lucrurile la San Francisco, ceea ce permitea semnarea Cartei ONU, se va ajunge la o soluţie de compromis privind constituirea guvernului polonez şi se va conveni convocarea unei noi reuniuni între cei trei mari în iulie-august 1945.
Hopkins însă, un diplomat care credea că, aşa cum fusese cazul în timpul războiului, rezolvarea problemelor ruso-americane presupunea spirit de armonie şi nu confruntare „îi va cere lui Stalin să- şi modifice pretenţiile privitoare la estul Europei, pentru a uşura presiunile interne ale administraţiei americane“; dar el n-a reuşit „să-i transmită lui Stalin că americanii priveau extreme de serios
chestiunea autodeterminării Europei de est“. În perspective Potsdam-ului, până la sfârşitul lunii iunie trupele americane erau retrase din zona sovietică de ocupaţie; deşi Churchill se împotrivise până la capăt (el propusese ca retragerea să fie amânată până la Conferinţă), Marea Britanie proceda, de nevoie, la fel în ceea ce priveşte propriile trupe.
Conferinţa de la Potsdam era precedată de unele „mişcări” diplomatice care dădeau expresie unor repoziţionări în raporturile dintre cei trei. Churchill îl invita pe Truman ca, în drum spre Berlin, să se oprească la Londra, spre a sărbători împreună victoria anglo-americană în război. Pentru a evita suspiciuni ale lui Stalin privind eventuale înţelegeri separate, Truman îl refuza pe primul ministru britanic. La rândul său, motivând că el şi Stalin nu se cunoşteau, Truman lansa ideea unei întâlniri cu liderul sovietic, înaintea conferinţei propriu zise. Churchill însă avea să răspundă iritat că el nu va participa la nicio reuniune la nivel înalt care ar fi fost continuarea unei conferinţe Truman-Stalin. Privit în perspectivă, episodul dezvăluia şi dificultăţile de adaptare a Marii Britanii la statutul cu care ţara ieşea din război, anume de partener second al Statelor Unite, în condiţii când lumea devenea bipolară19.
Conferinţa de la Potsdam rezolva o serie de probleme privind Germania, graniţele de vest ale Poloniei, intrarea URSS în război împotriva Japoniei ş. a., dar nu oprea cursul spre confruntare. Mai multe cereri ale lui Stalin erau respinse: aceea de a avea o bază militară în Strâmtori, de a prelua administraţia unora dintre teritoriile africane foste colonii italiene, de a se institui un control comun al celor patru puteri asupra zonei Ruhrului, precum şi de recunoaştere de către puterile occidentale a regimurilor prosovietice din România şi Bulgaria. Aceeaşi soartă o aveau unele propuneri ale lui Truman, mai ales aceea privind internaţionalizarea regimului Dunării. Truman va încerca să şi-l apropie pe Stalin. El aprecia mai mult stilul sec al liderului sovietic decât elocinţa premierului britanic. „Churchill vorbeşte întruna, în vreme ce Stalin doar mârâe, dar ştii ce vrea să spună“, avea să afirme el. Va pleca de la Potsdam animat de convingerea că a reuşit să-i transmită acestuia fără echivoc modul de gândire al Statelor Unite. Avea să vadă în curând că Stalin rămânea la concepţiile sale.
Conferinta de la Potsdam şi evolutiile imediate de după încheierea ei duceau la o reevaluare generală a politicii Statelor Unite, înainte de toate, fată de URSS. Moscova, la rândul ei, avea să facă propriile reevaluări în politica sa fată de aliatii occidentali. În fapt, anii 1946-1948 duceau la cristalizarea politicii postbelice a principalelor centre de putere ale lumii, aşa cum rezultaseră ele din cel de-al Doilea Război Mondial. Punctele fundamentale în care interesele acestor centre de putere se ciocneau erau: viitorul Germaniei, soarta statelor din Europa centrală şi de est, gestionarea energiei atomice, căile realizării unei „lumi unice“, în formula atât de dragă lui Roosevelt, precum şi unele probleme punctuale, cum erau Iranul, Grecia şi Turcia; de aceste ultime probleme, mă voi ocupa însă ceva mai târziu.
Viitorul Germaniei După 9 mai 1945, înţelegerile puterilor învingătoare referitoare la Germania au fost limitate şi strict practice. La 5 iunie 1945 era semnată la Berlin Declaraţia guvernelor URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme. Germania era împărtită în patru zone de ocupatie. Se constituia Comisia Interaliată de Control, formată din cei patru comandanti şefi ai zonelor respective. Comisia urma să adopte hotărâri în unanimitate. Regiunea Marelui Berlin era ocupată de fortele armate ale fiecăreia din cele patru mari puteri. Administarea regiunii urma să fie asigurată de o autoritate interaliată de guvernământ, compusă din patru comandanti supremi, numiti fiecare în parte de către comandantul şef respectiv din Comisia Interaliată de Control. Conferinţa de la Potsdam cerea ca Germania să fie tratată ca un întreg şi stabilea principiile după care aliatii urmau să actioneze pentru demilitarizarea şi crearea conditiilor pentru o dezvoltare democratică a ei.
De asemenea, Conferinta stabilea că cele patru puteri de ocupatie aveau dreptul de a ridica din zona proprie, în contul reparatiilor de război, utilaje industriale şi alte bunuri; URSS urma să primească 50 la sută din întregul cuantum al reparatiilor datorate de Germania, având posibilitatea de a-şi acoperi drepturile şi din celelalte zone de ocupatie. Totodată, la Potsdam s-a hotărât crearea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din şefii diplomatiilor Chinei, Frantei, Marii Britanii, Statelor Unite şi Uniunii Sovietice. Consiliul urma să functioneze ca organ permanent pentru încheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, România şi Ungaria „cât mai curând posibil“, apoi a tratatelor de pace cu Germania şi Austria. Atât şi nimic mai mult; cum avea să arate viitorul Germaniei urma să se stabilească de-abia ulterior.
Discutiile purtate pe această temă în timpul războiului, inclusiv la Teheran şi Ialta, se dovedeau preliminare şi, în fapt, neangajante pentru puterile învingătoare. Se va vedea în curând că supraputerile în devenire abia îşi formulau politicile de perspectivă în privinta Germaniei. „La Ialta a apărut pentru prima oară conflictul esential care diviza cele trei mari puteri în problema germană: intersele americane de a integra potentialul german în asociatia economică a unei “lumi unitare”, interesele sovietice de a nu lăsa ca acest potential să intre pe mâna britanicilor şi americanilor“. Roosevelt fusese initial adeptul „planului Morgenthau“ (după numele autorului său, ministrul de Finante din timpul războiului), care prevedea dezindustrializarea şi dezmembrarea Germaniei, transformarea ei în câteva state predominant agrare. În fapt însă, astfel de idei contraveneau proiectului Grand design al lui Roosevelt, care vedea viitorul în forma unei lumi unitare, pe baze liberale şi democratice; în curând avea să se pună problema că Germania nu putea rămâne în afara unui asemenea proiect. Astfel, încă din timpul pregătirilor pentru Conferinta de la Ialta, Departamentul de Stat introducea în dosarul destinat lui Roosevelt ideea potrivit căreia „scopul politicii americane era încorporarea unei Germanii reformate, paşnice, neagresive economic —pe baza egalitătii în drepturi — într-un sistem economic mondial liberal“. Acesta va ajunge ideea-cheie în definirea politicii americane fată de Germania postbelică. Ea va fi puternic întărită atunci când devenea stringentă refacerea economică a Europei, ceea ce nu se putea concepe lăsând în afara economiei europene —potential — cea mai puternică, anume cea germană. Atunci când divergentele cu URSS vor arăta clar că nu era posibilă nici formarea unei lumi unitare, nici integrarea într-o astfel de lume a întregii Germanii, Statele Unite aveau să ia hotărât cursul spre unificarea celor trei zone occidentale, proces finalizat prin formarea Republicii Federale Germania. Iar când confruntarea Est-Vest va atinge stadiul opozitiei blocurilor militaro-politice şi problema apărării Europei occidentale se va impune pe un prim-plan, RFG va fi integrată în alianta statelor democratice. La rândul ei, Marea Britanie se orienta relativ timpuriu către o anumită diviziune a Germaniei, care să răspundă intereselor britanice. Astfel, în vara anului 1944, „grupul comun al ministerului de Război şi al Foreign Office-ului, cunoscut ca “Planificatorii post-osti l ităti ” prevedeau că Uniunea Sovietică va deveni un adversar potential şi vorbeau deschis despre formarea unui bloc vest-european care să se contrapună sovieticilor. Germania sau o parte a acesteia urma să fie încorporată în acest grup occidental pe considerentul că a ceda resursele Germaniei unei puteri ostile însemna a aduce prejudicii securitătii insulelor britanice. Spre sfârşitul verii lui 1944, autoritătile britanice erau, aşa dar, serios interesate în împărtirea Germaniei, ca un mijloc de a mentine resursele acesteia în interesul unei viitoare aliante occidentale“ .
În ceea ce o priveşte, după încheierea războiului, pentru o anumită perioadă, Uniunea Sovietică îşi va pierde interesul pentru o dezmembrare a Germaniei. Va căuta să folosească prezenta sa militară într-o zonă întinsă a teritoriului german, precum şi pozitiile sale în structurile aliate de control şi gestionare a treburilor germane pentru a îşi extinde influenta asupra Germaniei în ansamblu. Va urmări cu îngrijorare orientarea puterilor occidentale spre unificarea zonelor de ocupatie proprii şi, cu deosebire, perspectiva ca potentialul Germaniei unificate să fie înglobat într-o sferă de influentă americană; în replică, se va pronunta pentru încheierea unui tratat de pace cu o Germanie unită, neutră şi democratică. Eşecul acestei politici va determina orientarea URSS spre extinderea hegemoniei sale asupra acelei părti a Germaniei aflate sub propria ocupatie, ceea ce ducea inevitabil la constituirea R.D. Germane.
Astfel, încheierea unui tratat de pace cu Germania, convenită în principiu la Potsdam, rămânea fără obiect pentru un viitor nedefinit. Divizarea Germaniei devenea o parte a divizării continentului, o componentă esentială a confruntărilor de bloc în inima Europei. Dorită în anii războiului, abandonată apoi, ideea dezmembrării avea să devină realitate de-abia după tinerea pentru un timp a Germaniei sub ocupatia puterilor învingătoare şi în forme la care puterile aliate nu se gândiseră atâta vreme cât luptaseră alături.
Soarta statelor din Europa centrală şi de est confruntarea marilor puteri învingătoare în legătură cu statele din Europa centrală şi est se accentua rapid după 9 mai 1945 şi avea să fie, într-un fel, hotărâtoare pentru instalarea Războiului Rece.
Datele realitătilor istorice erau clare. Pe de o parte, armatele ruse înaintaseră până pe Elba. Ele se aflau în zona sovietică de ocupatie din Germania, în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria. Iugoslavia lui Tito, eliberată de partizani, adopta o linie net anti-occidentală; o urma Albania. În nord, Finlanda simtea din plin presiunea marelui său vecin de la răsărit, ale cărui teluri acaparatoare le cunoscuse în repetate rânduri; ea se afla în fata unei optiuni iminente şi grave între statele Coalitiei, fără să uite însă că, în răfuielile Rusiei cu ea, Occidentul nu-i fusese niciodată de un sprijin credibil. Pe de altă parte, trupele anglo-franco-americane se instalaseră în zonele apusene de ocupatie din Germania. Italia, Grecia, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia fuseseră eliberate de puterile occidentale ale Coaliţiei. Austria, ca şi Germania, era împărtită în zone de ocupatie. Astfel, teritorial, continentul era deja, practic, divizat.
Toate tentativele URSS de a dobândi pozitii care să-i permită exercitarea unei influente în Vest, altele decât cele ce decurgeau din aranjamentele privind Germania şi Austria, precum şi din participarea sa la negocierile tratatelor de pace, aveau să fie respinse de către Statele Unite şi Marea Britanie, cărora li se alătura în curând Franta. În martie 1945, Washingtonul va fi împotriva participării sovietice la negocierile militare purtate la Berna privind capitularea fortelor germane din Italia de nord, acceptând doar prezenta rusă la discutiile referitoare la capitularea propriu-zisă a Italiei, discutii ce aveau loc în cadrul Cartierului general al Aliatilor.
Stalin va reactiona iritat, văzând în acestă împotrivire posibilitatea încheierii la Berna a unor întelegeri potrivit cărora, în schimbul unor conditii de pace îngăduitoare, conducerea germană ar fi deschis americanilor şi britanicilor frontul de vest spre o înaintare rapidă în teritoriile germane, în timp ce se continua cu înverşunare rezistenta pe frontul de est. Roosevelt va considera învinuirea în acest sens a lui Stalin „o imensă necuviintă“, dar va decide ca acest incident să nu provoace o criză în relatiile sovieto-americane. Mai târziu, la Potsdam, URSS nu va reuşi să obtină internationalizarea regimului regiunii Ruhr şi nici preluarea unor foste colonii italiene în Africa de nord. Astfel, limitele exercitării influenţei ruse spre vest erau clar trasate.
Aveau, în ceea ce le priveşte, puterile occidentale, posibilităţi de a influenta semnificativ situatia tărilor din Est, în care intraseră şi staţionau trupele ruse? Se va vedea repede că, deşi aceste posibilităţi nu lipseau, ele erau limitate şi temporare. Cu toate că suferise pierderi umane şi distrugeri materiale imense, Rusia sovietică ieşea din război ca o mare putere. Prezenta Armatei roşii pe teritorii atât de întinse şi de o importantă strategică vitală oferea Kremlinului poziţii deosebit de puternice în relaţiile sale cu aliaţii. Stalin putea să transforme această prezenţă într-un atu de mare forţă în eventualele negocieri cu Occidentul pentru o reglementare general postbelică pe care, atunci, puterile Coaliţiei o considerau nu numai de dorit, dar şi posibilă.
Unii autori chiar consideră că Stalin tindea să atribuie un asemenea rol poziţiilor cucerite de fortele armate sovietice dincolo de granitele URSS din 1941. „Este posibil – într-adevăr, eu cred, aproape – scrie în acest sens Kissinger, ca Stalin să nu fi pus la cale stabilirea a ceea ce a devenit cunoscut
68
drept orbita satelitilor, cât a intentionat să-şi întărească mâna în vederea unei inevitabile etalări diplomatice“. Dar el putea la fel de bine să socotească pozitiile teritoriale câştigate drept oportunităti spre a extinde orânduirea de tip sovietic în tările ajunse la discretia sa. Chiar aceasta avea să facă, în conditii când aliaţii URSS nu i se opuneau în mod hotărât. „De fapt, continuă Kissinger, controlul absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost disputat doar retoric de democraţii şi niciodată într-o manieră care ar fi implicat riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios. Ca rezultat, Uniunea Sovietică a fost în stare să-şi transforme ocupaţia militară într-o reţea de regimuri satelit“ (ibidem). În felul acesta însă, Stalin pierdea orice şanse de a păstra după război raporturi de conlucrare cu puterile aliate, raporturi în posibilitatea menţinerii cărora liderii sovietici credeau pentru un timp20.
Pe de altă parte, Statele Unite, interesate în asigurarea cooperării sovietice postbelice, făceau totodată din respectarea principiului autodeterminării popoarelor din estul Europei o condiţie indispensabilă a unor relaţii normale cu URSS. „Deoarece conducerea americană, scrie W. Loth, vroia să obţină în acelaşi timp şi autodeterminarea Europei de est şi prietenia sovietică, le-a ratat pe amândouă“. Faptul că „alegeri libere conform criteriilor democratice şi instaurarea unor regimuri prosovietice în Europa de est erau incompatibile nu a fost înţeles de administraţia Roosevelt, dar nici de Roosevelt însuşi care, necunoscând condiţiile europene, spera ca principiile Cartei Atlanticului şi interesele sovietice pentru siguranţa Europei de est să poată deveni, cumva, compatibile“. Ele nu erau însă, ori diplomaţia postbelică nu a fost capabilă să le facă, într-un fel sau altul, compatibile. În consecinţă, puterile occidentale aveau să cedeze, pas cu pas, politicii ruse de sovietizare a Europei centrale şi de est, iar sferele de influenţă se statorniceau pe continent pentru o jumătate de secol. Dilema atomului: Cutia Pandorei sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial era marcat de un eveniment epocal: intrarea în uz a unei noi surse de energie, cea atomică. Omenirea lua cunoştinţă de extraordinara forţă ascunsă până atunci în interiorul unor particule elementare printr-o înfricoşătoare demonstraţie a capacităţii de distrugere a diviziunii atomului de uraniu, respectiv, de plutoniu: aruncarea celor două bombe atomice asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, hotărâtoare, desigur, în acceptarea de către Japonia a capitulării necondiţionate. Pe de altă parte, prin spargerea atomului se deschidea accesul la o sursă de energie, practice inepuizabilă, care putea fi folosită în scopuri paşnice. În 1945, ţara care avea privilejul de a poseda cunoştinţele şi tehnologiile necesare stăpânirii diviziunii atomului erau Statele Unite.
Prin aceasta, un nou izvor de putere se adăuga imensului potenţial economic, militar, ştiinţifico-tehnologic, prestigiului politic fără precedent cu care SUA intrau în perioada postbelică. Într-un discurs ţinut pe 9 august (după folosirea celor două bombe atomice), Truman declara: „Putem să spunem că ieşim din acest război drept cea mai puternică naţiune a lumii, naţiunea cea mai puternică, poate, a întregii istorii“ . Poziţia americană faţă de perspectivele folosirii energiei atomice se va contura repede: în 1946, administraţia Truman decidea definitiv să păstreze monopolul asupra armelor atomice.
În vara anului 1945, ministrul de Război al SUA, Stimson, pledase pentru a se acorda URSS parteneriatul atomic, în schimbul unui comportament sovietic cooperant. Secretarul de stat Byrnes se opunea însă, argumentând că, dimpotrivă, un astfel de comportament din partea sovietică putea fi obţinut tocmai prin monopolul armelor atomice.
„Truman nu va fi nicio clipă tentat să urmeze sfaturile celor care îl vor îndemna să utilizeze monopolul atomic american pentru a-i obliga pe ruşi să se replieze în cadrul frontierelor lor. Dar acest monopol îi va furniza umbrela la adăpostul căreia el va putea practica, fără prea multe riscuri o politică de rezistenţă faţă de înaintarea comunismului dincolo de cortina de fier, aşa cum se stabilise de-a latul Europei în momentul capitulării Germaniei. Fără bombă, este dificil să-ţi imaginezi cum ar fi rezistat ţările Europei occidentale contagiunii comuniste, cum s-ar fi putut angaja din punct de vedere formal Statele Unite să le protejeze“.
În noiembrie 1945, Statele Unite se consultau cu Marea Britanie şi Canada în problemele privind energia atomică. Rezulta o declaraţie comună Truman-Attlee-King (ultimul fiind primul ministru canadian), prin care cei trei condiţionau comunicarea de informaţii privind energia atomică a altor state de existenţa unor garanţii că aceste informaţii nu vor fi folosite în scopuri distructive, garanţii care, se recunoştea, nu puteau fi obţinute. Era un refuz de a împărtăşi asemenea informaţii ruşilor. În curând se va vedea însă că, din punct de vedere american, acest refuz se referea la toate celelalte state.
Problema noii energii intra nu peste mult timp în atenţia Naţiunilor Unite. La 24 ianuarie 1946, Adunarea Generală a ONU hotăra crearea Comisiei Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Energia Atomică. În faţa acestei Comisii, la 14 iunie acelaşi an, reprezentantul american Bernard M. Baruch, propunea un ansamblu de măsuri pentru controlul internaţional al utilizărilor energiei atomice (Planul Baruch). Planul prevedea constituirea unei Autorităţi Internaţionale pentru Dezvoltarea Atomică, organism căruia urma să i se încredinţeze răspunderea pentru toate fazele dezvoltării şi utilizării energiei atomice, începând cu materiile prime. Potrivit Planului, acestei autorităţi îi reveneau următoarele responsabilităţi: (1) să asigure deplina exploatare a potenţialităţilor paşnice a energiei atomice; (2) să ofere statelor securitatea împotriva unui atac surpriză din partea celor care ar fi violat interdicţia folosirii armelor atomice, prin acea că ea devenea proprietara materialelor fisionabile şi dobândea capacităţile de a administra cercetarea ştiinţifică şi celelalte activităţi în domeniul atomic şi dreptul de a face inspecţii asupra acestui domeniu; potrivit Planului, Agenţia urma să funcţioneze sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU, în condiţii când statele membre ale acestui organism nu aveau drept de veto asupra activităţii Agenţiei. În esenţă, acest al doilea punct al Planului Baruch urmărea instituirea unui control internaţional asupra producţiei şi folosirii energiei atomice. El preciza că numai după ce mecanismele de control intrau în funcţiune şi se dovedeau eficiente Statele Unite erau obligate să renunţe la armele lor atomice, să accepte interdicţia asupra producerii şi folosirii acestor arme şi să pună la dispoziţia Agenţiei toate cunoştinţele lor ştiinţifice şi tehnologice privind energia atomică.
Planul Baruch ridica o dilemă în faţa URSS: să renunţe la obţinerea propriei arme atomice în favoarea instituirii unui control internaţional, în condiţii când, pentru o perioadă neprecizată, SUA aveau să beneficieze de monopolul atomic sau, dimpotrivă, să ia cursul producerii aceluiaşi tip de armament: vor opta curând pentru această a doua variantă. La 19 iunie, A. A. Gromîko, ambasadorul sovietic la ONU, se opunea Planului Baruch şi făcea contrapropunerea ca, mai întâi, să fie distruse toate armele atomice existente şi instalaţiile de producere a lor şi numai după aceea să se instituie un sistem internaţional de control asupra energiei atomice.
La numai câteva zile după respingerea de către URSS a planului Baruch, preşedintele Truman semna Legea McMahon, care încredinţa unei comisii civile controlul energiei atomice pe teritoriul Statelor Unite. Legea stabilea un secret strict asupra a tot ceea ce ţinea de procesele de fabricare a armelor atomice şi pedepse drastice, inclusiv cea capitală, pentru divulgarea de astfel de secrete unor puteri străine. Adoptarea acestei legi, punea capăt cooperării americanoengleze în domeniul energiei atomice, măsură resimţită dureros la Londra, în condiţii când savanţi britanici contribuiseră efectiv la producerea bombei atomice; în consecinţă, guvernul englez lua decizia creării propriei industrii de armament atomic.
După dezbateri îndelungate, la 30 decembrie 1946 Comisia ONU pentru Energia Atomică adopta planul american (URSS s-a abţinut de la vot). În iunie 1947, Moscova îşi reafirma poziţiile. La 4 noiembrie 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite aproba hotărârea din decembrie 1946 a Comisiei ONU pentru Energia Atomică. În condiţii când cursul spre confruntare Est-Vest se instalase definitiv, activitatea Comisiei era blocată. Ea îşi suspenda lucrările în iulie 1949, iar în iunie 1952 Adunarea Generală ONU decidea desfiinţarea ei, constatând neputinţa sa de a-şi îndeplini mandatul.
Astfel, tentativa de a institui controlul internaţional asupra energiei atomice, înainte de toate asupra armamentelor atomice, eşua. În curând, cursa înarmărilor atomice, apoi a celor nucleare, avea să devină o componentă deosebit de primejdioasă a cursei generale a înarmărilor.
Prin aceasta, domeniul energiei atomice nu crea o punte între puterile până atunci membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite, ci devenea un motiv în plus de dezbinare şi confruntare, o manifestare de o gravitate extremă a Războiului Rece.
O „lume unică“? Nu mai puţin adânci se vor dovedi divergenţele de concepţii şi poziţii între cele două supraputeri în ceea ce priveşte viziunea despre lumea postbelică. Nu mă refer aici la componenta de securitate a ordinii mondiale, ale cărei premise se puneau prin constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite, pe care se vor grefa nu peste multă vreme structurile de bloc, ci la bazele economice ale acestei ordini.
Concepând „Marele proiect“, Roosevelt vedea aceste baze în extinderea la nivel planetar a principiilor liberalismului, legate indisolubil de economia de piaţă, de asigurarea unui comerţ internaţional eliberat atât de barierele grupărilor economice închise, cât şi de încorsetările etatiste. Cordell Hull, secretarul său de stat, considera că rivalităţile economice din perioada interbelică avuseseră un rol substanţial în declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial. De aceea, Statele Unite, prin negocieri îndelungate şi dificile, vor determina Marea Britanie să renunţe în final la Zona lirei sterline.
Pe de altă parte, marele proiect rooseveltian era încrezător şi în perspectiva includerii URSS în această economie mondială, pe care se baza viziunea „lumii unice“. Această supoziţie se va dovedi în curând utopică. Tipul de economie sovietic, bazat pe proprietatea colectivă şi rolul predominant al statului în gestiunea economică, rămânea refractar liberalizării raporturilor economice internaţionale. Iar extinderea acestui tip de economie în ţările intrate în orbita URSS era însotită, cu deosebire în primele faze ale confruntării Est-Vest, de un curs urmărind fragmentarea pietii mondiale.
Istoria diplomatică a ultimelor luni de război si a primilor ani de pace consemna evoluţii care constituiau un fel de preliminării ale politicii de îngrădire. În fapt, trecerea de la colaborarea puterilor Coaliţiei Naţiunilor Unite în timpul războiului la confruntarea Est-Vest se petrecea treptat, dar într-un termen foarte scurt. Euforia Yaltei se domolea repede, când devenea evident că fiecare parte interpreta diferit hotărârile adoptate în Crimeea. Referindu-se în acest sens la concesia făcută de Stalin aliaţilor săi prin adoptarea Declaraţiei Comune asupra Europei Eliberate, Kissinger scrie în acest sens:
„Stalin, evident, s-a gândit la promisa versiune sovietică de alegeri libere, mai ales că Armata Rosie ocupase deja ţările în discuţie. Asta este ceea ce s-a întâmplat de fapt, desi Stalin a subestimat mult seriozitatea cu care americanii abordau, în mod tradiţional, documentele juridice. Mai târziu, când s-a hotărât să organizeze rezistenţa împotriva expansiunii sovietice, America a făcut aceasta bazându-se pe faptul că Stalin nu-si ţinuse cuvântul — asa cum fusese dat la Ialta si asa cum îl înţeleseseră conducătorii si publicul american“.
Divergenţele de interese si de poziţii, nemulţumirile, neîncrederea reciprocă între Statele Unite si Marea Britanie, pe de o parte, si URSS, pe de altă parte, aveau să se acumuleze rapid, mai ales după dispariţia lui Roosevelt. Este greu de stabilit si, în fond, lipsit de importanţă, cui i-a revenit iniţiativa într-un moment sau altul în acestă cursă de acţiuni, reacţii si contrareacţii, care transformau literalmente peste noapte aliaţii de până atunci în adversari neînduplecaţi.
Suspiciunile Uniunii Sovietice că interesele sale de securitate nu sunt luate în considerare într-o măsură satisfăcătoare de către partenerii săi occidentali întăreau orientarea Moscovei spre satisfacerea respectivelor interese prin mijloace proprii. Această orientare se concretiza îndeosebi în consolidarea sferei sale de influenţă în Europa de răsărit si centrală, până acolo unde înaintaseră trupele ruse. Truman va replica prin politica „să fim duri cu rusii!“, pentru că „Uniunea Sovietică are mai multă nevoie de noi decât invers“. În termini concreţi, administraţia americană în frunte cu el urmărea în continuare să obţină cooperarea URSS (războiul din Europa nu era încă încheiat, cel din Pacific continua în forţă), dar căuta această cooperare nu atât prin înţelegere si dispoziţie de compromis, ca sub Roosevelt, ci printr-o atitudine fermă si prin condiţionări în diferitele probleme aflate pe agenda raporturilor Americano sovietice, condiţionări care, luate împreună, au rămas în istorie ca o politică de presiuni. Anume, o politică de presiuni prin care Statele Unite urmăreau să obţină un comportament cooperant din partea rusilor.
Churchill va fi adeptul politicii de presiuni, dar vedea în aceasta mai mult, anume modalitatea de a forţa Moscova să poarte negocieri care să ducă la acorduri angajante pentru ea înainte ca poziţiile sale de putere să se fixeze în inima Europei si, mai târziu, atâta timp cât exista monopolul atomic american. El i-a cerut lui Truman ca trupele americane să rămână pe Elba si să nu se retragă imediat din teritoriile ocupate în Germania — teritorii care urmau să intre în zona sovietică de ocupaţie — precum si o înaintare rapidă spre Viena si Praga. Eisenhower s-a opus si Truman si-a însusit punctul său de vedere. Maresalul englez Montgomery obţinea pe 4 mai 1945 o capitulare parţială a guvernului Donitz- format după sinuciderea lui Hitler, numai pe frontul de vest, iar Churchill a continuat să sprijine acelasi guvern pentru o eventual folosire a trupelor germane împotriva Armatei Rosii, în cazul unei înaintări sovietice spre Marea Nordului; va renunţa la această intenţie doar pe 23 mai, sub o puternică presiune americană.
Un teren predilect al politicii de presiuni a fost reprezentat de domeniul economic, în ciuda faptului că interesele americane si cele sovietice în acest domeniu erau complementare: Statele Unite dispuneau de uriase surplusuri de produse, în timp ce URSS, distrusă de război, avea nevoie acută de astfel de produse. Pentru a pune în valoare asemenea oportunităţi, erau necesare credite substanţiale americane. Este tocmai ceea ce a încercat să facă administraţia Roosevelt.
Astfel, în decembrie 1943, Averell Harriman, ambasadorul SUA la Moscova, oferea conducerii sovietice, în numele presedintelui american, un împrumut de aproximativ 10 miliarde dolari. Partea sovietică era de acord, avansa cifre mai modeste, precum si propuneri privind rambursarea creditului si dobânzile aferente. Congresul american se opunea însă acordării de împrumuturi către URSS încă din timpul războiului, cerând totodată o serie de concesii politice din partea sovieticilor. În ianuarie 1945, Molotov îl înstiinţa pe Harriman că Uniunea Sovietică era interesată să cumpere din SUA instalaţii industriale în valoare de 6 miliarde dolari, dacă obţinea un credit în condiţii rezonabile. Harriman însă, adept iniţial al acordării de împrumuturi URSS, îsi schimbase între timp poziţia, susţinând că amânarea oricăror credite era un mijloc de a obţine o atitudine cooperantă din partea sovietică în problemele nerezolvate dintre Moscova si aliaţii ei occidentali. Roosevelt va fi de acord cu ambasadorul său, iar în 1945 întreaga problemă a creditelor era îngheţată.
Pe de altă parte, la îndemnul lui Harriman si sub presiunile Congresului, pe 11 mai 1945, Truman aproba o hotărâre prin care se stopau orice livrări către URSS în cadrul programului lend-lease; ulterior, presedintele american va recunoaste că semnase decizia respectivă fără s-o citească. Aceasta va fi pusă în practică imediat, chiar vapoarele plecate spre porturile sovietice fiind întoarse din drum. Sovieticii vor protesta, unele livrări vor fi temporar reluate, dar episodul rămânea înscris în lista punctelor controversate între cele două mari puteri, încă aliate.
Politica de presiuni faţă de URSS se dovedea, în ansamblu, ineficace, ceea ce devenea evident în cursul anului 1945. Pe terenul acestui esec, se cristaliza „politica de stăvilire“ (îngrădire). Ideea acesteia era enunţată si fundamentată iniţial de George F. Kennan, un tânăr diplomat de la ambasada americană la Moscova. Într-un memorandum (mai, 1945), apoi în faimoasa Long Telegram (Telegrama Lungă), (22 februarie 1946), înaintate Departamentului de Stat si ulterior într-un articol
publicat în Foreign Affairs în 1947, semnat X si intitulat Sursele comportamentului sovietic, Kennan argumenta că divergenţele dintre URSS si SUA sunt de ordinul principiilor si îsi au originea în sistemul sovietic, pe plan ideologic angajat faţă de ţelul răspândirii comunismului la scară mondială, iar pe plan politic-practic expansionist prin natura sa, ceea ce excludea o înţelegere si cooperare pe termen lung. Potrivit lui Kennan, „în esenţă, politica sovietică este un amalgam de zel ideologic comunist si expansionism florist de modă veche“ . Avem de a face, continua el, „cu o forţă politică ce crede fanatic că nu poate exista un “modus Vivendi” durabil cu SUA, că este necesar si de dorit să fie distruse armonia internă a societăţii noastre, modul nostru de viaţă tradiţional si prestigiul internaţional, toate acestea pentru a-i asigura Uniunii Sovietice securitatea”.
Dacă nu se exercita o opoziţie fermă faţă de instalarea de regimuri prosovietice în ţările unde intraseră trupele rusesti alte state aveau să cadă ulterior în orbita sovietică, potrivit principiului dominoului. Politica ce se impunea, căreia Kennan i-a dat denumirea de containment (stăvilire, îngrădire), trebuia să oprească expansiunea sovietică, să apere statu-quo-ul cu orice preţ, inclusive prin forţe militare superioare, spre a crea, în timp, perspectiva prăbusirii puterii sovietice sub greutatea propriilor carenţe congenitale. Desi, ulterior, Kennan a realizat că exagerase componenta ideologică a politicii externe sovietice, împărtăsind opinia că „Uniunii Sovietice nu-i pasă de revoluţia mondială“, el a exprimat această opinie doar în cadru privat.
Kennan a reusit să provoace o dezbatere amplă si de durată asupra politicii externe americane. Trei scoli de gândire criticau ideile sale, propunând viziuni alternative.
Prima era cea a realistilor, având ca reprezentant de seamă pe Walter Lippmann, cea de a doua a adepţilor echilibrului puterii, personalitatea proieminentă între ei fiind W. Churchill, iar cea de a treia a criticii radicale, din partea căreia se remarca în mod deosebit Henry Wallace, fost vice- presedinte al SUA în timpul celui de-al doilea mandat al lui Roosevelt.
Lippman susţinea că politica de îngrădire conducea la o supraextindere psihologică si geopolitică, secătuind resursele Americii. El respingea premisa că societatea sovietică purta în sine germenii proprie-i prăbusiri si cerea o diplomaţie americană activă si fermă spre a înfrunta URSS si nu una care astepta pasiv decăderea si descompunerea puterii sovietice. Politica de stăvilire, afirma Lippman, avea să atragă America în întinsele periferii ale imperiului sovietic, automat si neselectiv; el accentua că Statele Unite trebuie să stabilească criterii clare pentru definirea zonelor în care stăvilirea expansiunii sovietice constituia pentru America un interes vital; altfel, Statele Unite aveau să fie nevoite să pună în picioare „o paletă eterogenă de sateliţi, clienţi, dependenţi si marionete “ care vor profita de politica de stăvilire, remarcă socotită profetică de către Kissinger. Lippman socotea că politica externă americană trebuia să fie călăuzită mai de grabă de interesele americane, definite în fiecare caz în parte, decât de principia generale. Această politică trebuia să-si propună mai puţin să înlăture sistemul comunist, cât să ducă la restabilirea echilibrului puterii în Europa distrusă de război. Stăvilirea, opina Lippman, implica divizarea pe termen nedefinit a Europei, în vreme ce interesul Americii trebuia să fie alungarea puterii sovietice din centrul Europei.
„Timp de mai bine de o sută de ani, sublinia el, guvernele Rusiei au căutat să se extindă asupra Europei de Est. Dar numai după ce Armata Rosie a ajuns la Elba au fost în stare conducătorii Rusiei să realizeze ambiţiile imperiului rus si ţelurile ideologice ale comunismului. O politică veritabilă ar avea, prin urmare, ca obiectiv primordial stabilirea unor reglementări care să conducă la evacuarea Europei. Puterea americană trebuie să fie disponibilă nu pentru a-i “stăvili” pe rusi în puncte disparate, ci pentru a ţine sub control întreaga masină militară rusească si pentru a exercita o presiune sporită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare ce înseamnă retragere“21.
Punctele de vedere ale realistilor se întâlneau în multe locuri cu cele ale lui Churchill. Anume, si acesta a sprijint politica de îngrădire, dar nu ca un scop în sine. El nu se resemna să astepte pasiv prăbusirea comunismului, ci căuta „mai de grabă să modeleze istoria decât să se bizuie pe ea astfel încât aceasta să facă treaba în locul lui“. “Mă declar, îl citează Kissinger pe Churchill, pentru eforturile de ajungere la o reglementare cu Rusia Sovietică de îndată ce se va ivi o ocazie potrivită si pentru a face acele eforturi atâta vreme cât imensa si nemăsurata superioritate atomică a Statelor Unite egalează predominanţa sovietică în toate celelalte aspecte militare”. Pentru Churchill, continuă Kissinger, o poziţie de forţă era deja stabilită; pentru conducătorii americani, ea mai trebuia creată. Churchill se gândea la negocieri ca la o modalitate de a pune puterea în raport cu diplomaţia. Şi, desi nu a specificat-o niciodată, declaraţiile sale publice sugerează cu putere faptul că el avea în vedere un fel de ultimatum diplomatic al democraţiilor occidentale. Conducătorii americani dădeau înapoi de la a folosi monopolul atomic, fie si numai ca ameninţare. Churchill voia să restrângă aria influenţei sovietice, dar era pregătit să coexiste în limite reduse cu puterea sovietică. Conducătorii americani aveau o repulsie aproape viscerală faţă de sferele de influenţă. Ei vroiau să distrugă, nu să restrângă sfera adversarului lor. Preferau să astepte victoria totală si prăbusirea comunismului, oricât de îndepărtate, pentru a aplica o soluţie wilsoniană la problema ordinii mondiale“.
„Noul radicalism“ susţinea viziunea istorică a Americii ca far al libertăţii, dar nega dreptul ei de a interveni unilateral pe glob, considerând ideea dreptului Americii de a-si asuma responsabilităţi internaţionale o expresie a aroganţei. Acţiunea militară era legitimă doar cu aprobarea Naţiunilor Unite, iar asistenţa economică trebuia distribuită nu direct, ca instrument al politicii externe, ci prin instituţiile internaţionale. Wallace postula o echivalenţă morală a acţiunilor americane si sovietice pe plan internaţional si schiţa perspectiva unei coexistenţe a două sisteme social-politice. El scria: „S-ar putea să nu ne placă ce face Rusia în Europa de Est. Genul ei de reformă agrară, expropiere industrială si suprimare a libertăţilor fundamentale supără marea majoritate a oamenilor din Statele Unite. Dar fie că ne place, fie că nu, rusii vor încerca să-si socializeze sfera de influenţă exact la fel cum noi încercăm să democratizăm sfera noastră de influenţă. Ideile rusesti despre dreptatea social- economică vor guverna aproape o treime din lume. Ideile noastre despre democraţia liberei întreprinderi vor guverna mare parte din restul lumii. Cele două idei se vor strădui să demonstreze care dintre ele poate oferi cea mai mare satisfacţie omului obisnuit din propria arie de dominaţie politică“. Desi influenta „noilor radicali“ în dezbatearea publică si în politica Statelor Unite a rămas redusă, critici de pe pozitiile lor au fost puternic prezente, mai ales în ani precum cei ai angajării SUA în războiul din Vietnam.
Am prezentat pe scurt cititorului de azi curentele de gândire care se diferentiau si, în anumite puncte sau într-o anumită măsură, se opuneau ideii si politicii de stăvilire. În ciuda unor astfel de critici, linia stăvilirii a devenit repede politica oficială a Statelor Unite fată de URSS, exact în sensul în care o concepuse Kennan: calea de urmat pentru a învinge strategia sovietică era „o politică de stăvilire fermă, menită să-i înfrunte pe rusi cu o contrafortă intolerabilă în fiecare punct unde dau semne că se pregătesc să încalce interesele unei lumi pasnice si stabile “. Politica de stăvilire a fost o sfidare, mai mult, o provocare în raporturile dintre principalii protagonisti ai competitiei Est-Vest. Statele Unite au adoptat-o încrezătoare în superioritatea valorilor societătii americane, pe care îsi propuneau să le apere si să le răspândească în lume.
De aceea, desi aplicarea ei a contribuit efectiv ca Europa si întreg globul să fie împărtite în sfere de influentă pentru multe decenii, politica externă si diplomatia americană de-a lungul Războiului Rece au fost pătrunse de patosul înaltelor valori morale wilsoniene. URSS, la rândul ei, a luat cursul confruntării, confidentă în propriile valori. Orânduiurea sovietică, afirma Stalin cu referire la cel deal Doilea Război Mondial, s-a dovedit mai trainică decât orânduirile non-sovietice. Chiar înainte de discursul lui Churchill la Fulton (5 martie 1946), el anunta hotărârea de a pregăti tara, prin eforturi
deosebite timp de 2-3 planuri cincinale, pentru o eventuală nouă confruntare armată, care se contura ca posibilitate, de această dată, cu aliatii de până mai ieri.
În acei ani, în Occident a circulat ideea că URSS, beneficiind de superioritatea sa în domeniul fortelor terestre, aflate în inima continentului, ar fi putut înainta până la Canalul Mânecii si, folosind situatia economică grea din unele tări europene, cum era Franţa si Italia, unde partidele comuniste participau la guvernare, să încerce instaurarea unor regimuri sovietice în aceste tări.
Un asemenea pericol s-a dovedit, însă, nereal. Churchill sublinia în acest sens că URSS nu vrea război, ci urmăreste să se bucure de roadele războiului abia încheiat. Într-adevăr, politica Moscovei va fi de păstrare a statu-quo-ului postbelic, ceea ce presupunea înainte de toate consolidarea sferei de influenţă sovietice în ţările est si central europene.
Istoriceste, politica de îngrădire a fost validată, Războiul Rece încheindu-se cu prăbusirea URSS si a regimurilor de tip sovietic împuse de ea în Europa. Spre deosebire de alti experti, subliniază Kissinger, Kennan a înţeles si descris mecanismele prin care, mai de vreme sau mai târziu, printr-o luptă sau alta în cadrul puterii, sistemul sovietic avea să fie transformat fundamental. Întrucât acel sistem, dominat de un partid unic, nu reusise niciodată un transfer legitim de putere, Kennan considera probabil că, într-un anumit moment, diversi competitor ai autoritătii ar putea :
„coborî în acele mase imature politic si neexperimentate pentru a găsi sprijinul necesar pretentiilor lor. Dacă asta era să se întâmple vreodată, pentru partidul comunist puteau decurge consecinte stranii, deoarece calitatea de membru obisnuit fusese exersată numai prin practica disciplinei de fier si supunerii, nu prin arta compromisului si a adaptări. Dacă, prin urmare, era să apară vreodată ceva care să sfarâme unitatea si eficacitatea partidului ca instrument politic, Rusia sovietică putea fi schimbată peste noapte din una dintre cele mai puternice, în una dintre cele mai slabe si mai demne de milă societăti“… Nici un alt document, continuă Kissinger, nu a prezentat mai precis ce avea să se întâmple de fapt după venirea lui Mihail Gorbaciov. În genere, pe întreg parcursul Războiului Rece si al crizelor care l-au marcat, „obiectivul politic american a fost considerat a fi păstrarea statu quo-ului, efortul general producând colapsul comunismului numai după o serie prelungită de conflicte în mod teoretic neconcludente“22 .
Perioada „Diplomaţiei pe marginea prăpastiei“ era martora unei accelerări fără precedent a înarmărilor, cele două blocuri, în primul rând supraputerile, angajându-se într-o adevărată cursă contra cronometru în dezvoltarea tuturor categoriilor de armamente, cu un accent major pus pe cea a armelor nucleare si a mijloacelor de transport a acestora la ţintă. Ca stare de fapt, arsenalele nucleare american si sovietic sporeau rapid, ca număr de focoase si capacitate de distrugere. În aceeasi cursă intrau, pe rând, Marea Britanie si Franţa. Crearea de noi arme nucleare, adaptarea lor pentru diverse modalităţi de folosire determinau un ritm febril de testări ale acestor arme în diferite medii, ceea ce provoca infestări radioactive cu consecince grave pentru locuitorii planetei; de exemplu, URSS experimenta o bombă cu hidrogen având o putere de 50 megatone, în ciuda protestelor internaţionale, inclusiv al unui apel solemn făcut de Adunarea Generală a ONU. Statele Unite si URSS îsi creau flote de bombardire startegice, transcontinentale. Tot ele construiau primele rachete balistice intercontinentale: ICBM (URSS în 1957, iar SUA în 1958), produceau cele dintâi submarine atomice, Statele Unite instalând pe acestea lansatoare de rachete balistice: SLBM, în 1960. Se desfăsurau intens producţia de rachete cu rază mică si medie de acţiune si instalarea lor pe teatrele potenţiale de luptă, mai ales din Europa. Ca efect al revoluţiei în stiinţă si tehnică, toate categoriile de arme convenţionale dobândeau caracteristici calitative noi, superioare ca performanţă (citeste: ca forţă de distrugere). Date fiind asemenea schimbări calitative în starea armamentelor, reducerile operate, de o parte si de alta, în ceea ce priveste numărul de militari aflaţi sub arme, desi importante în sine, nu aveau o semnificaţie majoră ca măsuri de dezarmare.
Bugetele militare înghiţeau sume enorme, sustrăgând astfel mijloace preţioase de la acoperirea nevoilor civile. Deosebit de negativă era împrejurarea că în cursa înarmărilor intra si un număr crescând de state recent eliberate, ca regulă, slab dezvoltate. Cursa înarmărilor era un efect al confruntării Est-Vest, devenind, la rândul ei, un factor major în cresterea încordării situaţiei internaţionale. Ea stimula apelul la forţă în forma războaielor locale si, totodată, agrava pericolul unei conflagraţii mondiale, care ar fi devenit inevitabil un cataclism nuclear, de natură să pună sub semnul întrebării civilizaţia umană în ansamblu.
Diplomaţia nu va sta deoparte de aceste evoluţii. Dimpotrivă, ca instrument al politicii statelor si grupărilor de state, ea se va implica direct si masiv în tot ceea ce privea fenomenul militar. Ponderea principală a acţiunilor diplomatice va fi în domeniile controlului armamentelor si dezarmării. Aceasta reflecta necesităţile de securitate si de apărare ale statelor, dar si, într-o măsură considerabilă, preocupările lor pentru propria imagine în faţa opiniei publice. În ansamblul ei, diplomaţia vremii contribuia nemijlocit si substanţial la desfăsurarea cursei înarmărilor. Acţiunile diplomatice în acest domeniu se desfăsurau în relaţiile dintre state, în cele dintre blocuri militare si la Naţiunile Unite. În fapt, cele mai numeroase se concentrau tocmai la ONU: planuri de dezarmare, proiecte urmărind oprirea experinţelor cu armele nucleare, diseminarea acestor arme, îngheţarea si reducerea bugetelor militare, transferarea unora dintre fondurile rezultate din dezarmare în beneficiul statelor slab dezvoltate etc. Desigur, principalele hotărâri privind înarmările, controlul acestora si eventualele măsuri de dezarmare erau luate la Washington si la Moscova, respectiv în cele două alianţe politico-militare: NATO si Organizaţia Tratatului de la Varsovia; aceasta, cu menţiunea că, în cazul Alianţei Nord-Atlantice, ele erau precedate de ample consultări, mai ales americano-anglo-franceze, în timp ce în blocul estic reuniunile statelor participante aveau mai ales menirea să aprobe iniţiativele URSS. Dar această împrejurare nu diminua atenţia acordată Naţiunilor Unite de către cele două părţi, aflate în competiţie. Interesul arătat ONU era determinat de faptul că forumul mondial dezbătea probleme fundamentale privind securitatea si pacea internaţională. Pe de altă parte, acelasi forum oferea o tribună de mare audienţă, exerciţiile diplomatice din cadrul său reprezentând oportunităţi deosebite pentru promovarea în faţa opiniei publice internaţionale, adânc îngrijorate de pericolele grave inerente cursei înarmărilor, a unei imagini favorabile despre politica statelor – mai ales a celor mari – si a grupărilor de state în problemele dezarmării. Mai mult decât atât, marile puteri vor încerca si vor reusi să aducă în cadrul sau măcar sub egida Naţiunilor Unite politica blocurilor cărora le aparţineau, precum si confruntarea acestora referitoare la problema dezarmării. Aceste lucruri vor fi reliefate cu pregnanţă, între altele, de instituirea structurilor de negociere în domeniu. Astfel, Comisia de Dezarmare (1952-1957) era formată din membrii Consiliului de Securitate si Canada; în Subcomitetul acesteia intrau doar SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa si Canada. Comitetul celor 10 state pentru dezarmare, a cărui constituire se decidea la Conferinţa Ministrilor de Externe ai celor patru puteri (Geneva, 1959), era format pe bază paritară din state membre ale celor două blocuri militare: Canada, Franţa, Italia, Marea Britanie, SUA, pe de o parte, si Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, URSS, pe de altă parte. Competiţia dintre cele două blocuri, în ultimă instanţă, dintre cele două supraputeri, privitoare la componenţa organismelor de negociere a problemelor dezarmării era, totodată, strâns legată de cea pentru câstigarea sprijinului majorităţii statelor membre ale Naţiunilor Unite. Astfel când, în noiembrie 1957, din inţiativa puterilor occidentale, Adunarea Generală a ONU vota în favoarea lărgirii Comisiei de Dezarmare prin includerea unui număr de state nemembre ale Consiliului de Securitate, URSS se opunea în mod categoric. Motivul: alături de unele state nealiniate, Argentina, Birmania, Brazilia, Egiptul, India, Iugoslavia, Mexicul si Tunisia – erau propuse si trei state membre NATO, anume Belgia, Italia si Norvegia, precum si Australia, ţară membră a SEATO. Modul cum era adoptată rezoluţia în cauză (1150/XII, 19 noiembrie 1957) indică fără dubii raportul de forţe în Adunarea Cenerală, deci în ONU: 60 de voturi pentru, 11 împotrivă (statele din blocul sovietic) si 9 abţineri. Era momentul când Moscova, tocmai având în vedere miza politică si de imagine pe care o reprezentau Naţiunile Unite, avea să declanseze o adevărată ofensivă de durată pentru schimbarea raportului de forţe în cadrul forumului mondial. Va conta pe îndepărtarea statelor nealiniate si în curs de dezvoltare de poziţiile occidentale. În acest sens, de exemplu, Uniunea Sovietică va insista si va obţine în negocieri laborioase cu Statele Unte revizuirea componenţei Comitetului celor 10 prin includerea a 8 state nealiniate si neutre: Brazilia, Birmania, Egipt, Etiopia, India, Mexic, Nigeria, Suedia. Astfel, din 1961, Comitetul celor 10 devenea Comitetul celor 18 state pentru dezarmare. Noua orientare a URSS era exprimată cu claritate într-o comunicare a guvernului sovietic adresată presedintelui sesiunii Adunării Generale a ONU la 22 septembrie 1961:
„În cadrul tratativelor bilaterale cu SUA, guvernul sovietic a subliniat că organul de lucru pentru dezarmare poate fi eficient si capabil să îndeplinească sarcinile care-i stau în faţă numai dacă în acest organ vor fi reprezentate pe bază de drepturi egale toate cele trei grupuri de state – statele socialiste, ţările membre ale blocurilor militare occidentale si ţările neutre“ .
Această orientare va fi urmată de către URSS, cu adaptări la împrejurările concrete, de-a lungul mai multor decenii. În genere, „În anii 1950, grupul asa-numitelor ţări Nealiniate a reprezentat o nouă abordare a relaţiilor internaţionale. Naţiuni neutre existaseră, desigur, întotdeauna, dar trăsătura lor distinctivă fusese o politică externă pasivă. Prin contrast, ţările nealiniate din perioada Războiului Rece nu si-au înţeles neutralitatea ca neimplicare. Ele erau jucători activi, ridicând uneori glasul, promovând planuri elaborate în forumuri destinate să le unească forţele si să le sporească influenţa, formând, de fapt, o alianţă a nealiniaţilor. Desi erau foarte vehemente în plângerile lor privitoare la tensiunile internaţionale, ele au stiut cum să profite de pe urma acestora. Au învăţat cum să asmută supraputerile una împotriva alteia. Şi pentru că se temeau de Uniunea Sovietică mai mult decât de Statele Unite, ele s-au situat în general de partea comunistilor, fără să simtă nevoia să aplice Uniunii Sovietice aceleasi exigenţe morale pe care le aplicau Statelor Unite“ .
Acest lucru se poate afirma, în termeni generali, despre miscarea de nealiniere si în problemele dezarmării, desi, asa cum am menţionat deja, vor fi momente când această miscare sau ţări care-i aparţineau vor avea iniţiative de certă însemnătate, care se constituiau în factori favorabili în dezbaterea problemelor dezarmării.
Un alt asemenea factor favorabil îl constituia faptul că, în octombrie 1956, în ajunul crizei Suezului si al celei ungare, o conferinţă diplomatică internaţională, desfăsurată la New York cu participarea a 81 de state, adopta Statutul Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (AIEA). Aceasta, ca agenţie autonomă, aflată sub egida Naţiunilor Unite, având sediul la Viena, devenea forumul mondial central interguvernamental pentru cooperarea stiinţifică si tehnică în scopul folosirii pasnice a energiei nucleare, precum si un inspectorat internaţional pentrru aplicarea garanţiilor de securitate si de verificare a programelor nucleare civile, spre a preveni deturnarea acestora către obiective militare. Negocierile sovieto-americane care duceau la constituirea Comitetului celor 18 se finalizau prin adoptarea unui document care marca un moment de vârf în domeniu. Astfel, într-un raport comun înaintat Adunării Generale a ONU la 20 septembrie 1961, guvernul american si guvernul sovietic prezentau Declaraţia asupra principiilor convenite ca bază a viitoarelor negocieri multilaterale de dezarmare. Declaraţia cuprindea următoarele prevederi:
- Scopul negocierilor este de a realiza acordul asupra unui program care să asigure ca:
- dezarmarea să fie general si completă, iar războiul să nu mai constituie un instrument pentru reglementarea problemelor internaţionale; b) dezarmarea să fie însoţită de adoptarea unor proceduri sigure pentru reglementarea pasnică a diferendelor si a unor aranjamente eficace pentru menţinerea păcii, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite.
- Programul dezarmării generale si complete va asigura ca statele să dispună numai de arme nenucleare, de forţele armate, mijloacele si instalaţiile apreciate de comun acord drept necesare menţinerii ordinii interne si protejării securităţii personale a cetăţenilor.
- Programul va conţine dispoziţiile referitoare la mijloacele militare ale fiecărui stat pentru:
- demobilizarea forţelor armate, lichidarea instalaţiilor militare, inclusiv a bazelor, încetarea producţiei de armament, ca si lichidarea acestuia sau transformarea lui în scopuri pasnice;
- lichidarea tuturor stocurilor de arme nucleare, chimice, bacteriologice si a altor arme de distrugere în masă si încetarea producţiei lor; c) desfiinţarea organizaţiilor si instituţiilor destinate susţinerii efortului militar al statelor, încetarea instruirii militare si închiderea scolilor militare; d) încetarea alocării de fonduri pentru nevoi militare.
- Programul de dezarmare trebuie pus în aplicare treptat, în etape fixate de comun acord, până la realizarea sa deplină, fiecare măsură si etapă fiind înfăptuite într-un interval de timp determinat.
- Toate măsurile de dezarmare generală si completă trebuie echilibrate astfel încât în nicio etapă a realizării programului vreun stat sau grup de state să nu dobândească avantaje militare si ca securitatea să fie asigurată în mod egal pentru toţi.
- Toate măsurile de dezarmare trebuie efectuate de la început până la sfârsit sub un strict control internaţional, spre a se oferi asigurarea fermă că toate părţile îsi onorează obligaţiile. Pentru realizarea controlului si inspectarea dezarmării trebuie să se creeaze în cadrul Naţiunilor Unite o Organizaţie Internaţională de Dezarmare, care să curpindă toate statele la Tratat. Această Organizaţie si inspectorii săi trebuie să aibă acces complet, neafectat de dreptul de veto, în toate locurile apreciate ca necesare, în scopul unei verificări eficace.
- Progresul obţinut în direcţia dezarmării trebuie însoţit de măsuri destinate să întărească intituţiile pentru menţinerea păcii si reglementarea conflictelor internaţionale prin mijloace pasnice. În timpul si după realizarea programului de dezarmare generală si completă trebuie luate măsurile necesare, în concordanţă cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, pentru asigurarea păcii si securităţii internaţionale; între acestea, se află obligaţia statelor de a pune la dispoziţia ONU efectivele necesare pentru o forţă internaţională de pace, care să fie dotată cu tipuri de armament asupra cărora se va cădea de acord. Aranjamentele pentru folosirea acestor forţe trebuie să asigure ca Naţiunile Unite să poată în mod efectiv să descurajeze sau să suprime orice ameninţare sau folosire a armelor pentru violarea scopurilor si principiilor Naţiunilor Unite . La 20 decembrie 1961, Adunarea Generală a ONU lua notă cu satisfacţie de Declaraţia sovietoamericană si recomanda ca negocierile de dezarmare să se bazeze pe principiile cuprinse în aceasta; ea îsi însusea hotărârea privind constituirea Comitetului celor 18 state, recomandând acestui Comitet să înceapă de urgenţă negocieri în vederea ajungerii la un acord privind dezarmarea generală si completă. Privit în perspectivă istorică, acordul sovieto-american din 1961 pare o sumă de deziderate utopice. Într- adevăr, dezarmarea generală si totală nu se realiza nici în timpul Războiului Rece si nici măcar după depăsirea acestuia. Totusi, simplul fapt că supraputerile ajungeau la respectivul acord – de menţionat că el era negociat pornindu-se de la un proiect american, acceptat în mare măsură de către Moscova
- într-un moment de serioasă încordare internaţională, când cursa înarmărilor atingea ritmuri si proporţii alarmante, avea semnificaţia sa. Principiile cuprinse în Declaraţie deveneau un fel de reper de vârf, pe plan politic si moral, pentru orice exerciţiu, diplomatic sau academic, privind dezarmarea, împrejurare având un impact deloc de neglijat în opinia publică internaţională. În plus, negocierile si acordul cu care ele se soldau constituiau una dintre expresiile timpurii ale orientării celor două supraputeri spre abordări bilaterale ale problemelor cu adevărat fundamentale ale vremii. În condiţiile cresterii rapide a numărului de state mici si mijlocii, din afara blocurilor militare, care deveneau membre ale ONU ca urmare a decolonizării, compoziţia si raporturile de forţe în cadrul Organizaţiei mondiale aveau să se modifice substanţial. Prezenţa celor 8 state neutre si nealiniate în Comitetul celor 18, apoi chiar a unui număr mai mare de asemenea state în structuri succesive
Comitetului, va constitui un factor major în această evoluţie. India, Iugoslavia, Suedia veneau cu propuneri proprii privind unele sau altele dintre aspectele dezarmării. La Naţiunile Unite se făceau auzite îngrijorările oamenilor de stiinţă în legătură cu pericolele cursei înamărilor: pe 13 iunie 1958, o delegaţie condusă de savantul Linus Pauling prezenta secretarului general al ONU o petiţie în numele a peste 9 000 de oameni de stiinţă din 45 de ţări prin care se cerea încheierea fără întârziere a unui acord internaţional pentru oprirea experienţelor cu armele nucleare. Miscarea de nealiniere si lumea în curs de dezvoltare luau poziţie împotriva continuării cursei înarmărilor si acuzau blocurile militare pentru intensificarea acesteia. Citez în acest sens Declaraţia Conferinţei de la Cairo a sefilor de state sau de guverne ai ţărilor nealiniate, ţinută în octombrie 1964 care, după ce sublinia importanţa supremă a dezarmării, arăta:
„Conferinţarea firmă convingerea sa că existenţa blocurilor militare, a alianţelor între marile puteri si a pactelor ce decurg din acestea au accentuat războiul rece si au mărit încordarea internaţională. În consecinţă, ţările neangajate nu sunt de acord să participe la asemenea alianţe si pacte. Conferinţa consideră că menţinerea sau înfiinţarea în viitor a bazelor militare străine si staţionarea trupelor străine pe teritoriile altor ţări, împotriva voinţei exprimate de ţările respective, constituie o încălcare grosolană a suveranităţii statelor si o ameninţare împotriva libertăţii si păcii internaţionale“ .
Prezenţa tot mai numeroasă în cadrul ONU a statelor nealiniate si în curs de dezvoltare determina cresterea preocupărilor forumului mondial pentru problemele subdezvoltării si pentru cele privind raportul dintre cursa înarmărilor si eventualele măsuri de dezarmare, pe de o parte, si depăsirea stării de subdezvoltare, pe de altă parte. În decembrie 1962, Adunarea Generală a ONU adopta o rezoluţie privind folosirea în scopuri pasnice a resurselor eliberate ca urmare a dezarmării – Rezoluţia 1837 (XVII). În acelasi an, era publicat, tot sub egida ONU, un raport privind consecinţele economice si sociale ale dezarmării. Ulterior, va fi făcut încă un pas în această direcţie, Naţiunile Unite pregătind, cu sprijinul unui grup de experţi guvernamentali, un studiu privind relaţia dintre dezarmare si dezvoltare, studiu devenit Raport al secretarului general al ONU . Studiul demonstra că înarmările si dezvoltarea se află într-un raport de concurenţă, ceea ce fundamenta concluzia că trebuie stabilită o corelaţie efectivă între dezarmare si dezvoltare. El plasa această corelaţie în contextul interacţiunii dezarmare-dezvoltare-securitate, ajungînd la concluzia „că însăsi cursa înarmărilor a devenit o ameninţarela adresa securităţii Naţiunilor si că dezarmarea generală si totală, sub un control internaţional eficient, mai ales dezarmarea nucleară, va întări în mod direct securitatea. Pe lângă aceasta, Grupul (de experţi – C.V.) a demonstrat că există o gamă largă de factori nemilitari cu acţiune tot mai intensă care agravează problemele de securitate ale statelor sub forma unei: (a) reduceri ample a perspectivelor cresterii economice, (b) constrângerilor economice inerente — mai ales în domeniile energiei si materiilor prime neregenerabile, dar si al solicitărilor serioase la care este supus mediul înconjurător si cresterii populaţiei planetei – si (c) polarizării inacceptabile din punct de vedere moral si hazardate din punct de vedere politic a bogăţiei si sărăciei si progresului insuficient în ţările în curs de dezvoltare“.
După ce sublinia că ţările în curs de dezvoltare sunt victimele cele mai grav afectate de către o situaţia strategică ostilă, dominată de o cursă a înarmărilor aparent fără limite între principalii actori ai vieţii internaţionale, studiul menţionat opinia că efectele economice ale unor măsuri de dezarmare ar consolida destinderea Est-Vest, iar îmbunătăţirea performanţelor economice ale Sudului ar fi un factor important în cresterea economică a Nordului, cu efecte benefice pentru economia mondială. Studiul făcea o serie de recomandări privind măsurile de dezarmare si reconversia mijloacelor eliberate prin asemenea măsuri către scopuri civile.
„Procesul reconversiunii va fi faza finală a executării oricăror măsuri negociate de dezarmare. Este clar însă că pregătirile pentru reconversie ar trebui să fie printre primele etape pe calea dezarmării. Grupul recomandă ca guvernele să creeze premizele necesare, inclusiv pregătirile si, acolo unde este cazul, planificarea, pentru a facilita reconversiunea resurselor eliberate prin măsuri de dezarmare în scopuri civile, mai ales pentru a satisface necesităţile economice si sociale urgente, îndeosebi din ţările în curs de dezvoltare“ .
Însusit de către secretarul general al Naţiunilor Unite si pus la dispoziţia Adunării Generale ca Raport propriu, studiul citat îmbogăţea angajarea diplomaţiei în problemele dezarmării atât în forumul mondial, cât si în alte structuri internaţionale cu un instrument analitic de o certă valoare teoretică si bogat în sugestii practice. În anii la care mă refer aici, douăiniţiativesemnificative în domeniul înarmărilor si dezarmării priveau raporturile Est-Vest, cu implicaţii globale. Anume, Conferinţa cu privire la încetarea experinţelor cu arme nucleare si Conferinţa experţilor privind preîntâmpinarea unui atac prin surprindere.
În a doua jumătate a deceniului 6, crestea preocuparea la nivel internaţional faţă de continuarea experienţelor cu arme nucleare. Aceste experienţe, în afara faptului că alimentau cursa înarmărilor, mărind pericolul unui război cu folosirea acestor arme teribile, afectau direct si grav mediul înconjurător, cu efecte nocive majore asupra oamenilor. Nu numai ţări nealiniate, precum India, dar si state dezvoltate cereau încetarea sau măcar limitarea unor astfel de experienţe. Este semnificativ în acest sens că la 18 ianuarie 1957, Canada si Norvegia, member ale alianţei Nord-Atlantice, împreună cu Japonia, ţară aliată a Statelor Unite, prezentau în Comitetul politic al Adunării Generale a ONU un proiect de rezoluţie intitulat „Înregistrarea la Naţiunile Unite a exprienţelor nucleare“. Proiectul preconiza instituirea unui sistem de înregistrare prealabilă la Naţiunile Unite a experienţelor cu arme nucleare, ca un prim pas în direcţia încetării acestor experienţe. În plus, la 15 martie acelasi an, Camera Consilierilor din Dieta japoneză adopta o rezoluţie prin care cerea puterilor nucleare interzicerea armelor atomice si cu hidrogen.
Iniţiative de acest gen, mai numeroase decât cele menţionate aici, se constituiau în presiuni la nivel mondial asupra puterilor nucleare în sensul măcar a limitării experienţelor cu armele menţionate. Aflate sub asemenea presiuni, puterile nucleare îsi vor multiplica declaraţiile privind dorinţa lor de încetare a testelor nucleare, declaraţii cuprinse în diferite pachete de acţiuni menite să slăbească încordarea internaţională si să ducă la dezarmare. Orice intenţie în această privinţă se lovea însă de problema exercitării controlului, care să garanteze că eventualele obligaţii asumate în acest domeniu nu erau încălcate în mod fraudulos. Deschiderea diplomatică în această privinţă era operată de puterile occidentale, membre ale Subcomitetul Comisiei de Dezarmare. După ce, în faţa acestui subcomitet, URSS prezenta la 14 iunie 1957 un document privind încetarea experinţelor cu arme atomice si cu hidrogen, în care îsi declara acordul privind controlul asupra unei astfel de măsuri, Canada, Franţa, Marea Britanie si Statele Unite propuneau la 2 iulie 1957 convocarea unui grup de experţi care să elaboreze propuneri privind un sistem de inspecţii pentru controlul încetării testelor nucleare. La 30 mai 1958, Moscova îsi dădea acordul pentru întrunirea Grupului de experţi, urmând ca acesta să fie însărcinat cu pregătirea unui studiu asupra metodelor de detectare a eventualelor încălcări ale unui tratat de încetare a experienţelor cu arme nucleare. Pe canale diplomatice, se convenea ca reuniunea experţilor, ridicată la rang de Conferinţă, să debuteze la Geneva în data de 1 iulie 1958, cu participarea Angliei, Canadei, Franţei si Statelor Unite, pe de o parte, si a Cehoslovaciei, Poloniei, României si URSS, pe de altă parte.
Conferinţa îsi desfăsura lucrările între 1 iulie-31 august 1958. Raportul Grupului de experţi, înaintat la 21 august guvernelor statelor cărora acestia le aparţineau, precum si Naţiunilor Unite, ajungea la concluzia că existau deja mijloace si metode care făceau posibilă din punct de vedere tehnic detectarea exploziilor nucleare. Asemenea mijloace si metode includeau colectarea de esantioane de reziduuri radioactive, înregistrarea undelor seismice, acustice si hidroacustice, cea a semnalelor radio, precum si inspecţiile la faţa locului, în cazul evenimentelor seismic neidentificate. Cu titlu de măsuri practice, Grupul de experţi considera că trebuie creată o reţea, aflată sub supravegherea unui organ internaţional, care să includă 170 de posturi de control terestre si alte 10 instalate pe nave speciale. Potrivit propunerii Grupului, această reţea ar fi putut avea următoarea distribuţie geografică a posturilor de control: 24 în America de Nord, 6 în Europa, 37 în Asia, 7 în Australia, 16 în America de Sud, 16 în Africa, 4 în Antarctica, 60 amplasate în diferite insule din Oceanul planetar, plus cele 10 instalate pe nave. Concluzia generală din Raportul Grupului de experţi era, deci, că, din punct de vedere tehnic, se putea institui un sistem de control operativ si eficient pentru detectarea încălcărilor unui acord privind încetarea experinţelor cu arma nucleară. Era un rezultat remarcabil, marcând un moment de seamă în căutările pentru limitarea si încetarea testelor cu arme atomice si cu hidrogen.
Ca un prim rezultat, la 31 octombrie 1958, în Geneva, îsi deschidea lucrările Conferinţa cu privire la încetarea experienţelor cu arme nucleare, cu participarea SUA, Marii Britanii si URSS. Franţa nu va lua parte la Conferinţă, anunţând că intenţionează să efectueze testele necesare înzestării sale cu armament nuclear. La fel, R.P. Chineză va declara că orice aranjament internaţional privind armamnetul nuclear nu o angaja, Beijingul având propria politică în domeniu.
Conferinţa tripartită de la Geneva avea să lucreze timp de aproape patru ani, în paralel cu organismele Naţiunilor Unite, precum si cu cele create sau aflate sub egida formului mondial: Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, diferitele sale comitete, Comisia ONU pentru Dezarmare cu Subcomitetul său, etc. , în condiţii când un adevărat noian de proiecte de rezoluţii, acorduri, tratate privind dezarmarea va ocupa un prim-plan al diplomaţiei internaţionale. Progrese vor fi puţine, însă. Conferinţa crea un grup de experţi în problemele detectării si identificării exploziilor nucleare la mare altitudine. Raportul Grupului, publicat la 10 iulie 1959, considera posibilă o astfel de detectare, recomandând în acest sens instituirea unui sistem de control bazat pe o reţea de sateliţi si posturi de observaţie terestre, echipate cu o aparatură electronică adecvată. Dar, pe fond, lucrurile băteau pasul pe loc. Conferinţa tripartită îsi înceta activitatea în ianuarie 1962, transferând examinarea problemei privind încetarea experienţelor nucleare unui subcomitet al Comitetului celor 18 pentru dezarmare. Suspendarea (încetarea) unilaterală a experienţelor nucleare pentru anumite intervale de timp, decisă, pe rând, de către URSS sau Statele Unite si Marea Britanie, nu se dovedea decât o măsură limitată, destinată mai ales efectuării pregătirilor necesare următoarelor teste nucleare. Era nevoie de socul provocat de criza rachetelor din Cuba pentru ca problema încetării respectivelor experienţe să fie reluată, de această dată cu succes; criza în cauză se apropia însă cu repeziciune.
În condiţiile nivelului atins de cursa înarmărilor si de confruntarea Est-Vest, problema preîntâmpinării unui atac prin surprindere ocupa un loc central în orice elaborări privind eventuale măsuri de dezarmare, ea apărând în mod sistematic în orice plan înaintat de cele două blocuri în această privinţă.
La 2 august 1957, statele occidentale din Subcomitetul Comisiei de dezarmare propuneau un document de lucru privind instituirea unor sisteme de inspecţie pentru înlăturarea posibilităţii declansării unui atac prin surprindere. În conţinutul documentului, se propunea alcătuirea de urgenţă a unui grup de experţi, care să examineze aspectele tehnice ale unui potenţial accord în această privinţă. La 2 iulie 1958, primul ministru sovietic, N. S. Hrusciov, într-un mesaj adresat presedintelui american, D. Eisenhower, se pronunţa în favoarea întrunirii unei reuniuni de experţi care să studieze aspectele practice ale prevenirii unui atac prin surprindere.
La 31 iulie, Statele Unite îsi dădeau acordul pentru organizarea reuniunii experţilor. Prin contacte diplomatice, se convenea întrunirea acesteia, având statut de conferinţă internaţională, la 10 noiembrie, acelasi an, cu participarea unor experţi din cinci ţări membre ale NATO: Canada, Franţa, Italia, Marea Britanie, SUA, si cinci ţări din blocul sovietic, anume Albania, Cehoslovacia, Polonia, România si URSS. Era o iniţaitivă temerară iar, din punct de vedere al perioadei, Conferinţa nu putea fi mai prost programată; temerară, întrucât subiectul propus se intersecta în puncte esenţiale cu toate aspectele de bază privind înarmările si dezarmarea; prost programată, deoarece la 27 noiembrie 1958 Moscova provoca cea de a doua criză a Berlinului. Pe masa Conferinţei se aflau propunerile celor două părţi în problema preîntâmpinării unui atac prin surprindere, propuneri care se vor dovedi repede nu numai diferite, ci si diametral opuse. Astfel, statele occidentale, la iniţiativa diplomaţiei americane, vor considera că sarcina Conferinţei era limitată la aspectele strict tehnice, si anume stabilirea obiectivelor controlului si a mijloacelor de efectuare a acestuia pentru prevenirea unui atac prin surprindere. Între aceste mijloace erau observarea aeriană, posturi terestre de control în principalele porturi, noduri de cale ferată, căi rutiere si aeroporturi, stabilirea de echipe de observatori terestri. Asemenea acţiuni trebuiau însoţite de schimburi de date privind forţele armate si armamentele pe care statele le aveau în zonele supuse controlului.
Statele din blocul sovietic, după ce îsi concretizau poziţiile privind posturile de control terestre si fotografierea aeriană, propuneau ca asemenea mijloace de control să fie acompaniate de unele măsuri de dezarmare. În mod concret, se propunea reducerea cu cel puţin o treime a forţelor armate străine de pe teritoriile statelor europene ce intrau în zona de control, precum si asumarea de către statele posesoare de arme nucleare a obligaţiei de a nu amplasa asemenea arme si rachete purtătoare în cele două părţi ale Germaniei, unde se aflau faţă în faţă forţele armate ale Tratatului de la Varsovia si ale NATO. Asemenea măsuri de dezarmare, considerate, simultan, si acţiuni de preîntâmpinare a unui atac prin surprindere, erau eminamente politice si, evident, ele nu puteau fi examinate si decise de experţi, ci de plenipotenţiari diplomaţi, cu mandat adecvat. Ele nu se aflau însă întâmplător între propunerile Estului: Moscova vedea în cererile statelor occidentale, mai ales în cele privind datele despre forţele armate si armamentele din zonele asupra cărora urma să se cadă de acord, mijloace de exercitare a unui control asupra înarmărilor, pe care-l socotea un sistem legalizat de spionaj militar. În aceste condiţii, Conferinţa ţinea ultima sedinţă pe 18 decembrie 1958; amânarea ei sine die consemna propriul esec.
Alte iniţiative urmărind reducerea pericolului unui conflict nuclear nu aveau o soartă mai bună. Mă refer aici la diferitele propuneri privind crearea unor zone lipsite de arme nucleare. Cea mai importantă în această privinţă era cea aparţinând Poloniei, înaintată la 2 octombrie 1957, rămasă în analele diplomaţiei drept Planul Rapacki, după numele ministrului de Externe polonez al vremii. Într-o detaliere ulterioară (Memorandumul Rapacki din 8 februarie 1958), acest plan propunea: zona avută în vedere urma să cuprindă teritoriul Poloniei, Cehoslovaciei, RDG si RFG; statele ce intrau în zonă se obligau să nu fabrice, păstreze sau importe arme nucleare de orice tip, să nu permită amplasarea unor astfel de arme, ca si a unor instalaţii de deservire si de lansare a lor; cele patru puteri nucleare: Franţa, Marea Britanie, SUA si URSS se obligau să nu menţină arme nucleare în dotarea forţelor lor armate staţionate pe teritoriile statelor din zonă, si nici instalaţii de întreţinere si lansare a acestor arme; aceleasi puteri îsi asumau obligaţia să nu transfere în nici un mod si sub nici un motiv arme nucleare, instalaţii sau echipamente nucleare guvernelor sau altor entităţi din ţările din zonă; puterile nucleare se obligau să nu facă uz de arme nucleare împotriva teritoriilor statelor cu regim denuclearizat; în scopul supravegherii aplicării obligaţiilor statelor aflate în zonă si a celor străine urma să se stabilească un mecanism adecvat de control; obligaţiile statelor în cauză urmau să fie stipulate fie într-o convenţie internaţională, fie sub forma unor declaraţii unilaterale solemne ale acestor state.
Planul Rapacki era prea ambiţios si mergea prea departe prin consecinţele sale spre a avea vreo sansă. El primea, desigur, aprobare si sprijin din partea URSS – care, fără îndoială, avusese rolul său în iniţierea propunerii poloneze – si a celorlaţi membri ai blocului sovietic. Era primit însă cu răceală de către puterile occidentale. Răspunsul concret al acestora avea să fie dat de Washington la 3 mai 1958 printr-o notă a ambasadorului american la Varsovia. Nota considera că propunerile erau prea limitate ca sferă de cuprindere pentru a reduce pericolul nuclear sau pentru a furniza o bază serioasă securităţii în Europa. În plus, scoaterea armelor nucleare din dotarea forţelor armate occidentale din
Germania de vest ar fi pus aceste forţe într-o situaţie dezavantajoasă faţă de masiva prezenţă convenflională sovietică în centrul continentului.
Un refuz similar primea si propunerea URSS privind crearea unei zone denuclearizate în Balcani si Marea Adriatică (25 iunie 1959). Această propunere sovietică acoperea si o iniţiativă românească. Anume, la 10 septembrie 1957, premierul român, Chivu Stoica, adresa un mesaj sefilor de guvern ai Albaniei, Bulgariei, Greciei, Iugoslaviei si Turciei, prin care propunea întrunirea unei conferinţe a sefilor guvernelor statelor din Balcani pentru examinarea si convenirea unor măsuri menite să ducă la dezvoltarea colaborării pasnice multilaterale, la întărirea păcii si securităţii în această zonă. Belgradul, Sofia si Tirana sprijineau iniţiativa românească; aceasta nu se putea însă concretiza întrucât Grecia declara că problemele în suspensie pe care le avea cu unele state balcanice nu-i permiteau să participe la o astfel de conferinţă. La 5 iunie 1959, România relua propunerea sa din septembrie 1957, pledând pentru dezvoltarea colaborării multilaterale si a relaţiilor de bună vecinătate între statele balcanice. Guvernul român adăuga acum propunerii sale o dimensiune nouă, sugerând ca Balcanii să devină o zonă denuclearizată, sub garanţia puterilor nucleare. O idee similară exprima Belgradul, care propunea (la 8 iunie 1959) crearea unei zone denuclearizate cuprinzând Albania, Bulgaria, Grecia, Italia si Iugoslavia.
La 11 iunie, acelasi an, Statele Unite anunţa că nu pot accepta propunerea sovietică privind denuclearizarea regiunii Balcanilor si Mării Adriatice întrucât vecinătatea URSS de această zonă reprezenta un pericol pentru securitatea Greciei si Turciei. Motivaţia poziţiei americane era temeinică: în condiţii când raza de acţiune a mijloacelor de transport la ţintă a armelor nucleare se măsura în mii de kilometri, denuclerizarea unor regiuni restrânse nu era un adios de securitate, ci putea deveni un factor de dezechilibru în raporturile de forţe; în plus, crearea unor astfel de zone putea îngrădi în viitor opţiunile politico-militare ale puterilor care se angajau să le garanteze. Alte iniţiative în acelasi domeniu: propunerea sovietică si cea finlandeză privind crearea unei zone denuclearizate în Peninsula Scandinavică sau propunerea Moscovei referitoare la denuclearizarea Orientului Apropiat rămâneau fără ecou.
Singura excepţie în ceea ce priveste crearea de zone lipsite de arme nucleare o constitua acordul privind demilitarizarea Antarcticii. Tratatul asupra Antarcticii era semnat la 1 decembrie 1959, la Washington, în urma unor negocieri desfăsurate, la propunerea Statelor Unite, între 15 octombrie-1 decembrie 1959. Statele participante la negocieri si semnatare ale Tratatului erau Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franţa, Japonia, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Statele Unite, URSS si Uniunea Sud-Africană. Tratatul prevedea că în Artactica sunt permise doar activităţi pasnice si interzicea orice măsuri cu caracter militar — stabilirea de baze, construirea de fortificaţii, efectuarea de manevre, de experienţe cu arme de orice fel. Tratatul interzicea în mod expres exploziile nucleare si depozitarea deseurilor nucleare în Antarctica. Astfel, Tratatul asupra Antarcticii constituia un semnificativ pas înainte în abordarea si soluţionarea provocărilor pe care fisiunea si fusiunea atomului le adresa comunităţii internaţionale. De atunci, această întinsă zonă de la Polul Sud al Planetei a rămas în afara oricărei competiţii militare, inclusive de natură nucleară, constituind o oază de cooperare internaţională pasnică în diferite domenii. O importantă componentă a cursei înarmărilor în anii la care mă refer aici decurgea din deciziile Consiliului NATO, adoptate în sesiunea acestuia desfăsurată la Paris între 16-19 decembrie 1957. Consiliul Alianţei hotăra amplasarea de arme nucleare si mijloace de transport la ţintă a acestor arme pe teritoriile statelor membre. Chiar în timpul sesiunii, Marea Britanie, Italia si Turcia îsi anunţau acordul în această privinţă. Ulterior, îsi dădeau un acord similar Grecia si Olanda. În anii 1958-1959, în urma unor acorduri semnate cu Statele Unite, în aceste ţări erau amplasate arme nucleare si rampe de lansare pentru rachete cu rază medie de acţiune, sub comandament american. De asemenea, Consiliul NATO stabilea măsuri de intensificare a producţiei militare de către statele membre si de intensificare a coordonării acestei producţii la nivelul Alianţei. Se hotăra cresterea personalului pentru cercetare-dezvoltare în domeniul militar, creându-se totodată un comitet special pentru cercetare-dezvoltare al NATO. Pe baza hotărârii Consiliului, în aprilie 1958, ministrii apărării ai statelor membre adoptau măsuri pentru introducerea unor arme atomice tactice („de teatru“) la nivelul diviziei (Planul Norstad, denumit astfel după numele generalului american care îndeplinea atunci funcţia de comandant supreme al forţelor aliate din Europa). În acelasi interval de timp, se preconiza formarea unor forţe nucleare multilaterale ale Alianţei Nord-Atlantice, inclusiv prin constituirea de echipaje mixte pe nave de luptă făcând parte din dispozitivele NATO. Asemenea măsuri ale Alianţei erau întreprinse în contextul modificărilor pe care le cunosteau raporturile de forţe si situaţia strategică generală în a doua jumătate a deceniului al 6-lea. Cea mai spectaculoasă dintre aceste modificări era determinată de introducerea în arsenalul sovietic a rachetelor cu rază mare de acţiune, inclusiv a celor intercontinentale. În câţiva ani după plasarea pe orbită a primului satelit artificial al pământului (Sputnik, 26 august 1957), URSS lansa sonde spaţiale si staţii orbitale, datorită dezvoltării unor rachete purtătoare de mare putere, cu mai multe trepte, capabile să transporte încărcături grele si masive, inclusiv arme nucleare, la distanţe enorme. Literalmente peste noapte, Statele Unite îsi pierdeau condiţia de invulnerabilitate, asigurată de cele două oceane, Atlantic si Pacific; pentru prima oară în istorie, America putea fi victima unui atac lansat de la distanţă, fără posibilitatea de a-l preveni. Măsurile immediate vor fi menţinerea permanentă în zbor a unor escadrile de bombardiere starategice echipate cu arme nucleare si amplasarea de rachete cu rază medie de acţiune, purtând încărcături nucleare, în ţări europene aliate. Pe termen lung, la aceeasi provocare se va răspunde prin Iniţiativa de Apărare Stategică (SDI), sub administraţia Reagan, si în genere prin programele de producer a armelor antirachetă sub administraţiile ce urmau.
Progresul stiinţific si tehnic demonstat prin lansarea Sputnik-ului, era interpretat de liderii de la Kremlin, în primul rând de Hrusciov, ca o dovadă a superiorităţii sistemului sovietic. Ideea „întrecerii cu capitalismul“ si a posibilităţii câstigării acestei întreceri devenea un adevărat slogan al zilei. Se vor face calcule — care se vor dovedi fanteziste, dar care în anii respective nu puteau fi privite de către Occident decât cu seriozitate si preocupare — privind depăsirea Statelor Unite si a celorlalte state vestice în ceea ce priveste PIB-ul, dezvoltarea industriei si agriculturii, nivelul de trai al oamenilor, progresul tehnico-stiinţific. În viziunea Moscovei, realizările în domeniul zborurilor cosmice, cu efectele lor asupra cresterii puterii militare sovietice, precum si planurile de viitor, îndreptăţeau promovarea unei politici externe mai active si militante. Personalitatea care-si va pune amprenta pe această politică externă era Hrusciov, care dispunea de principalele pârghii ale puterii: era lider al partidului comunist si, totodată, presedinte al Consiliului de Ministri. După înfrângerea tentativei de înlăturare a sa (iunie 1957), Hrusciov dobândise poziţii dominante pe plan intern si reusea, cum aveau s-o arate consfătuirile din noiembrie 1960, să obţină o influenţă evidentă asupra miscării comuniste internaţionale.
Desigur, el întâmpina opoziţii în formul cel mai înalt al partidului comunist – biroul politic; în plus, se afla sub presiunea criticilor venite de la Beijing, liderii chinezi cerând Moscovei o linie mai dură faţă de Statele Unite, în genere faţă de Occident. În acest sens, el nu se afla în poziţia de autoritate a lui Stalin . Dar Hrusciov era, incontestabil, omul forte de la Kremlin. Comunist convins, el era un personaj ambiţios, înzestrat cu o energie debordantă, o inteligenţă nativă si o siretenie ţărănească, coleric si impulsiv, grosolan în atitudini, direct si colorat în modul de exprimare, pitoresc, dinamic si imprevizibil, dar capabil să se replieze în ultimă instanţă, în faţa efectelor neasteptate ale propriilor greseli de calcul si nechibzuinţe. Anii lui de glorie, 1957 – 1962, vor fi unii dintre cei mai periculosi pe care-i cunostea diplomaţia mondială în perioada post-Stalin.
Astfel, diplomaţia vremii nu numai că nu oprea cursa înarmărilor, ci se înrola între factorii care stimulau această cursă. Desi întreprindea un număr impresionant de iniţiative, pornite din Vest, din Est, ca si de pe teren neutru; desi angaja forţe impresionante prin dimensiuni si professionalism în slujba dezarmării, rezultatele diplomaţiei anilor ’50 si a începutului deceniului al -7- lea al secolului trecut erau mai mult decât modeste. Crearea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică, Tratatul asupra Antarcticii, identificarea mijloacelor tehnice pentru depistarea exploziilor nucleare, reliefarea legăturilor dintre cursa înarmărilor, dezarmare, dezvoltare si securitate – iată sumarul acestor rezultate. Desigur, lor li se adăugau valoroase achiziţii, conceptuale si practice, ale negocierilor internaţionale într-un domeniu vital ca importanţă si extrem de sensibil ca efecte si consecinţe, achiziţii care îsi vor evidenţia valenţele mai târziu, când problemele dezarmării aveau să fie abordate în condiţii mai favorabile. În plus, este de remarcat că anii la care mă refer aici aduceau cristalizarea unor tipuri de comportament al puterilor nucleare, care deveneau un fel de puncte de reglare o modului de manifestare a acestor puteri în mediul internaţional. Am în vedere poziţia generală a respectivelor puteri în problema cardinală a apelului la armele atomice si cu hidrogen. Astfel, puterile occidentale anunţau că vor folosi armele nucleare doar în scopuri de autoapărare. URSS propunea renunţarea la armele nucleare ca instrumente de ducere a războiului. Apoi, Moscova avea să formuleze ideea că puterile care deţineau arme nucleare ar trebui să se angajeze că nu vor folosi primele aceste arme. Erau poziţii pe care statele în cauză le reafirmau în repetate rânduri de-a lungul deceniilor Războiului Rece. Din fericire, ele nu se aflau niciodată în situaţia de a pune în practică atitudinile afirmate; din fericire, pentru ele, dar si pentru pacea si securitatea internaţională.
După 1985, Războiul Rece intra în linie dreaptă în faza lui terminală. Orientarea către ăîncheierea sa, adoptată de ambele părţi, exprima voinţa politică a principalilor protagonisti ai confruntării Est- Vest. Iar diplomaţia, având ca vârf de lance diplomaţia la nivel înalt, devenea principalul câmp de acţiune si instrument prin care cele peste patru decenii de competiţie se îndreptau spre final.
Într-adevăr, perioada 1985-1991 cunostea o densitate si un ritm al vieţii diplomatice internaţionale fără egal. Lumea în ansamblu – la Naţiunile Unite, pe plan regional etc. — era atrasă într-un adevărat vârtej de contacte, întâlniri, convorbiri, negocieri. Dar principalii actori pe scena diplomatică erau cele două alianţe politico-militare: Alianţa Nord-Atlantică si Organizaţia Tratatului de la Varsovia si, în acest cadru, cele două supraputeri — Statele Unite si Uniunea Sovietică. De aceea, în prezentul paragraf, atenţia este îndreptată tocmai spre acţiunile diplomatice care transformau, în câfliva ani, centrul confruntării mondiale într-un veritabil catalizator al instaurării unei noi ordini mondiale, bazate nu pe confruntare si pe competiţia în domeniul armamentelor, ci pe dialog si cooperare. Estimări ale serviciilor secrete americane elaborate la începutul anilor ’90 arătau că perioada 1989-1991 a reprezentat „un timp când ritmul istoric s-a accelerat atât de rapid încât evenimentele au părut a se desfăsura dincolo de controlul, dacă nu dincolo de puterea de înţelegere a oamenilor“. De fapt, pregătirea acestui ritm istoric accelerat fusese începută mai de vreme, sub presedintele american Ronald Reagan. Reagan, cum se exprimă Kissinger, a respins „complexul de vinovăţie“ de după Vietnam, complex pe care-l identifica cu administraţia Carter, si a apărat cu mândrie recordul Americii de a fi „cea mai importantă forţă a păcii din întreaga lume de azi“. El a calificat URSS drept un „imperiu al răului“, ceea ce implica o provocare morală fără precedent. Retorica lui Reagan în cursul primului său mandat a marcat încheierea oficială a perioadei de destindere. Obiectivul Americii nu mai era relaxarea tensiunilor, ci cruciada si convertirea. Reagan fusese ales în baza promisiunii unui anticomunism militant si el si-a ţinut promisiunea . În primul său mandat, Războiul Rece „în surdină“ părea să redevină ceea ce fusese înainte de 1963. „Reagan a fost primul presedinte de după război care a preluat ofensiva atât ideologic, cât si geostrategic. Uniunea Sovietică nu mai fusese obligată să facă faţă unui asemenea fenomen din timpul lui Dulles
- dar Dulles nu fusese presedinte si nici nu încercase vreodată să-si pună în practică politica de eliberare. Prin contrast, Reagan si asociaţii săi si-au înţeles literal profesiunea. Încă de la instalarea lui Reagan, ei au urmat simultan două obiective: să combată presiunea geopolitică sovietică până când procesul de expansiune avea să fie înfrânat si apoi sugrumat; si, în al doilea rând, să lanseze un program de înarmare menit să omoare în fasă aspiraţiile sovietice de superioritate strategică, pe care să-l transforme în garanţie strategică. Instrumentul ideologic pentru această inversare de roluri era problema drepturilor omului, pe care Reagan si consilierii săi au invocat-o în încercarea de a submina sistemul sovietic“ . La aceasta se adăuga un puternic impuls dat înarmărilor. Întărirea capacităţii militare devenea, sub Ronald Reagan, provocarea fundamentală adresată URSS. Era reluată pregătirea pentru producerea bombardierului B-1 si începea amplasarea rachetelor intercontinentale MX. Două decizii strategice aveau să contribuie cel mai mult la încheierea Războiului Rece, anume amplasarea de către NATO în Europa a rachetelor americane cu rază medie de acţiune si angajarea Americii în Iniţiativa de Apărare Strategică.
„Scopul ofensivei strategice a lui Reagan era acela de a-i face pe sovietici să înţeleagă că ajunseseră prea departe. Respingând Doctrina Brejnev privind caracterul ireversibil al cuceririlor comuniste, strategia lui Reagan exprima convingerea în posibilitatea de a înfrânge comunismul, nu numai de a-l stăvili. Reagan a reusit anularea amendamentului Clarck, prin care America fusese împiedicată să acorde ajutor forţelor anticomuniste din Angola, a intensificat sprijinul acordat gherilelor antisovietice afgane, a dezvoltat un program important de rezistenţă împotriva gherilelor comuniste în America centrală si chiar a extins ajutorul umanitar asupra Cambodgiei.
A fost un remarcabil omagiu adus coeziunii americane acela că, la puţin mai mult de cinci ani de la luptele din Indochina, un presedinte era hotărât să conteste din nou expansiunea sovietică în lume, de astă dată cu succes“ .
Sub Brejnev, Andropov si Cernenko, această ofensivă generală a administraţiei Reagan contribuia la imobilismul sovietic, singura miscare a Moscovei în perioada dată fiind acceptarea reluării negocierilor de la Geneva asupra armelor strategice si a spaţiului cosmic. Acest imoibilism avea să fie depăsit de către noua conducere sovietică, sub Mihail Gorbaciov. Primul lider occidental care detecta potenţialităţile de negociere cu Gorbaciov era Margaret Thatcher, în timpul unei vizite a acestuia la Londra, în decembrie 1984, înainte ca el să acceadă la funcţia supremă. După convorbiri, primul ministru britanic declara: „el este un om cu care eu am putut să tratez“. Dar primul lider occidental care încerca să sondeze aceste potenţialităţi si să le instrumenteze era Reagan. Personalităţi foarte diferite, Reagan si Gorbaciov aveau un punct comun: înţelegerea faptului că armamentul nuclear scotea războiul dintre mijloacele politicii mondiale. „Nimeni nu poate “câstiga” un război nuclear, gândea Reagan. Totusi, atâta vreme, cât există arme nucleare, ar exista permanent si riscul ca ele să fie folosite si, odată lansată o armă nucleară, cine stie până unde s-ar ajunge? Visul meu a devenit atunci o lume fără arme nucleare“. „Nu pot să cred că aceasta poate să meargă mai departe după generaţia noastră si generaţiile următoare cu acest tip de arme pe care ambele părţi le îndreaptă una împotriva celeilalte fără ca într-o bună zi un nebun sau un maniac sau un accident oarecare să nu declaseze acel gen de război care înseamnă cap de linie pentru noi toţi“ . „Noua gândire, reflecta Gorbaciov, s-a născut sub influenţa unei convingeri de nestrămutat: dacă nu se înceta cursa înarmărilor, dacă nu înceta ostilitatea crescândă dintre puterile nucleare, umanitatea nu va mai putea evita catastrofa. Lumea ajunsese la o limită primejdioasă, orice conflict mai serios în cadrul politicii mondiale putându-se preschimba într-un război nuclear, în care socialism si capitalism, precum si orice alte preferinţe si presiuni ideologice s-ar fi transformat în cenusă“ . Pentru a depăsi impasul, Reagan miza pe negocieri, dar era hotărât să continue cercetările si pregătirile pentru realizarea Iniţiativei de Apărare Strategică – care „nu constituia obiect de negociere“. Gorbaciov, în ceea ce îl priveste, era decis să ia cursul negocierilor, dar voia, totodată, încetarea programului SDI. Acesta era cadrul în care cei doi se întâlneau, mai întâi la Geneva, între 19-21 noiembrie 1985, si conveneau în principiu reducerea cu 50 la sută a forţelor nucleare strategice si trasau liniile directoare ale viitorului acord privind eliminarea rachetelor nuclerae cu rază medie de acţiune din Europa (INF). Urma summitul istoric de la Reykjavik, din 11-13 octombrie 1986. Iată în descrierea lui Kissinger acest moment premergător marii cotituri în raporturile sovieto-americane, ce avea să fie operată de George Bush si Mihail Gorbaciov, începând cu 1989: „Într-o tumultuoasă si plină de emoţii cursă cu obstacole care a durat patruzeci si opt de ore, Reagan si Gorbaciov au căzut de acord în principiu să reducă toate forţele strategice cu 50 la sută într-un interval de cinci ani si să distrugă toate rachetele balistice pe parcursul a zece ani. La un moment dat, Reagan a ajuns aproape să accepte oferta sovietică de a desfiinţa în totalitate armele nucleare. Înţelegerea de la Reykjavik a esuat în ultimul moment din două motive. În acea etapă de început a mandatului său, Gorbaciov pur si simplu si-a supraestimat puterea. El a încercat să lege desfiinţarea rachetelor strategice de interzicerea testelor SDI pe o perioadă de zece ani, dar a evaluat gresit poziţia interlocurotului său, cât si propria-i poziţie de negociere. O tactică înţeleaptă pentru Gorbaciov ar fi fost aceea de a propune publicarea celor convenite – anume desfiinţarea unităţilor de rachete — si de a transfera problema testelor SDI în cadrul negocierilor asupra controlului armamentului de la Geneva. Aceasta ar fi îngheţat ceea ce fusese deja convenit si ar fi produs cu siguranţă o criză majoră în cadrul Alianţei Atlantice, cât si în relaţiile chino-americane. Făcând presiuni pentru a obţine mai mult, Gorbaciov a ajuns să se împotrivească promisiunii pe care Reagan o făcuse înaintea summitului — anume aceea de a nu folosi SDI ca pârghie de negocieri. Atunci când Gorbaciov a insistat, Reagan a răspuns într-o manieră pe care nu ar fi recomandat-o nici un profesionist în politica externă: pur si simplu s-a ridicat si a părăsit încăperea. După ani de zile, când l-am întrebat pe un consilier superior al lui Gorbaciov, de ce nu s-au mulflumit cu ceea ce Statele Unite deja acceptaseră, el a răspuns: “Ne gândisem la toate, în afară de posibilitatea ca Reagan să părăsească sala“ .
Pe de altă parte, iată părerea despre summit-ul de la Reykjavik a unui veteran al diplomaţiei sovietice, Anatoli Dobrînin:
„Gorbaciov la întâlnit pe Reagan la Reykjavik între 11-12 octombrie 1986, dar amândoi au fost profund dezamăgiţi. Întâlnirea în sine a fost foarte dramatică. Pentru prima oară în relaţiile noastre, a apărut posibilitatea unui acord pentru o reducere substanţială a armelor nucleare. În mod surprinzător, Reagan a fost de acord cu ideea unor reduceri substanţiale si chiar a eliminării complete a acestor arme în decurs de un deceniu. Dar el a refuzat să-si asume obligaţii sub tratatul rachetelor antibalistice, ceea ce ar fi împiedicat Statele Unite să desfăsoare proiectul lui privind Războiul Stelelor. Gorbaciov a încercat din greu să-l convingă să-si modereze poziţia în această problemă, fără succes însă. Ca martor ocular la Reykjavik, eu consider că Gorbaciov n-a fost mai puţin răspunzător decât Reagan pentru esecul întânirii, întrucât el a ţinut SDI ca ostatec pentru succesul reuniunii. El a avut în mână cărţi bune, anume propuneri impresionante referitoare la dezarmare, pe care le-ar fi putut juca cu succes, dacă n-ar fi fost la fel de încăpăţânat ca Reagan în legătură cu SDI. Acest subiect ar fi putut fi amânat pentru o considerare ulterioară, dacă ei ar fi ajuns la un acord asupra unei reduceri ample a armelor nucleare — de fapt, Gorbaciov a urmat o
astfel de strategie de negociere în ultima parte a administraiţiei Reagan .
Tot Dobrînin relatează o scurtă convorbire între cei doi lideri, înainte ca acestia să părăsească capitala Islandei. „Domnule presedinete, îi spunea Gorbaciov lui Regan, aţi pierdut o sansă unică de a intra în istorie ca un mare presedinte, care a pavat drumul către dezarmarea nucleară“. „Acest lucru
se aplică amândurora dintre noi“, îi răspundea presedintele American .
Poate si sub influenţa acestei experienţe a predecesorului său, primul an al presedinţiei lui George Bush trecea sub semnul rezervei faţă de liderul de la Kremlin si al asteptării. La începutul mandatului său, noul sef de la Casa Albă ordona efectuarea unei analize cuprinzătoare a stadiului si perspectivelor relaţiilor dintre Statele Unite si URSS. Între scepticii cu privire la aceste relaţii se aflau oficiali de rang înalt si colaboratori apropiaţi ai presedintelui, cum erau James A. Baker III, Secretarul de stat, si Brent Scowcroft, consilierul pentru securitatea naţională. Astfel, Baker considera că strategia lui Gorbaciov avea la bază divizarea Alianţei Atlantice si ruperea Americii de
Europa Occidentală. În ceea ce îl priveste, Scowcroft declara: „Eu am fost suspicios cu privire la motivele lui Gorbaciov si sceptic în legătură cu perspectivele sale. Pentru a simplifica, eu am crezut că scopul lui Gorbaciov este să restaureze dinamismul sistemului politic si economic si să revitalizeze Uniunea Sovietică pe plan intern si internaţional spre a putea continua competiţia cu Vestul. De aceea, în special înainte de 1990, Gorbaciov mi-a apărut mai periculos decât predecesorii săi care, prin unele miscări agresive, au salvat Vestul de pericolele unei gândiri care ia dorinţa drept realiatate, înainte de a fi prea târziu“. În acest sens, Consilierul pentru securitatea naţională considera că perestroika este, într-un fel, sistemul lui Brejnev zugrăvit în culori umane . Dar, apăreau semne că în gândirea americană se schimba ceva cu privire la URSS. În aprilie 1989, George Kennan, „părintele“ teoriei îngrădirii, declara în faţa Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului că Uniunea Sovietică nu mai reprezenta o ameninţaremilitară pentru Statele Unite. În mai acelasi an, se încheia examinarea de către noua administraţie a problematicii privind relaţiile cu Moscova. Administraţia Bush ajungea la un consens în ceea ce-l priveste pe Gorbaciov si scopurile politicii americane: cu Gorbaciov „se putea face treabă“. SUA ar trebui să urmărească două agende: una, bilaterală, centrată pe subiectele de natură să preocupe ambele părţi, cum sunt controlul armamentelor, conflictele regionale si asistenţa economică; alta, internaţională, urmărind reducerea prezenţei sovietice în Europa de răsărit si unificarea Germaniei în sistemul NATO. Administraţia avea îndoieli că Gorbaciov va rămâne la putere, dar acesta era un motiv să se acţioneze repede si nu să se astepte. Liderul sovietic era văzut ca unul care oferă concesii (se miscă în direcţia noastră, cum se exprima Scowcroft); se putea însă ca succesorul său să nu aibă aceeasi înclinaţie. Prin urmare, scopul politicii americane era de a obţine cât mai multe acorduri posibile, care să dureze chiar dacă conducerea era schimbată. La 12 mai 1989, presedintele Bush rostea un discurs în care enunţa unele din aceste idei si susţinea că Statele Unite ar trebui să meargă dincolo de îngrădire si să urmărească aducerea URSS în comunitatea internaţională. El îsi exprima sprijinul pentru politica internă de reforme a lui Gorbaciov si îi cerea acestuia să întărească declaraţiile sale de politică externă cu fapte concrete. Era preludiul deschiderii operate la Malta, în decembrie acelasi an. „Ultima mare dramă a Războiului Rece, estimau la timpul cuvenit serviciile secrete americane, – anume colapsul comunismului în Uninea Sovietică si Europa de răsărit si sfârsitul conflictului de patru decenii între Est si Vest – s-a desfăsurat între 1989 si 1991. Chiar de la început, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a realizat cea mai largă deschidere către lumea din afară din istoria rusă. Pentru de convinge Vestul si, înainte de toate, noua administraţie de la Washington de sinceritatea sa, Gorbaciov a făcut concesii majore în ceea ce priveste controlul armamentelor, a retras trupele sovietice din Afghanistan, s-a angajat să reducă forţele de uscat sovietice cu o jumătate de milion si a respins lupta de clasă în favoarea “valorilor general-umae” ca bază a politicii externe sovietice. Iniţial sceptic din cauza deziluziilor anterioare cu destinderea, presedintele George Bush si echipa sa de politică externă s-au convins treptat că Gorbaciov era pregătit pentru dialog si compromis. Totusi, ei au stabilit un preţ ridicat pentru cooperare si au fost surprinsi să descopere că sovieticii erau dispusi să-l plătească“ .
Acesta era fundalul pe care raporturile americano-sovietice cunosteau o intensitate fără precedent. Astfel, în decurs de mai puţin de trei ani, Bush si Gorbaciov aveau trei întâlniri bilaterale si purtau convorbiri în două rânduri la reuniuni internaţionale. La acestea, se adăugau contactele telefonice, frecvente, corespondenţa purtată între Casa Albă si Kremlin. În acelasi timp, Secretarul de stat Baker se întâlnea de nu mai puţin de 20 de ori cu omologul său sovietic Şevardnadze, continuând acelasi gen de contacte cu succesorii acestuia. În viziunea Washingtonului, această activitate diplomatică deosebit de intensă era cea care a produs numeroasele acorduri formale si înţelegerile informale care, ca efect, au condus la sfârsitul Războiului Rece. Cel mai important, probabil, a fost parteneriatul tacit SUA-URSS care i-a ajutat pe Gorbaciov si Şevardnadze în reducerea caracterului supra-militarizat al statului sovietic. Unii au atribuit sfârsitul Războiului Rece forţelor impersonale mai degrabă decât diplomaţiei de înalt profesionalism, sau mai degrabă norocului decât judecăţii. Documentele istorice atestă însă că factorul principal a fost efortul gigantic al unui mănunchi de oameni de stat de ambele părţi în relaţiile SUA-URSS, încorporat în acordurile la care au ajuns. Punctul crucial în raporturile dintre presedinţii Bush si Gorbaciov îl constituia întâlnirea lor din Malta. Iniţiativa organizării acestei întâlniri îi aparţinea lui George Bush, dar Mihail Gorbaciov accepta ideea imediat, declarând că astepta de mult un atare prilej. Timp de 2 zile (2-3 decembrie 1989), liderii american si sovietic se întreţineau într-o atmosferă destinsă si departe de ochi indiscreţi (reuniunile aveau loc pe vasul sovietic Maxim Gorki, ancorat în apropierea coastelor malteze) pe o mare varietate de probleme de interes comun. Presedintele american mărturisea că, atunci când a decis să-i propună lui Gorbaciov să se întâlnească, făcea o cotitură de 180° faţă de poziţia sa anterioară. El anunţa o serie de măsuri menite să vină în sprijinul reformelor în curs în URSS si de natură să opereze noi deschideri în relaţiile sovieto-americane. Astfel, administraţia sa urma să întreprindă măsurile necesare pentru anularea amendamantului Jackson-Vanik, care împiedica Uniunea Sovietică să beneficieze de clauza naţiunii celei mai favorizate, ca si a amendamentelor Stevenson si Bird, care îngrădeau posibilităţile de acordare de credite Moscovei. De asemenea, Statele Unite aveau să sprijine acordarea URSS a statutului de observator la GATT si stabilirea de legături între Uniunea Sovietică si Organizaţia pentru cooperare si dezvoltare economică (OECD). Şeful Casei Albe arăta că asemenea măsuri ar permite familiarizarea mai rapidă a URSS cu condiţiile, funcţionarea si dezvoltarea pieţii internaţionale si ar crea un cadru mai bun de lucru în probleme economice în relaţiile Est-Vest . Liderul sovietic aborda unele probleme de ordin general: lumea, sublinia el, cunostea schimbări fundamentale, a căror gestionare punea responsabilităţi majore în faţa URSS si SUA. Pentru aceasta, însă, cele două state trebuiau să înceteze să se considere dusmani. Presedintele Statelor Unite, sublinia Gorbaciov, trebuie să stie că Uniunea Sovietică nu va declansa nici un război. Ba mai mult, Uniunea Sovietică era gata să nu mai considere Statele Unite drept inamicul său si să declare acest lucru în mod public. Suntem gata, afirma Gorbaciov, să colaborăm cu America, inclusiv în domeniul militar. Dorim ca securitatea fiecăruia dintre noi să fie garantată prin eforturile noastre comune . Cei doi sefi de stat discutau o gamă largă de probleme privind controlul armamentelor si dezarmarea. George Bush declara că Statele Unite ar putea renunţa la modernizarea armelor chimice – modernizare ce consta în producţia de asa-numitele arme binare – după intrarea în vigoare a unei convenţii privind interzicerea armelor chimice. Discuţia pe această problem evidenţia că declaraţia presedintelui american privind armele binare era de natură să deblocheze negocierile în legătură cu interzicerea armelor chimice, precum si să mărească sansele strategieide prevenire a proliferării acestor arme de distrugere în masă. Cei doi conveneau că mersul negocierilor referitoare la armele convenţionale în Europa, aflate în desfăsurare la Viena, permitea ca în 1990 să se ajungă la acorduri care să ducă la reduceri radicale a acestei categorii de arme si forţe armate. Un schimb de vederi larg si însufleţit avea loc în legătură cu armele strategice ofensive. Bush exprima dorinţa Statelor Unite ca discuţiile în curs să ducă la un acord care să aibă ca efect reduceri substanţiale a arsenalelor strategice. El declara că Washingtonul e împotriva modernizării rachetelor sovietice SS-18 si se pronunţa pentru limitarea acestui tip de purtători de arme nucleare. În ceea ce îl priveste, Gorbaciov exprima îngrijorarea părţii sovietice cu privire la rachetele balistice instalate pe nave si evoca centura de baze militare, terestre si navale, care înconjura URSS. El sublinia că, asa cum Statele Unite si aliaţii lor sunt preocupaţi de securitatea în Europa si de înlăturarea asimetriilor de forţe existente pe continent în favoarea Estului, tot astfel trebuie luată în considerare necesitatea reducerii asimetriilor în ceea ce priveste armamentul nuclear transportat pe nave de război. Pe de altă parte, liderul sovietic sublinia că ţara sa a adoptat o doctrină militară defensivă. Forţele armate sovietice se aflau în plină schimbare. Structura grupării de forţe din Europa centrală trecea la o postură defensivă: diviziile dispuneau de un număr mai redus de tancuri, avea loc evacuarea dispozitivelor de debarcare, se modifica amplasamentul forţelor aeriene în sensul că aviaţia de soc era trecută în esalonul doi, în primele linii fiind împinse aparatele de vânătoare, arme cu character defensiv. În acest context, el îsi exprima nedumerirea în legătură cu menţinerea de către NATO a strategiei ripostei flexibile. Schimbul de idei pe asemenea teme ducea la concluzia necesităţii întăririi contactelor dintre militari. Bush cerea mai multă transparenţă în ceea ce priveste bugetele militare sovietice, ca un mijloc de crestere a încrederii reciproce. Evenimentele revoluţionare din Europa de răsărit si centrală, care marcaseră anul 1989 si continuau în timpul summit-ului, ocupau un loc distinct în convorbirile de la Malta. Bush sublinia că Gorbaciov era catalizatorul schimbărilor constructive din Europa. „Trebuie să spun că am fost uimifli de rapiditatea transformărilor. Am apreciat mult reacţia pe care a avut-o Uniunea Sovietică si Dumneavoastră personal faţă de aceste schimbări dinamice si, în acelasi timp, fundamentale“. Pe de altă parte, remarca presedintele american, „nădăjduiesc că a-ţi observat că, în timpul schimbărilor din Europa de est, Statele Unite nu au făcut declaraţii arogante, care ar fi putut aduce prejudicii Uniunii Sovietice. Cu toate că în Statele Unite sunt unii care mă acuză că sunt fricos, administraţia mea încearcă să nu întreprindă nimic ce ar putea să vă zdruncine poziţiile. Dar mi s-a sugerat cu insistenţă un alt lucru: să mă caţăr, cum s-ar spune, pe zidul Berlinului si să dau declaraţii sforăitoare. Totusi, administraţia mea nu va recurge niciodată la asemenea măsuri, ea încearcă să fie discretă“ .
Şeful Casei Albe preciza în încheierea prezentării poziţiilor americane în problema dată: „Ceea ce mă interesează cel mai mult este de a sti cum aveţi de gând să acţionaţi în viitor, după actualul statu- quo“. Mihail Gorbaciov prezenta poziţia de bază a conducerii sovietice: „Principiul de bază adoptat de noi, care ne-a condus în cadrul noii gândiri, este dreptul fiecărei ţări la libera opfliune, inclusiv dreptul de a reveni asupra opţiunii sale iniţiale si s-o modifice. Este foare dureros, dar e un drept esenţial. Dreptul de a alege, fără amestec din afară“ .
Liderul sovietic se pronunţa pentru menţinerea instrumentelor care contribuie la echilibru, transformate în funcţie de realităţi. El menţiona în acest sens CSCE, NATO si Tratatul de la Varsovia – care ar trebui să devină tot mai mult si instituţii politice, nu numai militare – CAER, pentru care vedea largi posibilităţi de cooperare cu Piaţa Comună. El pleda pentru o Casă comună a Europei, astfel încât procesele care se desfăsurau în Vestul si Estul continentului să aibă efecte convergente si să nu genereze noi diviziuni. În acelasi timp, Gorbaciov avertiza asupra tentaţiei de a forţa ritmul evoluţiilor care aveau loc în Europa răsăriteană. „As zice că momentul pe care îl trăim este complicat si deci răspunderea noastră este deosebit de mare. Europa orientală să fie mai deschisă, mai democratică, să se apropie de valorile universale, să creeze mecanismele pentru a se putea integra în economia mondială, toate acestea deschid posibilităţi fără precedent pentru relaţii de tip nou. Mai mult chiar, să procedeze în liniste, pasnic. Ar fi primejdios de a forţa în mod artificial, de a grăbi procesul în curs, cu atât mai mult cu cât acesta are loc spre profitul unei singure părţi“ Gorbaciov chema la o acţiune comună, într-un spirit real de răspundere si cu multă moderaţie în cursul unei perioade în care Europa cunostea atâtea frământări. În ansamblu, reuniunea de la Malta ducea la stabilirea unor raporturi strânse, de sinceritate si încredere între cei doi lideri. La Washington se considera că summitul americano-sovietic i-a permis presedintelui Bush să „folosească dispoziţia sa pentru prietenie“ spre a face să avanseze interesele Occidentului. Iar Secretarul de stat Baker afirma că relaţiile dintre cei doi lideri au devenit umane si personale, relaţii care aveau să se dovedească de o importanţă critic în primăvara anului 1990, când Statele Unite acţionau pentru unificarea Germaniei . Având în centrul său contactele sovieto-americane, diplomaţia la nivel înalt care se solda cu încheierea Războiului Rece cunostea extensii mai ample. Întâlniri repetate Gorbaciov-Thatcher duceau la adâncirea raporturilor deschise, de lucru, care permiteau abordarea a numeroase probleme stringente, de ordin general si bilateral. Doamna Thatcher era liderul occidental cu care Gorbaciov avea unele controverse ideologice, dar această împrejurare nu afecta raporturile lor de înţelegere si conlucrare. Premierul britanic se pronunţa pentru relaţii între state în care fiecare dintre părţi să recunoască un drept egal la securitate celeilalte părţi, pentru celălalt sistem. În acest sens, cei doi oameni politici erau de acord că dreptul egal la securitate, reducerea nivelului înarmărilor, încrederea reciprocă constituiau elementele-cheie ale stabilităţii si păcii internaţionale. Thatcher sprijinea activ procesele reformatoare din URSS si încerca — în zadar, însă — să determine Occidentul să acorde sprijin economic concret conducerii de la Moscova. Nu avem intenţia să ne amestecăm în treburi interne ale societăţii si ţării Dumneavoastră, declara Thatcher în martie 1987, aflată în vizită la Moscova. „Nu dorim să facem nimic care v-ar putea jigni sau v-ar fi neplăcut. Dorim în domeniul acesta (al drepturilor omului — C.V.) progrese, la fel ca si în cel al reducerii armamentelor, acolo unde este posibil si realizabil. Iată că sunt patruzeci de ani de când în Europa domneste pacea si nădăjduiesc că în următorii patruzeci de ani Occidentul si Uniunea Sovietică vor putea fi mai apropiate în toate domeniile, că graniţa dintre est si vest va fi mai puţin evidentă. La urma urmei, suntem cu toţii europeni. Până si America este o ţară de europeni“ .
Cu presedintele Franţei, Fran9ois Mitterrand, Gorbaciov dezvolta relaţii strânse, apropiate. Se întâlneau de mai multe ori, la Paris si la Moscova, prilejuri potrivite pentru a examina numeroase probleme de larg interes. Pe cei doi îi apropia o viziune relativ asemănătoare despre perspectivele continentului – Gorbaciov vorbea despre o Casă comună a Europei, Mitterrand despre o Confederaţie europeană. Presedintele francez considera că după ce s-a intrat într-o perioadă de evoluţie mai linistiră, are loc apropierea „de o sinteză esenţială, respectiv de constiinţa unităţii lumii în care trăim“ . Ultima întâlnire între ei avea loc la sfârsitul lui octombrie 1991, la resedinţa privată a lui Mitterrand din Latche, o mică localitate situată în apropiere de graniţa franco-spaniolă. Era un gest deosebit al lui Mitterrand, căruia nu-i plăcea să invite străini la ferma sa. La capătul unor discuţii informale îndelungate, Mitterrand declara: „Puteţi fi sigur că Franţa nu va încuraja
niciodată, în nici un caz distrugerea Uniunii. În pofida îndoielilor unora dintre aliaţii nostri, ca si a noilor nostri prieteni din Est, sunt sigur că Europa viitoare se va clădi împreună cu Rusia; care va fi forma ei, aceasta este problema dumneavoastră. În genere, sub Mitterrand si Gorbaciov raporturile franco-sovietice cunosteau o dezvoltare ascendentă. În 1988, avea loc al doilea zbor cosmic al unui echipaj mixt, franco-sovietic. Mitterrand era unul dintre liderii occidentali care sprijinea participarea URSS la programul de cercetare vest-european „Eureka“.
Sub conducerea lui Gorbaciov, URSS îsi retrăgea trupele din Afghanistan, după mai bine de un deceniu de război istovitor. În prezenţa premierului maghiar Jozsef Antall, aflat în vizită la Moscova, Gorbaciov condamna intervenţia sovietică din 1956. Într-o tentativă de mediere, la 15 octombrie 1991, el îi invita în capitala sovietică pe Slobodan Milosevici, presedintele Serbiei, si pe Franjo Tudjman, conducătorul Croaţiei. Convinsi de liderul sovietic, cei doi acceptau o încetare a focului care, din păcate, nu avea să dureze. Gorbaciov amâna să viziteze Cehoslovacia, la invitaţia lui Vaclav Havel, dat fiind un discurs rostit de acesta în favoarea independenţei Statelor Baltice. El îl primea pe ministrul de Externe irakian, într-o încercare de a se evita atacarea terestră a Irakului, după ce acesta invadase Kuwaitul; nu avea succes. Spre „alte azimuturi“, diplomaţia la nivel înalt era prezentă, dar cu rezultate mai puţin spectaculoase. O reală deschidere către Tokyo rămânea blocată din cauza contenciosului insulelor Kurile. Un obiectiv important pentru Gorbaciov era îmbunătăţirea relaţiilor cu China. Încă în mai 1986, el le spunea diplomaţilor sovietici:
„Raporturile de bună vecinătate cu Republica Populară Chineză nu sunt de mai mică importanţă pentru noi decât cele cu Statele Unite sau cu alte ţări. China este o putere nucleară, care se dezvoltă rapid. O realitate pe care nu trebuie s-o scăpăm din vedere. De relaţiile chino-sovietice vor depinde din ce în ce mai mult situaţia externă si întreaga atmosferă internaţională. Ne întrebăm încotro se va îndrepta China, cum va trebui să acţionăm pentru ca ea s-o facă pe o direcţie care să întărească poziţiile socialismului în lume, precum si principiul coexistenţei pasnice. Trebuie să ne eliberăm de temeri. China anilor nouăzeci nu trebuie privită prin prisma anilor saizeci. Dar si noi va trebui să fim hotărâţi: nu vom îmbunătăţi relaţiile noastre cu China în detrimental intereselor altor ţări. Şi nu vom îngădui altor ţări să se opună unei misiuni atât de însemnate cum este ameliorarea relaţiilor noastre cu China.
De asemenea, în convorbirile Bush-Gorbaciov de la Malta, liderul sovietic sublinia: China constituie o realitate istorică de prim rang, pe care nici unul dintre noi nu o poate folosi împotriva celuilalt. Dar, după decenii de încordare, normalizarea raporturilor sovieto-chineze cerea timp, pe care Gorbaciov nu-l avea la dispoziţie. Pentru îmbunătăţirea relaţiilor chino-sovietice, Beijingul punea mai multe condiţii, între care se aflau retragerea trupelor sovietice din Afghanistan si a celor desfăsurate de-a lungul graniţei dintre China si URSS. În plus, vizita presedintelui sovietic în R.P. Chineză avea loc în primăvara anului 1989, când manifestaţiile din piaţa Tienanmen erau în toi, manifestanţii văzând în prezenţa la Beijing a liderului reformator de la Kremlin o încurajare în acţiunea lor împotriva regimului comunist ortodox din China. În atari condiţii, dialogul la nivel înalt sovieto-chinez din 1989 nu ducea la deschiderile pe care raporturile dintre cele două mari puteri comuniste le reclamau.
În ansamblu, diplomaţia la nivel înalt în a doua jumătate a deceniului 9 ducea la rezultate remarcabile. Relaţiile dintre Est si Vest se schimbau radical. Se încheiau acorduri istorice în domeniul controlului armamantelor si dezarmării: Tratatul privind lichidarea rachetelor cu rază medie si mai scurtă de acţiune (INF), Tratatul privind reducerea armelor convenţionale în Europa (CFE) si Tratatul START I privind reducerea armelor nucleare strategice. Summit- ul NATO de la Londra, din iulie 1990, constata că „Războiul Rece aparţine de acum istoriei“. Statele membre ale Alianţei Nord-Atlantice propuneau statelor din Tratatul de la Varsovia adoptarea unei declaraţii comune în care să afirme solemn că ele nu mai sunt adversare, să afirme intenţia de a se abţine de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui alt stat. Era tocmai ceea ce se realiza la reuniunea la nivel înalt a Conferinţei pentru Securitate si Cooperare în Europa, la Paris, în noiembrie 1990.
Dar, diplomaţia la nivel înalt nu reusea, în cazul uneia dintre părţi, să intre în consonanţă cu condiţia internă a acesteia. Ca o ironie a soartei, aceasta era situaţia URSS sub Mihail Gorbaciov, cel care contribuise substanţial la iniţierea si desfăsurarea dialogului dintre Est si Vest. Într-adevăr, noua gândire, care patrona politica externă si diplomaţia sovietică, beneficiară a reformelor desfăsurate prin perestroika si glasnosti, nu întărea, la rândul ei, argumentele si nu oferea mjloacele materiale în favoarea politicii de reforme. Dimpotrivă, ea furniza forţelor conservatoare din URSS pretextul pentru a lovi în politica generală a lui Gorbaciov. Autoritatea si prestigiul internaţional al acestuia nu se regăseau pe plan intern; dimpotrivă, aici ele erau în cădere liberă; era planul în care Gorbaciov pierdea nu numai o bătălie, ci războiul.
Documente ale serviciilor secrete americane dezvăluie că această perspectivă a Uniunii Sovietice, precum si destinul politic al lui Gorbaciov erau întrevăzute de conducerea de la Washington cu ani în urmă. Astfel, administraţia Bush considera că, după Malta, Gorbaciov si Şevardnadze aveau o nevoie acută ca SUA să recunoască statutul URSS de supraputere. Washingtonul era însă prudent în această privinţă. Statele Unite erau gata să continue să considere că URSS este supraputere, dar mai puţin pentru forţa sa si mai mult din preocuparea pentru implicaţiile în domeniul securităţii ce decurgeau din slăbiciunea Uniunii Sovietice. Cum se exprima Baker, „sarcina politicii externe a SUA acum era să asigure o “aterizare lină” pentru un imperiu aflat în colaps“ . La rândul său, Anatoli Dobrînin subliniază că, potrivit afirmaţiilor secretarului de stat James Baker, în vara anului 1991 SUA balansau între Gorbaciov si Elflîn. Gorbaciov, arăta Baker, era dezamăgit de lipsa de sprijin efectiv american pentru programul său de reforme, în ciuda declaraţiilor oficiale venite de peste ocean. „Gorbaciov, îl citează Dobrînin pe Baker, a început să vorbească ca un logodnic înselat, părăsit în faţa altarului“. Dobrînin subliniază că, datorită condiţiilor interne, Gorbaciov nu mai dispunea de libertate de miscare în politica externă. „Esecul agendei politice a lui Gorbaciov, criza în crestere din ţară, dezordinea din politica externă si de apărare – toate distrugeau potenţialul sovietic. În acel moment critic al Războiului Rece, Gorbaciov si Şevardnadze n-au avut o politică externă coerentă spre a-l încheia într-un mod adecvat si demn, pe baza egalităţii (cu Occidentul). Atunci când Războiul Rece începea să piardă teren în a doua jumătate a anilor ’80, balanţa de putere cu Vestul era larg recunoscută si se putea crea o bază pentru transformarea relaţiilor internaţionale într-o eră neconfruntaţională. Însă, cu o grabă inexplicabilă, ei au cedat poziţii geopolitice si militare vitale pe care noi le-am avut în loc să le folosească pentru a realiza o nouă eră de stabilitate si cooperare pe baze de egalitate. Gorbaciov a pierdut această oportunitate, si a pierdut-o rău. În schimb, partenerii săi occidentali si-au jucat bine propria Realpolitik. Visul lui Gorbaciov despre o nouă Europă cu un nou sistem de securitate, care să cuprindă toate statele, inclusiv Rusia, nu s-a realizat. Problema securităţii europene a rămas în mare măsură o enigmă, după încheierea Războiului Rece“ .
În genere, Dobrînin are o părere foarte critică despre calităţile diplomatice ale cuplului Gorbaciov- Şevardnadze. În schimbul generoaselor concesii sovietice pe care Gorbaciov si locotenetul său Şevardnadze le-au oferit Vestului, scrie el, ei ar fi putut si ar fi trebuit să obflină un rol mai important pentru Uniunea Sovietică în securitatea europeană si o voce sovietică mai puternică în problemele europene. Dar ei n-au făcut acest lucru. Capabili dar neexperimentaţi, nerăbdători să ajungă la acorduri, dar autoîncrezători în mod excesiv si flataţi de mass media occidentală, Gorbaciov si Şevardnadze au fost adesea întrecuţi în isteţime si surclasaţi de partenerii lor vestici. Ei au făcut concesii mai mult decât necesare în acordurile privind controlul armamentelor, Europa de Est, reunificarea germană si criza din Orientul Apropiat si au continuat să facă acelasi lucru până la spargerea Uniunii Sovietice. În plus, Gorbaciov a distorsionat mecanismul diplomaţiei sovietice prin promovarea unui fel de diplomaţie personal cu oficialii americani, cu scopul de a evita criticile propriilor săi colegi din biroul politic si ale corpului sovietic de diplomaţi. După 1989, diplomaţia sovietică a devenit treptat tot mai puţin eficientă, sub presiunea agendei politice interne si în eforturile lui Gorbaciov de a-si susţine reputaţia pe plan intern prin ceea ce putea apărea ca succese ale sale dincolo de hotare.
„Rezultatul a fost o reducere dramatică a capacităţii noastre de a ne adapta la mediul internaţional în schimbare rapidă, provocată nu în mică măsură de însusi Gorbaciov“ . În a doua jumătate a anului 1991, poziţia lui Gorbaciov era în declin ireversibil. La Madrid, arată în acest sens Baker, cu referire la Conferinţa internaţională pentru Orientul Apropiat (octombrie 1991), când Gorbaciov si Bush se întâlneau pentru ultima oară, gândurile presedintelui sovietic nu păreau a fi la lucrări. „Lăsa impresia unui om care se îneacă cu colac de salvare. Nu putea să nu-ţi trezească mila“, nota Baker. Dar, rezultatele diplomaţiei la nivel înalt în ceea ce priveste relaţiile internaţionale supravieţuiau dispariţiei URSS si încheierii carierei politice a lui Mihail Gorbaciov. Acordurile dintre SUA si URSS, dintre NATO si OTV îsi menţineau valabilitatea, mai mult, unele erau îmbogăţite.
Cel mai important lucru consta în aceea că încheierea Războiului Rece se dovedea ireversibilă, cu toate că unele recrudescenţe ale acestuia nu întârziau să apară. Dar aceste recrudescenţe nu înlăturau adevărul fundamental: confruntarea Est-Vest, Războiul Rece, iar odată cu dispariţia URSS, si diviziunea lumii, asa cum aceasta fusese cunoscută mai multe decenii, deveniseră si rămâneau istorie.
După încheierea războiului rece, fiecare ţară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile şi dureroase ale tranziţiei. Într-o ţară obişnuită tranziţia a însemnat trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la economia centralizată la cea de piaţă. În cazul Rusiei, tranziţia a însemnat şi trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Dacă în planul dificultăţilor reale trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă se dovedeşte foarte complicată, mai ales în cazul Rusiei unde amploarea transformării adaugă elemente de dificultate suplimentare procesului, în planul percepţiei, cea mai delicată problemă este totuşi cea a trecerii de la statul imperial la cel post imperial. Este delicată pentru că de 300 de ani ruşii trăiesc în minte cu ideea imperială, care le oferea un gen de compensaţie la greutăţile şi lipsurile vieţii cotidiene. De data aceasta, prăbuşirea imperiului a fost însoţită de o prăbuşire a nivelului de trai, chiar a securităţii personale. A dispărut şi “aroma ideologică” pe care o răspândea, totuşi, existenţa imperiului: suferim, dar cel puţin suntem mari şi chiar temuţi. De aceea, populaţia este tentată să privească dispariţia imperiului ca o pierdere, ca o tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern şi o naţiune (D. Yergin şi T. Gustafson, “Rusia 2010 and What ItMeans for the World”, pag. 211).
Există o realitate psihologică a momentului pe care îl traversează Rusia, realitate de care trebuie să ţinem seama. Considerăm că într-un curs de geopolitică este bine să semnalăm existenţa acestei realităţi, pentru că poate deveni “materie primă” pentru noi întrupări ale ideii imperiale. Rusia, ne spun Yergin şi Gustafson, trăieşte convingerea că “a fost amăgită părăsind locul pe care îl merită în lume” (op.cit., pag. 212). Nostalgia imperială poate fi reaprinsă, fie printr-o politică de “resentiment şi umilire” din partea Occidentului, fie prin eşecul tranziţiei care ar readuce în minţi vremurile de altădată (sau o combinaţie a acestor tipuri de fenomene). De aceea, subliniem de acum, apusul ideii imperiale este condiţionat în primul rând de succesul economic intern al Rusiei de azi, de modernizarea sa.
Vorbind despre imperiu şi ideea imperială la ruşi, nu putem să nu amintim că imperiul sovietic din perioada socialistă a acestei uniuni avea o existenţă structurată în mai multe cercuri concentrice. Primul, după cum preciza şi Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”, pag. 48) este imperiul Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de ruşi dominau aproximativ 145 milioane de oameni aparţinând unor numeroase naţiuni ne-ruse, incluzând 50 milioane de musulmani asiatici şi 50 milioane de ucrainieni.
Al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul său, Moscova controla state satelit în care trăiau 120 milioane de mongoli. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Etiopia, Yemenul de Sud şi Coreea de Nord, dependente de Moscova din raţiuni ce ţineau de sprijin militar şi economic, ghidare politică, etc. Aceste state din urmă au o populaţie de circa 130 milioane locuitori. Prin urmare, 145 milioane de ruşi au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni răspândiţi în întreaga Eurasie şi în teritorii dependente de peste mări. Cu alte cuvinte, misiunea internaţionalistă a leninismului, consideră autorul american, nu a reprezentat decât un alt înveliş pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi.
Pentru a putea urmări unele dintre principalele probleme de ordin geopolitic ale Rusiei de astăzi să înfăţişăm, în datele sale sumare, peisajul politic al Rusiei şi “străinătăţii sale apropiate” (near abroad).
Fosta URSS conţinea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin
ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (“The Economic Space of the
Former Soviet Union, past and present” în J. Williamson, “Economic Consequences of Soviet
Disintegration).
- Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus. Cu anumite rezerve, spune autorul, Moldova ar putea intra în această grupă (din nou, am spune, mentalităţile imperiale, care nu observă “amănuntul” că 65% din populaţia acestui stat este formată din moldoveni, deci români).
- Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia şi Azerbaijan. În ciuda diferenţelor de religie, adaugă autorul, populaţiile acestea sunt strâns conectate – istoric şi cultural – cu Turcia, Iranul şi Orientul Mijlociu.
- Statele baltice: Estonia, Letonia şi Lituania care s-au dezvoltat şi se află şi astăzi sub influenţa Germaniei, Poloniei şi ţărilor scandinave.
- Republicile din Asia Centrală: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan şi Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai târziu, iar colonizarea rusească a avut o influenţă redusă.
O poziţie specială ocupă Kazahstanul, unde ruşii deţin o pondere de peste 40% din populaţie.
Cum vor evolua aceste state în raport cu Rusia? Există un scenariu ca fiecare să aibă propria monedă şi să evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusă este ca toate să formeze un spaţiu economic comun, un spaţiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, în care unele dintre aceste ţări vor forma o uniune economică împreună cu Rusia, altele nu. De pildă, Bielorusia deja a alcătuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil să se alăture acestei uniuni şi Kazahstanul, ţară mare în care populaţia rusească deţine o pondere importantă.
Ar fi, fără îndoială, riscant să se facă judecăţi sigure în privinţa evoluţiei fiecărui stat. În 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia să întemeieze un gen de Uniune Europeană a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar această Uniune a funcţionat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste ţări are şi o strategie proprie de evoluţie şi nu vede în mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare faţă de Moscova. În acelaşi timp, legăturile economice şi sursa de materii prime pe care o reprezintă Rusia constituie un îndemn spre integrare. Există, deci, două tendinţe contrare în atitudinea acestor ţări şi numai timpul va hotărî care va fi învingătoare. În tot cazul, analiştii spun că un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat între Rusia, Bielorusia, Kazahstan şi Republicile din Asia Centrală, eventual cele transcaucaziene, cu excepţia Azerbaijanului.
Ilustrativă în acest sens este poziţia Ucrainei. Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spaţiu al URSS (52 milioane de locuitori) şi-a proclamat printre primele independenţa. Din punct de vedere politic, Ucraina îşi doreşte independenţa, dar, în acelaşi timp, ea are o acută dependenţă energetică faţă de Rusia. Ucraina se zbate în acest paradox, iar ultimele sale evoluţii se pare că o apropie de Rusia.
Vom insista puţin asupra Ucrainei, întrucât are o poziţie geopolitică foarte importantă: ea reprezintă interfaţa europeană a vechiului imperiu. “Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că, fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar, împreună cu Ucraina mai întâi amăgită şi, apoi, subordonată, Rusia devine automat un imperiu’ (Z. Brzezinski, “Parteneriatul prematur”, în “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei’, pag. 290). O ţară de dimensiunile Ucrainei cu poziţia sa geopolitică nu se poate desprinde de vechea legătură economică decât cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu şi-l poate în nici un fel permite. Pe fondul unei tranziţii complicate, în care reforma nu a fost condusă, potrivit specialiştilor, foarte bine, Ucraina a ajuns să aibă o datorie de zeci de miliarde de dolari faţă de Rusia. Fostul ministru de externe al Rusiei, Andrei Kozârev, în faţa unor comentarii de tot felul şi, probabil, a presiunilor vestice, a avut o apreciere neiertătoare: “In CSI, totuşi, chiar şi un stat mare şi dezvoltat economic precum Ucraina nu poate să se descurce în afara unor legături strânse cu Rusia. Există o alternativă? Este Occidentul pregătit, de pildă, să plătească pentru petrolul şi gazele livrate de către Rusia Ucrainiei, Georgiei şi statelor din CSI sau să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari, cât reprezintă datoria Ucrainei? Iată de ce rolul şi responsabilităţile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute în minte de către partenerii occidentali şi sprijinite” (Andrei Kozârev, “The LaggingPartnership”, citat în Introducerea la “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”).
Ecuaţia geopolitică a Ucrainei este, poate, cea mai complexă dintre toate republicile unionale. Pledează pentru acest lucru existenţa celor aproape zece milioane de ruşi care trăiesc în această ţară. Faptul că Ucraina deţine Crimeea, ţinut rusesc, locuit în majoritate de ruşi, făcut cadou de către Hruşciov în 1954 cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Iar cine deţine Crimeea, deţine o poziţie cheie la Marea Neagră. Mai presus de toate, aceste ţări au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi şters în câţiva ani. Cum spuneam, foarte importantă din punct de vedere geopolitic este poziţia Ucrainei care “ocupă” ieşirea fostului imperiu spre Europa. De aceea, “transformarea ei dintr-o prelungire europeană a Rusiei într-o barieră a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de către Moscova” (P. Dobrescu, “Nu este loc de utopie”, în volumul “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”).
Dintre celelalte republici unionale o situaţie ceva mai clară au republicile baltice. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc să restabilească legăturile lor istorice: Estonia cu Finlanda, Letonia cu celelalte ţări scandinave, Lituania cu Germania şi Polonia. Ca suprafaţă ele sunt, fiecare, de mărimea Austriei sau Ungariei, dar populaţia este de 1,6 milioane (Estonia), 3,7 milioane (Lituania), 3,5 milioane (Letonia).
Există două tipuri de probleme delicate în cazul acestor ţări: ele exportau către celelalte foste republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic foarte important le face să menţină legăturile comerciale cu fostul spaţiu sovietic. În acelaşi timp, obiectivul politic declarat este să diminueze aceste legături şi să intre în spaţiul de influenţă occidental. Din punct de vedere strategic, aceste ţări sunt semnificative pentru Rusia, întrucât pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. În plus, porturile ruseşti de la Baltică sunt îngheţate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentuează situaţia Rusiei de “înfundătură continentală”. Ne explicăm astfel de ce Rusia se împotriveşte tentativelor de integrare a acestor state în structurile occidentale. Ne explicăm şi de ce Occidentul a manifestat oarecare prudenţă în încurajarea tendinţelor de desprindere.
Toate cele trei ţări baltice au fost invitate să înceapă negocierile privind integrarea în Uniunea Europeană (Estonia din 1998, Lituania şi Letonia din decembrie 1999, în urma summit-ului de la Helsinki). Şi Rusia ca atare doreşte o apropiere de Uniunea Europeană. În ceea ce priveşte integrarea în structurile de securitate, lucrurile stau cu totul diferit. Şi nu credem că în perioada imediat următoare ar fi şanse pentru integrarea acestor state în NATO. După Ucraina, statele baltice reprezintă al doilea punct de conflict între Rusia şi NATO.
Poziţia statelor din Caucaz, pentru fiecare dintre ele prezintă serioase dificultăţi în tentativa de a obţine independenţa. Este semnificativă în acest sens situaţia Georgiei. Georgia se învecinează cu Marea Neagră unde are două porturi: Suhumi şi Batumi. Pe de altă parte, valoarea poziţiei geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse petrolifere în Marea Caspică, această ţară situându-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagră şi de aici spre Europa.
Georgia este o ţară relativ mică, are o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Irlandei pe care trăiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauză de câţiva ani, imediat după primul război mondial, ea a fost de la începutul secolului al XIX-lea integrată Rusiei.
Până în 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS şi avea un export masiv întrucât fostul imperiu nu avea o producţie proprie cât de cât îndestulătoare. În plus, gruzinii erau buni comercianţi şi ei erau particularii care aprovizionau piaţa Moscovei cu zarzavaturi (erau consideraţi un fel de “milionari socialişti”). De la acest nivel, în 1995 locuitorii capitalei – Tbilisi – nu aveau apă caldă decât de două ori pe săptămână câte două ore. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt, cum pot percepe oamenii obişnuiţi premisele tranziţiei şi cum se poate explica apariţia unor orientări nostalgice.
Georgia s-a proclamat independentă în 1991, iar primul preşedinte care a câştigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluată de Eduard Şevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se părea că Georgia va deveni cu adevărat independentă. Numai că pe teritoriul său au izbucnit – la timp, am spune – mişcări de independenţă a unor provincii.
Prima a fost cea iniţiată de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, trăiesc în două provincii: Osetia de Nord integrată Federaţiei Ruse (600 mii de locuitori), şi Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini şi 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia de Sud îşi proclamă independenţa. Georgia declară neconstituţionalitatea hotărârii. Izbucneşte un conflict militar care ia sfârşit doar în 1993, când Georgia aderă la CSI, prilej cu care dobândeşte sprijinul Moscovei în soluţionarea conflictelor interne. În mai 1996, se semnează Memorandumul ruso- gruzino-osetin cu privire la asigurarea securităţii şi încrederii între părţi.
Cumva după acelaşi scenariu are loc şi conflictul din Abhazia – republică autonomă a Georgiei, situată pe litoralul Mării Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini şi 17% ruşi) având capitala la Suhumi. Abhazia îşi declară independenţa, Tbilisi nu recunoaşte hotărârea, izbucneşte conflictul armat, abhazii fiind sprijiniţi de “voluntari” din Caucazul de Nord. Cert este că la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de încetare a focului în zona conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde să fie dislocate forţe de menţinere a păcii ale CSI. În 1996, Georgia şi Abhazia au convenit “prelungirea mandatului trupelor ruse”.
Deci republicile unionale sunt supuse si unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Şi ele nu au de ales. Acceptă medierea Moscovei, acceptă trupe ruseşti pentru a-şi salva existenţa statală. Pe de altă parte, exemplul dat arată cât de complicată este situaţia nu numai în Caucaz, ci în mai toate republicile unionale. Fiecare republică are “pungi de populaţie” de altă etnie care pot repede deveni masă de manevră. De aceea, problema independenţei acestor republici faţă de Rusia este foarte complicată si trebuie tratată cu mare pudenţă si, am spune, cu inţelegere.
Armenia nu are ieşire la mare sau la alte căi de comunicaţie importante. Trei dintre cele patru ţări cu care se învecinează sunt islamice (Turcia, Azerbaijan şi Iran), iar de Georgia este despărţită de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate transporta mai mult de o pătrime din comerţul ţării. Poziţia sa este izbitor de asemănătoare cu cea a Nepalului sau Lesoto – deci fără acces direct la o cale de comunicaţie importantă. De aceea, o bună relaţie cu Moscova este principala soluţie de supravieţuire.
Cea mai mare ţară caucaziană – Azerbaijanul (8 milioane locuitori) – a suferit mult în urma conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost întrântă de o ţară mai mică (Armenia) şi pentru că a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclavă în cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau în proporţie de 80% armeni şi 20% azeri. În 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. La intervenţia lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaijanului. Am menţionat acest lucru pentru că era o practică imperială – pe care nu au practicat-o numai ruşii, dar în care Stalin a înregistrat adevărate performanţe – de a face asemenea împărţiri şi reîmpărţiri care să creeze potenţiale surse de conflict. Deci, în cazul Moldovei de peste Prut, Stalin a luat nordul şi sudul ţării şi le-a dat Ucrainei, creând mari complicaţii ulterioare. Într-un mod asemănător a procedat în cazul Osetiei, a ţinutului Nagorno etc.
La sfârşitul deceniului al IX-lea au loc demonstraţii ale armenilor din enclavă în favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la conflict deschis. În primăvara lui 1993 se declanşează ofensiva etnicilor armeni în urma căreia sunt deschise două coridoare de legătură cu Armenia şi este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai târziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de părţile implicate la Moscova.
Azerbaijanul este o ţară vecină cu Iranul (de altfel pe teritoriul său trăiesc mulţi iranieini). Pe de altă parte, importanţa acestui stat a crescut odată cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspică. Frustrat de victoria armeană, precum şi de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei în timpul conflictului, Azerbaijanul dezvoltă legături vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, şi ţările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei ţări va fi, fără îndoială, ascendentă.
Plină de necunoscute este şi evoluţia ţărilor din Asia Centrală. Au înalte rate de creştere a populaţiei şi, în acelaşi timp, sunt printre cele mai sărace republici ale fostului spaţiu sovietic. Rolul lor clasic în vechea diviziune socialistă a fost acela de a produce materii prime. Foarte important între aceste state este Uzbekistan. Cu o populaţie de 24 de milioane şi o suprafaţă mai mare decât a Germaniei şi mai mică decât a Franţei, beneficiind de o conducere realistă şi hotărâtă, Uzbekistanul a consemnat în ultimii ani ritmuri de creştere economică. El se detaşează între cele patru ţări. Dar aceste ţări suferă două tipuri de influenţe cu semnificaţii geopolitice de netăgăduit: influenţa ţărilor musulmane situate la sud – şi influenţa Chinei situată la vest.
În toate formele de organizare ale omenirii, diplomaţia a existat şi va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare şi realizare a politicii externe a statelor.
Marile puteri ale lumii, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor pentru atingerea scopurilor în cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor sau duşmanilor precum şi în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficienţă sporită în mediul continental şi mondial.
[1] Constantin Vlad – “Diplomaţia Secolului XX” pag.207
