La sfârşitul primului război mondial, în ciuda ideilor exprimate în timp despre unirea statelor Europei, o astfel de realizare părea imposibilă. Marele sociolog român Dimitrie Gusti (Sociologie juridică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997), într-un studiu consacrat naţiunii si statului naţional în raporturile juridice si politice internaţionale, referitor la Conferinţa de pace de la Versailles, aprecia că omenirea asistă la un însemnat capitol istoric: la o înmormântare si la o înviere. A murit statul vechi, veşnic agresiv si cuceritor, bazat, înăuntru si în afară, pe simpla putere, brutală, şi i-a luat locul statul nou întemeiat pe ideea naţională si democratică.
Realitatea crudă a celui de-al doilea război mondial a dovedit nerealismul acestei speranţe de pace bazate pe state naţionale, atât de frumos exprimată de Gusti. Și speranţa s-a ivit din nou, plecând de la două state europene, etern rivale, şi care întotdeauna au avut ceva de disputat – Franţa si Germania.
Europa postbelică a fost caracterizată de euforie federalistă. Statele europene însă au manifestat prudenţă faţă de ideea de federalism în special din cauza temerii pierderii suveranităţii.
Jean Monnet, care a realizat experimentul planificării economice în perioada imediat următoare, credea că singura posibilitate de a evita un război în Europa era de a înlocui suveranitatea naţională cu o construcţie federală de „State ale Europei”. Însă acest obiectiv putea fi atins doar printr-o integrare funcţională, care presupunea cooperare supranaţională în anumite sectoare economice. Cooperarea dintre state în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare Europeană constituită pentru derularea Planului Marshall a fost în esenţă o cooperare interguvernamentală.
Pentru întărirea legăturilor dintre state era necesară înfiinţarea unei instituţii căreia să i se dea puteri supranaţionale. În acest sens, Robert Schuman a propus înfiinţarea unei organizaţii independente de guvernele statelor care o compun, căreia să i se dea competenţe pentru două din componentele cheie ale economiilor lor – cărbunele si oţelul.
În privinţa direcţiilor de evoluţie a construcţiei europene, se disting mai multe curente de gândire:
– funcţionalismul sectorial al lui Monnet, inspirat de instituţionalismul juridic francez (integrarea funcţională). A stat la baza realizării CECO si Euratom care au avut o abordare sectorială a cooperării. Tratatul CEE a vizat guvernarea tuturor sectoarelor economice;
– interguvernamentalisti – care se pronunţă pentru cooperarea interguvernamentală. Acest curent a fost reprezentat si de fostul presedinte francez Charles de Gaulle care s-a exprimat în sensul că trebuie reorientat procesul de construcţie europeană de la un caracter supranaţional la unul interguvernamental. Era răspunsul la planul Fouchet (1961-1962) care avea ca obiectiv crearea unei Uniuni a Statelor care să aibă o politică externă si de apărare comună prin centralizarea instituţiilor comunitare. Ulterior, în 1965, în relaţia Franţei cu ceilalţi parteneri europeni s-a produs criza numită a „scaunului gol”. Charles de Gaulle a respins propunerile instituţiilor comunitare vizând extinderea votului majoritar în Consiliu, creşterea atribuţiilor bugetare ale Parlamentului European şi a propus ca majorarea cheltuielilor Comunităţii să se facă din resurse proprii. Ca urmare, Franţa nu si-a mai ocupat locul în Consiliu. Criza a încetat în 1966, în urma „compromisului de la Luxemburg” prin care s-a decis că, în cazul în care sunt în joc interese foarte importante ale unui stat membru, Consiliul va prelungi discuţiile până la ajungerea la un compromis care poate fi adoptat în unanimitate;
– neofuncţionalismul având ca întemeiere teoretică conceptul „spillover process”. Este vorba de revărsarea competenţelor comunitare de la un domeniu la altul;
– federalismul interguvernamental ca metodă a construcţiei europene în opoziţie cu metoda interguvernamentală şi într-o anumită continuitate cu funcţionalismul sectorial. Are la bază propunerea lui Joschka Fischer, ministru german de externe, inspirată din experienţa germană a federalismului corporatist. Printr-un discurs ţinut în mai 2000, la Universitatea Humboldt din Berlin, acesta a lansat o dezbatere europeană privind trecerea de la UE la Statele Unite ale Europei. Viza Tratatul instituţional şi Constituţia Europeană, instituirea unui guvern unional şi a unei presedinţii europene. „Europa statelor naţiune” urma să fie conciliată cu „Europa popoarelor” prin următoarele măsuri:
– realizarea unui parlament bicameral prin crearea a două camere care să reprezinte naţiunile, actualul Parlament European fiind un reprezentant al popoarelor;
– distribuirea competenţelor între cele trei nivele ale administraţiei (europeană, naţională, regională), în lipsa căreia nu putea exista o corectă aplicare a principiului subsidiarităţii;
– adoptarea unei Constituţii Europene care să includă şi un Catalog al drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni (vezi Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la naţional la federal, Ed. Tritonic, 2005, p. 20).
Răspunsul francez la propunerea lui Fischer a fost dat prin Hubert Vedrine care a apreciat propunerea ca fiind precipitată, arătând, totodată, că Franţa nu a abandonat teza apărării identităţii naţionale în construcţia europeană şi în procesul de integrare europeană. Franţa continua să aibă o viziune suveranistă a statului, iar modelul de Uniune dorit de Franţa era al unei „uniuni de state” faţă de „federaţia europeană” a lui Fischer.
În acest context, preşedintele francez Chirac, în anul 2000, aflat în faţa Parlamentului german, păstrând unele dintre ideile unanim acceptate de francezi, respectiv identitatea Naţională, refuzul realizării unui suprastat european, repartizarea mai clară a competenţelor, participarea Parlamentelor naţionale la activitatea comună, specificitatea instituţiilor europene, a trebuit să accepte si unele dintre ideile lui Fischer, fapt ce a permis deblocarea „crizei de proiect comunitar si apropierea extremelor federaliste şi interguvernamentale”. În discursul rostit cu această ocazie, deşi a respins termenul de „federal”, a fost de acord cu Fischer în două direcţii importante:
– crearea unui „grup pionier” de state în jurul axei franco-germane, care, ajutat de o instituţie nouă, Secretariatul General al Cooperării Întărite”, trebuia să ducă la capăt, începând cu 2001, o accelerare a integrării în domeniile politicilor economice, politicii externe şi de securitate comună, apărării comune, securităţii interne;
– elaborarea unei Constituţii Europene care să includă Carta drepturilor fundamentale ale UE, să facă o mai clară distribuţie a funcţiilor în UE si să stabilească limitele geografice ale acesteia.
Acceptarea ideii necesităţii adoptării unei Constituţii este în favoarea federalismului pentru că, în mod firesc, o constituţie presupune a avea şi un stat.
