❖ Dispute de frontieră Uzbekistan – Tadjikistan – Kârgâstan
Zona (districtul) Khuyud a fost cedată – la intervenţia Moscovei -Tadjikistanului (1929), şi denumită Leninabad. În 1938, Uzbekistanul a primit Karakalpakistan de la Kazahstan. În condiţiile în care fundamentaliştii islamici au executat incursiuni în Uzbekistan, de la bazele temporare din Tadjikistan şi Kârgâstan (1999 – 2000), guvernul de la Taşkent a luat iniţiativa unilaterală de a mina toate frontierele ţării. Din 1999, Uzbekistanul a introdus şi un riguros regim de vize pentru statele vecine (urmat de F. Rusă în 2000); restricţiile sunt foarte severe în provinciile de frontieră Andijan, din Uzbekistan şi Batken, din Kârgâstan („cuib de rebeli fundamentalişti”). Guvernul de la Taşkent se bazează în revendicările sale teritoriale pe mai multe „pârghii de constrângere”: existenţa unor minorităţi uzbece la frontierele cu Tadjikistanul, Kârgâstanul şi Turkmenistanul (între 10-20% din populaţia acestor ţări); puterea economică şi militară proprie (Tadjikistanul şi Kârgâstanul depind, parţial, de importul de energie electrică din Uzbekistan).
Uzbekistanul a evacuat 2000 „gospodării” din zona de frontieră Surkhan – Darya (cu Tadjikistanul), în cursul anilor 1999 – 2000. Minoritatea uzbekă din Tadjikistan (1,2 milioane oameni) este, pe de altă parte bănuită de tendinţe profundamentaliste de către guvernul din Taşkent. În iulie 2000, Uzbekistanul şi-a reglementat, în parte, frontiera cu Tadjikistanul, favorizându-se accesul liber în Samarkand.
În 1998, Taşkentul a impus vize pentru locuitorii din Kârgâstan, îngreunând traficul de frontieră în Valea Fergana. Pe lângă enclavele cu „suveranitate” din ambele state, rămâne problema tensionată a utilizării resurselor de apă din Valea Fergana. Uzbekistanul a închiriat rezervorul Andijan dar Tadjikistanul este nemulţumit de compensaţiile primite. Nici delimitarea frontierei comune de 1.400 km nu s-a încheiat până în februarie 2002; 40 km în provinciile Osh şi Batken rămân în dezbaterea unei comisii comune.
Uzbekistan – Kazahstan
Frontiera dintre cele două state s-a delimitat în proporţie de 96% (noiembrie 2001). În decembrie 2001, localitatea cu majoritate kazahă Bagyr, de la 7 km nord de Taşkent s-a proclamat independentă, decizie anulată prin intervenţia poliţiei uzbece. În Kazahstan, trăiesc, însă, 400.000 uzbeci, dispuşi în zonele de frontieră.
Uzbekistan – Turkmenistan
Deşi tensiunile de frontieră nu sunt foarte accentuate, situaţia dificilă a minorităţii uzbece din Turkmenistan înveninează relaţiile dintre cele două state. Turkmenistanul revendică, pe criterii istorice, zonele Khiva şi Horezm. Uzbekistanul emite pretenţii asupra zonelor Tashauz (Dashoguz) şi Turkmenabad (Cheryev). În 1990, Uzbekistanul a întrerupt orice legătură cu
Turkmenistanul. Din 1996 relaţiile au devenit relativ normale, pentru ca în 2001 să se reglementeze traseul frontierei comune de 1.700 km.
Frontierele republicilor din Asia Centrală cu F. Rusă, R. P. Chineză şi Iranul au fost relativ simplu de rezolvat; mai dificile sunt problemele frontierelor cu Afghanistanul, în condiţiile în care milioane de tadjici, uzbeci şi turkmeni se află în afara statelor lor naţionale.
❖ Problema enclavelor *
O altă sursă de tensiune o reprezintă controlul asupra Văii Fergana, populată de „enclave etnice”: Kârgâstanul – găzduieşte 7 enclave: 2 spre Tadjikistan (Varukh); 1 la nord de Isfana, Shahimardanul, şi altele de mai mici dimensiuni. Comunităţile tadjice sunt etnic majoritare în oraşele istorice Samarkand şi Buhara, din Uzbekistan (incluse în teritoriul său în 1924); o minoritate de 1-7 milioane (?) tadjici locuieşte în Uzbekistan, dintre care 1-2, milioane în Samarkand şi Buhara. Fundamentaliştii ocupă poziţii solide în Tadjikistan şi în minoritatea tadjikă din Uzbekistan.
Pe teritoriul Kârgâstanului se află zona Osh, locuită majoritar de uzbeci, din epoca Hanatului de Kokand, care controla Valea Fergana. Taşkentul se interesează mai mult de enclavele cu „suveranitate” din Sokh şi Shahimardan şi de culoarele deschise prin teritoriul kârgâs. Limitele enclavelor au fost minate în 1999 – 2000 împotriva gherilelor fundamentaliste. Acordul din februarie 2001 prevede că Taşkentul îşi menţine coridorul spre Sokh iar Bishkekul primeşte un coridor spre enclava kârgâsă din Barak – Uzbekistan.
După cum s-a evidenţiat anterior, pe teritoriul Kârgâstanului se află enclave „suverane” tadjice în Varukh şi vest Qalacha, în Valea Fergana şi la nord de Isfana. În timpul atacurilor fundamentaliste din 1999 şi 2000, Kârgâstanul a dispus trupe în districtul Leilak din provincia Batken şi în provincia Osh şi a mărit numărul posturilor fixe la frontiera cu Tadjikistanul. Înţelegerea de frontieră, din iunie 2001, a reglementat utilizarea resurselor de apă în provinciile Sugh, tadjikă şi Batken, kârgâsă.
Disputele de frontieră, enclavele „suverane” şi problemele minorităţilor rămân factori de accentuare a instabilităţii în Asia Centrală. Soluţionarea lor durabilă se poate obţine numai într-un context regional de înţelegere şi cooperare, într-un sistem internaţional favorabil democraţiei, dezvoltării economico-sociale şi toleranţei religioase.
- Războiul civil din Tadjikistan
Tadjikistanul este o ţară clar divizată din punct de vedere al reliefului şi parţial al populaţiei. Jumătatea estică şi sud-estică prezintă un teren înalt (Munţii Pamir cu 7.495 m), jumătatea vestică şi sud-vestică – platou. Populaţia se împarte pe clanuri tradiţionaliste şi provincii: zona Leninabad modernizată parţial, rezervor de cadre politico-administrative, provincia Karategin furniza cadrele militare; zona Kurgan-Tyube (cu Valea Vakhsh – centrul agricol), regiunea autonomă Gorno-Badakhshan (Pamir), provincia Garm (zona submontană a Pamirului) au cunoscut puţine transformări modernizatoare în anii regimului
Enclavele „cu suveranitate” sunt un tip de „stat în stat”.
sovietic. Din punct de vedere religios, majoritatea tadjicilor sunt de credinţă musulmană sunită (sufiţi – islam popular şi hanafiti – islam „liberal”); ismaeliţii şi fundamentaliştii islamici sunt concentraţi, mai ales, în sudul ţării şi în nordul Afghanistanului.
O importantă minoritate uzbekă (25%) vorbitoare de limba „turcă” – într-o „masă de vorbitori” de limbă „iranică” – complică situaţia etno-lingvistică a ţării, favorizând tensiunile interetnice şi religioase.
Pe acest fundal complicat de rivalităţi tradiţionale, s-a ajuns, curând după dezmembrarea URSS, la declanşarea unei violente lupte pentru putere. Iniţial, conducerea statului a revenit lui Rakhman Nabyev ( în 1991), fost prim-secretar al Partidului Comunist din Tadjikistan. Liderii locali din zonele Pamirului şi sub-Pamirului, însă, s-a coalizat şi au preluat controlul asupra capitalei Dushanbe. O altă coaliţie de lideri locali din nord şi vest – susţinută de Uzbekistan şi F. Rusă -a recucerit capitala, la 24 octombrie 1992. A urmat exodul a peste 600.000 de oameni din sud-estul ţării în statele vecine (cu precădere, în Afghanistan). Din 1993, coaliţia învingătoare, cu nucleul de bază în zona Kulob (în sud), l-a impus ca preşedinte pe Imamoli Rakhmanov (Frontul Popular). Luptele nu au încetat, totuşi, în centrul, sudul şi estul Tadjikistanului, „rebelii” fiind ajutaţi de clanurile tadjice islamiste din Afghanistan. ONU a intervenit pentru aplanarea conflictului armat şi la 20 octombrie 1994 s-a semnat un acord de încetare a focului între Dushanbe şi Opoziţia Unită, condusă de Sayed Abdullah Nuru, urmat de Acordul de Pace din 27 mai 1997, de la Moscova. Forţele Opoziţiei au fost integrate în administraţie, armată, poliţie etc.; partidele religioase au primit dreptul de a funcţiona legal.
Cu toate acestea, puterea de la Dushanbe – ce beneficiază de ajutorul militar permanent al F. Ruse (Divizia 201 mecanizată, cu bază permanentă din 1999) – s-a confruntat, în continuare, cu atacurile fundamentaliştilor islamici uzbeci şi tadjici; promotori ai islamismului intolerant, aceştia urmăresc constituirea unui „califat” islamic cu centrul în Valea Fergana, extinzându-şi raidurile în Uzbekistan, Tadjikistan şi Kârgâstan, uneori în Turkmenistan şi chiar în vestul Chinei, în zonele cu populaţii musulmane „rebele”. Ciocniri violente au avut loc în vara şi toamna anului 2000 şi în centrul Tadjikistanului, ţara devenind principalul „factor de insecuritate” din regiune (cu excepţia Afghanistanului). Cristalizarea acestei „baze” ofensive fundamentaliste la frontierele republicilor din Asia Centrală cu Afghanistanul şi Iranul (ambele conduse de regimuri fundamentaliste shiite şi sunnite) a determinat o preocupare specială a F. Ruse şi Chinei pentru întărirea în comun a securităţii regionale (2000 – 2001) şi ulterior, a creat premise favorabile pentru stabilirea unei „Alianţe” antiteroriste la care s-a „alăturat” şi SUA (2001). În vara anului 2001, în perspectiva unei ofensive fundamentaliste cu participare locală şi talibană s-a constituit şi o Forţă de Reacţie Rapidă, cu participarea F. Ruse, Tadjikistanului, Uzbekistanului şi Kârgâstanului. Concomitent, R. P. Chineză s-a alăturat cooperării militare antifundamentaliste, prin intermediul „Grupului de la Shanghai”.
- Tensiuni politico-religioase în Uzbekistan
Ca şi Kazakstanul, Uzbekistanul aspiră la rolul de „lider regional”. Puterea laică – reprezentată de preşedintele Islam Karimov- ocupă poziţii forte în stat, susţinută de o forţă armată redutabilă (80.000 de oameni). Opoziţia este divizată în: grupări laice democrate, islamice populare sunniţi şi radicali islamişti. Radicalii islamişti, constituiţi în Mişcarea Islamică din Uzbekistan, se opun guvernului, inclusiv prin acţiuni de tip terorist. Islamul radical (politic) s-a dezvoltat în Valea Fergana (împărţită între Kârgâstan, Tadjikistan şi Uzbekistan), unde trăiesc 10 milioane de uzbeci, (jumătate din populaţia ţării); începând din 1989 – 1991, wahhabiţii, adepţi ai „islamului din epoca Profetului” s-au organizat în şcoli şi în reţele de prozeliţi. În acelaşi timp, ei şi-au dezvoltat legăturile cu Arabia Saudită şi cu alte state islamice (Libia, Pakistan).
În 1991, muftiul de Taşkent, Mohammed Sardik s-a declarat „independent” de controlul statului, ca şi de Partidul Renaşterii islamice şi de fundamentaliştii din Valea Fergana. Autoritatea lui se exercita, în special, în rândul grupărilor care au rămas credincioase islamului „popular” (respectă „Sharia” şi tradiţiile preislamice, inclusiv „cultul Sfinţilor”). În 1993, autorităţile l-au înlocuit cu Muhtarkhan Abdullayev.
Radicalizarea islamului „popular” şi răspândirea fundamentalismului islamic au fost stimulate, între altele, după cum recunosc şi oficialităţile, de problemele sociale deosebite ale ţării (ca şi în restul republicilor din Asia Centrală).
Conflicte violente între autorităţi şi islamişti s-au înregistrat, în mai 1992, în zona Namangan – teritoriul uzbek dintre frontierele Tadjikistanului şi Kârgâstanului; în decembrie 1992 a fost arestat Abdullah Utaev, liderul Partidului Renaşterii Islamice. În august 1999, islamiştii fundamentalişti, organizaţi în Mişcarea Islamică din Uzbekistan au trecut la acţiuni de forţă, răpind un grup de geologi japonezi; MIU a solicitat o despăgubire de 6 milioane dolari şi a făcut public programul său de creare a unui „stat islamic” în Valea Fergana, cu componente din Uzbekistan, Tadjikistan şi Kârgâstan. Înfruntările dintre trupele guvernamentale şi MIU au luat amploare în sudul şi estul Uzbekistanului, în 2000 şi 2001, concomitent cu penetrarea influenţei talibanilor suniţi în Asia Centrală (la concurenţă cu fundamentalismul shiit iranian). De altfel, atacurile fundamentaliştilor în Uzbekistan, Tadjikistan şi Kârgâstan, din vara şi toamna anului 2000 s-au desfăşurat în conexiune cu ofensiva talibanilor împotriva generalului Ahmad Shah Massud, din nordul Afghanistanului (Valea Toloqan). Chiar dacă talibanii au oferit o „pace” de capitulare lui Massud – mijlocită de diplomaţi din Turkmenistan – preşedintele afghan în exil, tadjicul Burhanuddin Rabbani a solicitat ajutorul statelor din Asia Centrală pentru izgonirea fundamentaliştilor din Kabul.
În octombrie 2000, F. Rusă a intervenit deschis, la rândul ei, pentru întărirea rezistenţei conduse de Massud, bazată pe importantele minorităţi tadjikă şi uzbekă din Afghanistan.
- Kârgâstan – rivalităţi politice şi fundamentalism islamic
Terenul înalt şi accidentat (mai frământat decât în Tadjikistan), cu slabe resurse agricole, a favorizat împărţirea populaţiei pe grupuri şi clanuri. Principalele grupuri de populaţie sunt: ong (dreapta), sol (stânga) şi ichkilik (centru). „Ong” include clanul Adygine din sudul ţării, „sol”, clanuri din nord şi vest, „ichkilik”, clanuri din sud, unele tadjice. Minoritatea uzbekă reprezintă între 12-20% din populaţie, iar rusofonii sunt în scădere numerică. Conducerea politico-administrativă şi militară aparţine clanurilor din nord şi rusofonilor, cu toate că cele din sud sunt foarte bine reprezentate în parlament. Clanurile uzbece şi tadjice, din zonele mai înapoiate economic au fost parţial câştigate de ideile fundamentalismului islamic.
Puterii centrale i se opune în mod constant o „Opoziţie democratică”, mai mult o alianţă de clanuri. Conflictele de putere – arareori violente, deoarece regimul preşedintelui Askar Akaiev are o coloratură „liberală” – sunt predominant expresia rivalităţii dintre clanurile tradiţionale.
Zonele sudice şi vestice ale Kârgâstanului sunt în permanenţă scena acţiunii grupărilor fundamentaliste. Guvernul din Bishkek acuză neîncetat Tadjikistanul şi Uzbekistanul de susţinere a fundamentaliştilor, deşi cele trei state sunt asociate la structuri regionale şi CSI de securitate şi combatere a terorismului şi separatismului. Înfiltrări ale grupurilor fundamentaliste s-au înregistrat şi din Afghanistan (1996 – 2001). O situaţie tensionată s-a consemnat, în numeroase rânduri, la frontiera cu R. P. Chineză, în apropierea zonelor musulmane din ţara vecină. Acţiunile gherilelor fundamentaliste se întrepătrund cu activităţile traficanţilor de droguri şi de arme (ciocniri armate cu
forţele de ordine în 1999, 2000, 2001).
După atacurile fundamentaliştilor din vara şi toamna anului 2000, comandanţii armatei tadjice se aşteptau la o ofensivă de primăvară, în 2001, declanşată de fundamentaliştii din Asia Centrală şi Afghanistan. Măsuri de întărire a dispozitivului de frontieră au fost înregistrate în ianuarie – mai 2001; cu toate acestea, fundamentalişti uzbeci au continuat să opereze, în zona muntoasă Batken, imobilizând peste 3.000 de militari kârgâzi.
- Turkmenistanul – „naţionalismul de stat”
Preşedintele „pe viaţă” Saparmurat Niyazov (din 1990) a promovat o orientare politică internă autoritară şi de „turkmenizare” a ţării. În exterior, Ashgabatul a afişat o politică de „neutralitate”; a refuzat asistenţa militară CSI (rusă) şi a dezvoltat relaţii de cooperare cu Iranul (unde locuiesc numeroşi turkmeni) şi cu talibanii din Afghanistan. Opoziţia, fie „democratică”, fie „islamică”, este periodic reprimată. Situaţia internă poate fi, însă, complicată prin presiunile pe care puterea centrală le exercită asupra minorităţii uzbece de la frontiera de nord de a se integra în linia generală de „turkmenizare” a ţării. Nu a participat direct la „Alianţa Internaţională Antiteroristă”, care a răsturnat regimul taliban din Afghanistan (2001 – 2002). Turkmenistanul a propus, la 31 august 2000, crearea unui „grup de lucru – „6 +2″, alcătuit din China, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Pakistan, F. Rusă şi SUA pentru rezolvarea conflictului intern din Afghanistan, sub egida ONU.
- Kazahstan – o posibilă convieţuire ortodoxo- musulmană?
Cea mai puternică republică din Asia Centrală, şi cea mai modernă, Kazahstanul a emis, imediat după destrămarea URSS, pretenţii de „întâietate regională”. Poziţia sa este, totuşi, relativ fragilă datorită compoziţiei etnico-culturale a populaţiei: 53,4% cazahi musulmani suniţi şi 34% ruşi şi ucraineni ortodocşi. Preşedintele Nursultan Nazarbaiev (din 1991) încurajează o direcţie „democratică”, de preeminenţă a statului laic şi de libertate religioasă. Pe de altă parte, anumite măsuri (legea din 1991 cu privire la „limba de stat” – cazahă, repartizarea posturilor cheie cazahilor) au provocat nemulţumirea şi exodul ruşilor şi rusofonilor. La un moment-dat, s-a profilat separarea regiunilor de nord (rusofone) de restul ţării, situaţie ce a determinat mutarea capitalei de la Alma-ata la Astana. Ambele comunităţi, cazahă şi rusofonă, îşi au propriile grupări etnico-religioase extremiste („Arat” cazahii, „cazacii din Semirechensk”, ruşii). Majoritatea cazahă a ţării trăieşte în mediul rural şi împărtăşeşte opinii religioase musulmane liberale şi tolerante. Kazahstanul este relativ depărtat de centrele fundamentalismului islamic din Asia Centrală, de Sud şi de Vest. De asemenea, Kazahstanul a înregistrat un ritm alert de modernizare, graţie resurselor sale impresionante de petrol şi gaze naturale şi investiţiilor externe de capital (peste 20 miliarde de dolari după 1991.
Astăzi, puterea din Astana – asociată, prin solide tratate politico-economice cu F. Rusă – este „curtată” în egală măsură şi de investitorii străini (occidentali, ruşi, chinezi şi japonezi)şi de autorităţile de la Moscova, Washington, Tokio, Beijing, Paris, Berlin, Londra, Teheran etc. În cursul campaniei antitalibane, Kazahstanul a participat la „Alianţa Internaţională Antiteroristă”, ca „bază de rezervă”. În acelaşi timp, a susţinut acţiunile antifundamentaliste şi antiseparatiste din 2000 – 2001, din R. P. Chineză şi republicile din Asia Centrală. Ca şi Uzbekistanul, Kazahstanul a încheiat un Parteneriat strategic cu SUA (2001). Este singura ţară din fostul spaţiu sovietic unde se încearcă edificarea unei societăţi moderne, de convieţuire multiculturală şi multietnică, musulmană şi ortodoxă.
- Republicile din Asia Centrală şi lupta împotriva terorismului,
fundamentalismului şi separatismului
Instalarea regimului taliban la Kabul, în 1996, a marcat intensificarea activităţilor fundamentaliştilor islamici în Asia Centrală şi în vestul Chinei. Pericolul fundamentalist – căruia i s-au asociat tendinţele separatiste şi atacurile teroriste – a luat, astfel, amploare în 1998 – 2000, culminând cu luptele din vara şi toamna anului 2000. În prima parte a anului 2001, statele din Asia Centrală (mai puţin Turkmenistanul), F. Rusă şi R. P. Chineză şi-au multiplicat demersurile în favoarea realizării unui „front comun” antiterorist, antiseparatist şi antifundamentalist. În august 2001, „Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai”(SCO) a stabilit măsuri conjugate antiteroriste şi antiseparatiste (reuniunea de la Alma-ata, Kazahstan), cu accent pe fundamentalismul islamic din provincia chineză Xiajiang (Uighur). Acestor demersuri li s-a alăturat şi Iranul, în vederea identificării unei soluţii paşnice, sub egida ONU, pentru înlăturarea regimului rival al talibanilor din Kabul. F. Rusă, Tadjikistanul, Uzbekistanul şi Kârgâstanul au constituit o Forţă de Reacţie Rapidă comună, iar F. Rusă şi-a întărit dispozitivul din Tadjikistan; simultan, statele SCO au acordat asistenţă rezistenţei antitalibane din Afghanistan şi au perfectat acorduri de cooperare antiteroristă.
La începutul lunii septembrie 2001 (după atacul terorist asupra SUA), F. Rusă şi republicile din Asia Centrală s-au integrat în Alianţa Internaţională Antiteroristă, iniţiată de Washington. Spre sfârşitul lunii septembrie, a devenit clar că forţele aeriene şi speciale ale SUA şi NATO puteau folosi bazele aeriene din Uybekistan – baza principală de ofensivă împotriva talibanilor – Tadjikistan şi Kârgâstan; Kazahstanul a rămas „ în linia a doua” a efortului militar din Afghanistan, în vreme ce Turkmenistanul a evitat să se angajeze direct în conflict (Turkmenistanul şi Uzbekistanul nu au aderat la Tratatul de Securitate Colectivă al CSI). Între 21-23 octombrie 2001, reuniunea şefilor serviciilor de securitate şi speciale din CIS de la Dushanbe a decis: statele CIS nu vor participa cu forţe armate regulate la campania antiteroristă din Afghanistan; sprijinul lor va consta din suport logistic şi informaţional; „Alianţa Nordului” va beneficia de ajutorul CIS, cu precădere, ale guvernelor republicilor din Asia Centrală; F. Rusă va întări dispozitivul defensiv de la frontiera tadjiko-afgană. La 5 octombrie, secretarul de stat SUA, Donald Rumsfeld a stabilit înţelegerile de cooperare militară cu Uzbekistanul (folosirea bazei de la Hanabad), extinse ulterior cu Tadjikistanul, Kârgâstanul şi parţial, Kazahstanul. Declanşarea bombardamentelor aviaţiei SUA asupra poziţiilor talibane din Afghanistan a fost însoţită şi de lovirea unor baze fundamentaliste ale IMU din Balkh şi Kunduz (liderul uzbek Juma Namongoniy conducea câteva mii de fundamentalişti uzbeci, tadjici, arabi, pakistanezi, uighuri şi ceceni, în nordul Afghanistanului).
Din noiembrie 2001, frontul antitaliban s-a deplasat la sud de frontierele republicilor din Asia Centrală, o dată cu recuperarea oraşului, Mazar-i Sharit de către „Alianţa Nordului” şi încetarea controlului taliban în zona Toloqan -Kondoz. Republicile Asiei Centrale au primit câteva mii de militari NATO, instalaţi în baze din: Hanabad Termez, Qarshi (Uzbekistan), Kulyab, Kurgan-Tyube, Kojand (Tadjikistan), Manas (Kârgâstan) etc. Între 20-28 decembrie 2001 s-a consumat Conferinţa de la Tashkent a republicilor din Asia Centrală. S-a hotărât crearea organizaţiei „Central Asian Cooperation Community” – de cooperare economică, politică şi militară („zonă de securitate”). CACC s-a pronunţat pentru dezvoltarea legăturilor cu statele occidentale, cu cele asiatice şi cu SCO (Shanghai); ultima tocmai s-a pronunţat, la 7 ianuarie 2002, împotriva prezenţei militare occidentale în Asia Centrală şi de Sud şi contra fundamentalismului şi separatismului cecen şi uighur. La rândul lor, în aprilie 2002, secretarii pentru securitate ai CIS au evidenţiat rolul major al republicilor din Asia Centrală în asigurarea stabilităţii regionale şi din Afghanistan (susţinerea Operaţiei „Enduring Freedom”).
Pe de altă parte, la 4 iunie 2002 s-au inaugurat lucrările „Conference on Interaction and Confidence – Building Mesures in Asia” (CICA), în prezenţa reprezentanţilor din 15 state (Alma-ata), eveniment ce marchează o extindere a proceselor OSCE (organizaţie ce include republicile central asiatice) în Asia de
Sud şi de Est.Este interesant faptul că F. Rusă pledează, în timpul din urmă, pentru transformarea Tratatului de Securitate Colectivă al CSI într-o organizaţie regională de securitate, idee neagreată, în special, de Uzbekistan.
Marile bănci internaţionale, marile corporaţii transnaţionale şi guvernele principalelor puteri au furnizat importante sume statelor central-asiatice, sub forma împrumuturilor, asistenţei economice, umanitare şi militare. Republicile din Asia Centrală s-a racordat definitiv la principalele circuite ale economiei şi politicii mondiale, Occidentul – în principal SUA, Canada şu UE (Germania, Franţa, Marea Britanie) – şi Japonia, echilibrând influenţa regională exercitată până în 2001, predominant de F. Rusă, China şi Iran. Pericolul terorismului, fundamentalismelor religioase şi separatismelor s-au redus considerabil în primăvara anului 2002, prin înfrângerea talibanilor şi inaugurarea procesului de reconstrucţie a Afghanistanului.
