Anarhia mediului internaţional, care, de altfel, nici odată n-a fost absolută, nu este un impediment în catalogarea relaţiilor internaţionale ca fiind nu numai de conflict, ci şi cooperare, ele nu mai reprezintă în sine o „stare naturală” sau o „stare de război”, ci conţin un anumit minimum de unitate şi organizare, fapt care indică asupra existenţei unui nivel mai ridicat sau mai redus de ordine pe arena mondială. Referindu-se la ordinea din viaţa socială, H.Bull o numeşte „un model ce conduce la un rezultat deosebit, un aranjament… care promovează anumite scopuri sau valori”[1], iar St.Hoffmann, bazându-se pe ideea analistului englez, propune o altă abordare a ordinii sociale, aceasta constând din normele, principiile şi procesele care asigură satisfacerea necesităţilor fundamentale ale grupurilor sociale”[2].
În acest context este de subliniat că s-au conturat două abordări ale conceptului de ordine, chiar dacă diferenţele sunt puţin sesizabile: H.Bull tratează ordinea în politica mondială ca pe o stare de lucruri, fiind preocupat de confirmarea caracteristicilor tradiţiei grotiene în relaţiile internaţionale şi intensificarea elementelor de „societate internaţională” în fiecare sistem internaţional, pe când în accepţia lui St.Hoffmann, ordinea mondială este mai degrabă o valoare şi un obiectiv, dar cu puţine şanse de realizare din cauza trăsăturilor distinctive ale mediului internaţional. Nu împărtăşim concepţiile lui H.Bull cu privire la societatea internaţională edificată pe „interese şi valori comune provenite dintr-o cultură sau civilizaţie comună”, deoarece considerăm fondată ideea lui J.-J.Rousseau, că nu există o societate generală a omenirii, Exemplele istorice propuse în calitate de argumente reprezentând mai degrabă tendinţe de instaurare a unui sau altui imperiu asupra unui spaţiu ce cuprind elemente omogene ale unei civilizaţii, iar lumea contemporană, în pofida aprofundării dimensiunii cultural-sociale a globalizării, se mai caracterizează, potrivit lui A.Torkunov, prin pluralism cultural, nemaivorbind de concluziile lui S.Huntington despre „ciocnirea civilizaţiilor”. Societatea internaţională, conform lui H.Bull, reprezintă o tentativă a statelor de a reglementa conflictele şi coopera fără un guvern care să le conducă. G.Guzzini aseamănă sistemul internaţional descris de H.Bull cu o societate singulară în genul său, „comparabilă mai degrabă cu unele societăţi primitive explorate de antropologi”[3].
Altă poziţie este exprimată de M.Wight şi M.Walzer, care consideră că societatea internaţională este compusă din state suverane, dar cu diferenţa că primul o numeşte „totalitate eterogenă… fondată pe dreptul internaţional”[4], iar „paradigma legalistă” a celuilalt stabileşte că aceasta dispune de un set de legi care plasează mai presus de orice drepturile de integritate teritorială şi suveranitate politică[5]. V.Puşcaş nu este atât de explicit, dar mai aproape de realitate, fiind de părere că societatea internaţională se rezumă la o „structură a actorilor internaţionali rezultată din relaţii şi interese comune”[5]. Or T.Nardin atenţionează pe bună dreptate că societatea statelor şi dreptul internaţional nu trebuie să fie înţelese ca o asociere orientată spre un scop, societatea internaţională reprezentând „o asociere practică îndreptată spre realizarea valorilor de demnitate, pace, securitate şi coexistenţă, care pot fi atinse numai prin participarea în cadrul unui organism comun în măsură să stabilească practici autorizate”[7]. Exprimând rezerve mari faţă de potenţialul edificator al dreptului internaţional, T.Nardin propune concepţia „intereselor comune ale statelor” la baza societăţii internaţionale. Considerăm că aceste valori general umane cu statut unificator încă nu sunt general acceptate, respectate şi promovate, rămânând un ideal, alături de alte elaborări ale şcolii engleze, ca de altfel şi ideea lui St.Hoffmann despre comunitatea fondată pe cooperare necondiţionată: societatea internaţională este în această ordine de idei o valoare dificil de a fi realizată.
În acelaşi timp precizăm că vom aborda conceptul de ordine în politica mondială în sensul de stare de lucruri, incluzând şi reflectând diferite tipuri şi nivele de relaţii dintre actorii internaţionali şi transnaţionali în totalitatea lor.
De fapt, definiţiile lui H.Bull, şi într-o măsură mai mică ale lui St.Hoffmann, care, de altfel, a apreciat investigaţiile analistului englez, sunt considerate de referinţă, chiar dacă nici unul dintre ei, dar nici alţi cercetători n-au realizat o analiză explicită a relaţiei dintre ordinea în viaţa socială şi ordinea în politica mondială. Majoritatea elaborărilor au la bază aceste idei, fiind dezvoltate şi diversificate, iar fundamentarea celor de conţinut nou se referă cu precădere la ordinea mondială postrăzboi rece. Astfel, D.Biro şi S.Secrieru susţin că „ordinea înseamnă organizarea şi … interacţiunea unor elemente conform unui model”[8], P.Ţîgankov consideră că „ordinea socială presupune reglementarea vieţii sociumului în baza anumitor norme şi valori comune”[9], iar P. de Senarclens exprimă părerea că ordinea internaţională este asigurată de o cultură diplomatică şi juridică comună din cauza că „pentru a-şi realiza ambiţiile, statele nu recurg întotdeauna la agresiune, ci acceptă negocierile şi se supun procedurilor de reglementare a litigiilor, caută mijloace reciproc acceptabile de valorificare a obiectivelor comune şi îşi asumă obligaţiuni ce decurg din cutumă, tratate şi recomandări ale forurilor internaţionale”[10].
Considerăm că relaţia dintre ordinea în viaţa socială şi ordinea în politica mondială, în ultimul caz luându-se în calcul limitele spaţial-temporale, este exprimată prin obiectivele comune ale oamenilor organizaţi în societate şi ale statelor de supravieţuire şi securitate, bunăstare şi dezvoltare, prin activitatea societăţii transnaţionale în sens de „relaţii care se formează peste hotarele statelor între indivizi şi grupuri”[11] şi altor actori nestatali, prin procesele de globalizare şi integrare, prin interdependenţa dintre politica internă şi politica externă etc.
Este de subliniat că noţiunea „ordinea în politica mondială” se exprimă prin două sintagme: H.Bull, urmat de St.Hoffmann ş.a., fac distincţie între „ordinea internaţională”, asociată cu ordinea interstatală, şi „ordinea mondială”, aceasta este de conţinut mai larg, o include pe prima şi se referă la „omenire ca întreg”[12]. Alţi cercetători sunt mai puţin preocupaţi de rigorile academice şi utilizează aleator termenii sau „ordinea internaţională” (P. de Senarclens ş.a.), sau „ordine mondială” (T.Knutsen, J.Ruggie ş.a.), dar în ambele cazuri subînţelegându-se „ordinea interstatală”. Spre exemplu, D.Biro şi S.Secrieru susţin că ordinea mondială presupune existenţa unui tipar relativ stabil de organizare a relaţiilor interstatale pe arena internaţională”[13], stabilitatea fiind fondată pe reguli de comportament internaţional elaborate şi impuse de către cei mai importanţi actori ai sistemului internaţional.
Evident este că în sens strict sintagma „ordine internaţională” pare să nu mai corespundă realităţilor complexe ale relaţiilor internaţionale postrăzboi rece, din cauza că sunt prezenţi, nu în calitate de simpli figuranţi, alţi actori decât statele. În acest context, cu mult mai aproape de realităţile internaţionale se află ideile lui D.Biro şi S.Secrieru, în a căror opinie „ordinea mondială presupune existenţa unor modele de interacţiune politică, militară, economică şi socială dintre state şi /sau actori nonstatali la nivel global”[14]. Bineînţeles, ca „ordinea mondială” în varianta lui H.Bull, fiind prezentată ca o construcţie de tipul unei federaţii mondiale, nu formează agenda zilei, deoarece chiar şi autorul ei constată că societatea internaţională se află în declin[15], deşi, incontestabil, la nivel global sunt acceptate, în pofida slăbiciunii şi vulnerabilităţii lor, unele norme comune şi sunt recunoscute anumite necesităţi comune ale omenirii. St.Hoffmann consideră, pe bună dreptate, că ordinea mondială presupune anumite aranjamente benevole şi eficiente de cooperare a statelor „pentru a asigura satisfacerea minimă a necesităţilor oamenilor”, însă din cauza caracterului anarhic al mediului interstatal un asemenea tip special de ordine internaţională, care în genere este componentă şi condiţie de existeţă a ordinii mondiale, se dovedeşte a fi dificil de realizat, cu atât mai mult impunerea (statelor) unor constrângeri în vederea valorificării acestui scop major.
Înţelegem prin „ordinea mondială” totalitatea modelelor de interacţiune şi interdependenţă economică şi socială, politică şi militară, cultural-civilizaţională şi informaţională dintre actorii relaţiilor internaţionale şi transnaţionale în cadrul sistemului internaţional global.
Prin noţiunea „politica mondială” avem în vedere nu interacţiunea statelor pe arena internaţională (A.Bovin) sau procesele de sporire a rolului actorilor netradiţionali în formarea mediului internaţional, dar fără ca statul să-şi piardă poziţia de subiect principal al comunicărilor internaţionale (P.Ţîgankov), ci activitatea tuturor actorilor relaţiilor internaţionale şi transnaţionale pe arena mondială. L.Jensen şi L.Miller consideră că politica mondială se focusează spre situaţia globală contemporană, dat fiind că nu numai statele-naţiune, dar şi alţi actori sunt capabili să influenţeze asupra comunicării pe arena mondială, pe când politica internaţională se referă la realităţile interstatale[16].
În acest context se impun câteva precizări:
- sintagma „actori ai relaţiilor internaţionale şi transnaţionale” este utilizată în special pentru a respecta unele rigori academice şi a evidenţia diferenţa dintre cele două tipuri de relaţii internaţionale anunţate de J.Rosenau sau cele două realităţi ale mediului internaţional descrise de St.Hoffmann;
- ordinea mondială postrăzboi rece se formează într-un mediu descentralizat, deoarece lărgirea numărului de participanţi ai procesului colectiv de adoptare a deciziilor la nivel internaţional subminează structura ierarhică tradiţională de gestiune, chiar dacă, nu este mai puţin adevărat, că statele şi organizaţiile internaţionale guvernamentale păstrează statutul de cei mai importanţi actori, fiind urmate de corporaţiile transnaţionale şi organizaţiile internaţionale nonguvernamentale.
Se cuvine de subliniat că St.Hoffmann este unul dintre puţinii cercetători care a elaborat o metodologie complexă de investigaţie a ordinii interstatale, abordată tipologic în aspect istoric în baza mai multor criterii de departajare. Ţinem să precizăm că urmărind analiza critică a ideilor analistului american, le vom confirma sau infirma cu alte supoziţii. El deosebeşte următoarele tipuri de structuri, modele şi dimensiuni ale ordinii mondiale:
1.Natura mediului internaţional, a determinat trei tipuri de structuri (prin structură se subînţelege totalitatea impunerilor şi limitărilor care decurg din sistem pentru elementele lui) provenite din volumul de anarhie:
- imperiul unui popor impus altor popoare, se caracterizează printr-un grad redus de anarhie şi foarte puţine valori comune din cauza că structura rezultată este verticală, deoarece se urmăreşte reproducerea relaţiilor administrative ierarhice care „au existat în cadrul entităţii imperiale iniţiale”;
- formaţiunile statale de nuanţă feudală, înglobează o totalitate de relaţii ierarhice şi asimetrice dintre puteri publice şi private nedelimitate strict teritorial şi se deosebesc printr-un volum mai ridicat de anarhie, dar care „este atenuată de absenţa conceptului de proprietate absolută şi suveranitate exclusivă, precum şi de importanţa obiceiurilor şi normelor religioase comune”;
- statele suverane, revendică, în termenii lui M.Weber, monopolul violenţei în interior şi „dreptul exclusiv de a lua decizii în numele supuşilor săi” în exterior, formându-se un mediu bazat pe diferenţiere teritorială strictă şi caracterizat printr-un grad sporit de anarhie.
- Starea ordinii (în sensul de gradul de turbulenţă), se exprimă în două modele:
- „păcii precare”, se formează în rezultatul, conform lui J.Johnson, apariţiei statului teritorial modern al suveranităţii absolute şi secularizării legii naturale, creându-se un mediu în care „există forţe capabile să asigure un minimum de ordine” prin, potrivit lui J.Locke, respectarea normelor dreptului internaţional sau, în opinia lui A.Smith, promovarea economiei liberale şi limitarea posibilităţilor statului, ori în cazul lui D.Hume, prin echilibrarea puterilor;
- „stării de război” (St.Hoffmann este obstinat, cel puţin în perioada iniţială a activităţii sale, de analiza relaţiilor internaţionale în termenii „stării de război”), se rezumă la definirea relaţiilor internaţionale ca fiind „război sau pregătirea către război”, acesta fiind, potrivit lui J.-J.Rousseau, inerent structurii ordinii interstatale datorită coruperii naturii umane inocente de către societate sau din cauza firii umane, conform lui Th.Hobbes, imposibilităţii omului aflat în stare de natură de a acţiona conform conştiinţei sale morale, în opinia lui I.Kant, divizării lumii în state, în accepţia lui G.Hegel ş.a.
- Asigurarea ordinii internaţionale, vizează caracterul relaţiilor interstatale şi ariile acoperite de ele, găsindu-şi exprimare în trei dimensiuni ale sistemului internaţional:
- orizontală, cuprinde relaţiile dintre principalii actori, aceştia dispun de un potenţial suficient de mare pentru a determina configuraţia sistemului internaţional (abordat în termenii polarităţii). În sistemul multipolar funcţionează mecanismul echilibrului de forţe, înţeles de mulţi analişti, inclusiv St.Hoffmann, în sensul definit de E. de Vattel, adică o stare de lucruri în care nici o putere nu se află în situaţia de a predomina absolut asupra celorlalţi actori, altfel zis, marile puteri se coalizează regulat în alianţe provizorii pentru a limita pretenţiile unilaterale, fapt care presupune, conform lui H.Kissinger, că n-ar trebui să existe discrepanţe foarte mari între potenţialele actorilor majori. Buna funcţionare a echilibrului se asigură prin alianţe de durată scurtă şi medie, utilizându-se de asemenea ameninţarea cu război sau războiul cu obiective limitate prin recurgerea colectivă la forţă, compensarea teritorială sau internaţionalizarea teritoriului revendicat. Dacă K.Waltz exprimă opinia că noţiunea de echilibrator este mai mult o generalizare istorică… dedusă din poziţia şi comportamentul Marii Britanii în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea”[17], H.Kissinger de asemenea face referinţă la strategia britanică din perioada vizată, dar susţine că este produs al principiilor raţionaliste iluministe şi nu prezintă o formă firească a relaţiilor internaţionale, întâlnindu-se în istorie foarte rar: imperiul a fost forma de guvernământ predominantă la majoritatea covârşitoare a omenirii, el însuşi urmărind să fie sistem internaţional şi n-a avut nevoie de echilibru de forţe. În Europa echilibrul a apărut în urma falimentului visului medieval al imperiului universal, iar sistemul „numai a limitat amploarea conflictelor şi posibilităţilor unor state de a domina asupra altor, fără a înlătura crizele şi războaiele, obiectul fiind stabilitatea şi moderaţia”[18]. H.Bull face distincţie între balanţa simplă, formată din două puteri aflate în mod necesar în condiţii de egalitate sau paritate (adăugăm calificativul „relativă”) şi una complexă, constând din trei şi mai multe puteri, iar egalitatea sau paritatea nu sunt indispensabile datorită posibilităţilor de coalizare; balanţa generală, care cuprinde întregul sistem internaţional şi una locală, existentă într-o regiune sau subregiune; balanţa care „există obiectiv şi una care există subiectiv”, fiind diferenţă între „a crede” şi „a spune” că nici un actor nu este preponderent în sistem[19]. H.Morgenthau susţine că balanţa puterii este „un instrument universal al politicii externe, utilizat în toate timpurile de toate naţiunile care doresc să-şi conserveze existenţa”[20], acest concept poate fi înţeles ca politică îndreptată spre o anumită stare de lucruri sau o stare efectivă de lucruri, distribuţie aproximativ egală a puterii sau orice distribuţie a puterii, adică în sens cvadruplu. Totodată, balanţa puterii nu reprezintă în sine un mecanism universal capabil să limiteze conflictele şi să menţină pacea prin constrângerile sale, ea presupune „consens între naţiunile aflate în concurenţă care trebuie să se abţină şi să accepte sistemul (balanţei puterii – n.n.) ca un cadru comun…, altfel se dovedeşte a fi incapabilă să-şi îndeplinească funcţia de a asigura stabilitatea internaţională şi independenţa naţională”[21]. S Burchill dezvoltă ultima idee expusă de H.Morgenthau, concretizând că în ajunul Primului război mondial „în loc să ofere opţiunea flexibilă a realinierii într-o alianţă împotriva agresiunii, marile puteri operând în conformitate cu această logică s-au văzut închise în două blocuri antagoniste”[22].
Sistemul bipolar apărut după Cel de al Doilea Război Mondial, subliniază St.Hoffmann, este extrem de eterogen, dar în acelaşi timp a dat dovadă de un grad înalt de flexibilitate şi moderaţie, fiind într-o anumită măsură asemănător tipului clasic al echilibrului, cu excepţia că nu este multipolar. În plus, balanţa puterilor nucleare, potrivit lui R.Aron, nu face subiect al coaliţiei, iar în opinia lui J.-B. Duroselle nu se mai înregistrează continuitatea de alianţe împotriva hegemoniei, fiindcă sateliţii gravitează în jurul fiecărei dintre cele două supraputeri „blocate” de armamentul nuclear în condiţiile „echilibrului terorii”. Pacea este asigurată de revoluţia nucleară, definită de B.Badie ca fiind „capacitatea statului care posedă „arma absolută” de a distruge inamicul înainte de a-i înfrânge armatele”, iar ordinea este menţinută de strategia descurajării nucleare, adică „ameninţarea cu contraatacul insuportabil, dar sigur în caz de agresiune”, cu numeroasele ei variante precum „descurajarea stabilă” descrisă de Th.Schelling şi G.Snyder sau „descurajarea existenţială” elaborată de M.Bundy ş.a., chiar dacă au fost propuse mai multe strategii ale posibilităţilor de a repurta victorie într-un război nuclear, de tipul celei lui A.Wohlstetter: din punct de vedere tehnic forţele strategice ale adevărului pot fi nimicite înainte de a le aplica şi în asemenea condiţii partea care a atacat este în stare să reducă lovitura de răspuns până la nivel suportabil, fiind în măsură să-i dicteze voinţa sa[23]. K.Waltz din contra, subliniază pe bună dreptate că statele care dispun de arme nucleare „ar putea să aibă motivaţii mai puternice să evite războiul, decât statele înarmate convenţial”[24].
- verticală, se referă la relaţiile ierarhice dintre statele puternice şi cele slab dezvoltate, ordinea fiind asigurată în cadrul sistemului multipolar de echilibrul de forţe, aplicat însă numai în Europa, iar în raporturile cu alte teritorii, cu unele excepţii, s-au format imperii coloniale. În cazul bipolarităţii din jumătatea a doua a secolului XX ierarhia se modifică mai ales datorită neutralizării reciproce relative a supraputerilor şi fricii fiecărei dintre ele că intervenţia brutală într-o ţară terţă ar putea provoca contraintervenţia celeilalte părţi, şantajării supraputerilor de către unii dintre sateliţi cu trecerea în tabăra opusă în caz dacă nu primeşte asistenţa cerută şi consolidării statelor mici şi mijlocii prin asociere, predominării în ţările occidentale a sentimentului postimperial de vinovăţie şi opoziţiei opiniei publice faţă de utilizarea forţei împotriva celui slab, precum şi cultivării în spaţiul socialist a ideilor păcii şi prieteniei între popoare etc.
- funcţională, indică asupra activităţilor economice ale actorilor statali şi nestatali, schimburile comerciale au avut în calitate de suport ideologic mai întâi ideile liberalismului, fiind urmate ulterior de concepţiile neomercanteliste şi imperialiste. În accepţia liberalilor, ordinea este asigurată, potrivit lui N.Angell, de interdependenţa economică a statelor, care face războiul iraţional[25], sau de comerţul liber, conform lui J.Hobson, relaţiile dintre state fiind „legate printr-o reciprocitate de interese”[26], pe când unii conservatori, precum B.Disraeli sau S.Rhodes, acreditează ideile că securizarea comerţului şi pieţelor, canalizarea energiilor şi conflictelor sociale ale cetăţenilor din metropole către alte teritorii sunt necesare pentru a păstra ordinea în statele mai dezvoltate. În opinia lui H.Morgenthau, imperialismul este o manifestare a echilibrului de putere şi un proces prin intermediul căruia statele încearcă să realizeze o schimbare favorabilă a status-quo-ului, pe când extinderea lui este considerată, conform lui V.Lenin, lupta pentru reîmpărţirea lumii, potrivit lui J.Hobson, necesitate de a investi surplusul în străinătate, iar J.Schumpeter nu identifică un anumit scop. Însă nu este mai puţin adevărat, în acord cu R.Aron, că speranţele pacificării lumii prin progres economic n-au fost realizate înainte de anul 1945.
În cadrul lumii bipolare ordinea instaurată, potrivit protagoniştilor teoriei dependenţei A.Frank, J.Galtung ş.a., este mai degrabă un imperialism economic modernizat, din cauza că ţările subdezvoltate continuă să fie exploatate de ţările industrial avansate, rămânând cu predilecţie exportatoare de materie primă şi fiind create numai industriile de care sunt interesate corporaţiile transnaţionale. P.Prebisch a fost printre primii care în anii ´50 ai secolului XX a fundamentat teoria dependenţei, insistând că creşterea economică din ţările bogate nu provoacă decât probleme suplimentare pentru statele sărace. În accepţia lui J.Galtung, „interacţiunea verticală” formează „sursa majoră a inegalităţii din lume”, potrivit lui T.Dos Santos, dependenţa este relaţia cauzală dintre economii, din care rezultă o dezvoltare inegală, fiind produs „al diviziunii internaţionale a muncii, iar A.Franc exprimă opinia că „este dezvoltată subdezvoltarea”[27]. Prin urmare, diferenţele de dezvoltare sunt determinate de relaţiile inechitabile dintre state.
R.Keohane şi J.Nye, din contra, consideră că ordinea internaţională este asigurată de compatibilitatea pe termen lung a intereselor economice, dat fiind că există o fragmentare funcţională şi o specializare în cadrul sistemului internaţional „interdependenţa variabilelor economice îl face pe fiecare actor să fie interesat de susţinerea dezvoltării celorlalţi”. St.Krasner susţine că „interdependenţa economică este subordonată echilibrului de putere economică şi politică dintre state”[28], nivelul de deschidere a economiei mondiale depinzând de distribuţia puterii între state. În acelaşi context se include ideea „regimurilor internaţionale” elaborată de R.Keohane, St.Krasner ş.a. adepţi ai interdependenţei, acestea fiind principii şi reguli care reglementează interacţiunea statelor şi a altor actori pe un spectru larg de probleme şi conferă un anumit grad de „guvernare” sistemului internaţional”[29], urmărind nu transferul, ci unirea suveranităţilor în vederea facilitării şi dirijării negocierilor. K.Walt exprimă o opinie diametral opusă susţinând că interdependenţa presupune proximitate de contact şi din această cauză este vulnerabilă[30].
Fiind predispus să gândească mai degrabă „împotrivă”, după cum s-a autocaracterizat sugestiv, St.Hoffman, ca de altfel şi A.Frank, dă dovadă de pesimism intelectual şi insistă că „ordinea interstatală întotdeauna a fost… ordinea puterii”[31], fapt care în ultimă instanţă i-a determinat precaritatea ei.
Prin urmare, ordinea mondială se asociază cu „un tipar” de interacţiuni din cadrul sistemelor internaţionale, modalităţile de structurare a relaţiilor dintre actorii internaţionali şi procesele care se produc determinându-le trăsăturile definitorii şi particularităţile. În opinia lui T.Knutsen, dinamica competiţiilor şi rivalităţilor atribuie ordinii mondiale „un caracter fluid şi schimbător”, fiindcă „în sistem capabilităţile sunt distribuite în mod inegal”.
Este util de precizat că noţiunea de sistem sau, în termenii lui St.Hoffmann, „ideea sistemelor” a fost pe larg explorată în plan teoretico-metodologic, istoric şi tipologic, însă în marea majoritate a cazurilor nu este definită şi investigată relaţia dintre ordinea mondială şi sistemele internaţionale. Telegrafic punctăm numai că D.Easton este unul dintre cercetătorii care a supus analizei fundamentale sistemul politic, Ph.Braillard a investigat conexiunea dintre sistemele sociale şi sistemele internaţionale, G.Modelski, R.Rosecrance ş.a. au studiat istoria sistemelor internaţionale, K.Waltz şi M.Kaplan au elaborat conceptul de structură, iar schimbările de sistem sunt elucidate de R.Aron, R.Gilpin ş.a. În acest context se impune de specificat deosebirea ideatică dintre „abordarea sistemică a relaţiilor internaţionale” şi „structura sistemelor internaţionale raportată la dimensiunile ordinii mondiale”.
Luând ca fond de referinţă diversitatea trăsăturilor sistemelor internaţionale, J.Huntzinger deosebeşte cinci abordări în investigarea lor, pe care le vom exemplifica, ele se află în interconexiune şi sunt utilizate în dependenţă de obiectivele academice urmărite:
1.tradiţional-istorică: prin sistemele internaţionale se subînţeleg cu predilecţie relaţiile diplomatice dintre state, mai ales dintre marile puteri, raportate la o regiune într-o perioadă de timp. M.Wight consideră că politica mondială este compusă, în principal, din relaţiile dintre puteri[32] (chiar dacă Iu.Motoc susţine că el refuză programatic descrierile mecaniciste şi reducţioniste);
- istorico-sociologică: se urmăreşte definirea unor legităţi generale în evoluţia relaţiilor internaţionale în baza cercetării experienţei istorice pentru a determina unele criterii ce se repetă, adică, potrivit lui R.Aron, desfăşurarea diferitelor serii istorice, „cursul relaţiilor internaţionale rămânând în cel mai înalt grad istoric în toate înţelesurile termenului”. În acest sens, exigenţa academică a analistului francez este ca teoria să nu depăşească istoria, ci s-o completeze;
- euristică: prin analiza circumstanţelor şi condiţiilor de existenţă şi transformare a sistemelor internaţionale sunt elaborate modele teoretice, chemate să contribuie la înţelegerea mai bună a realităţilor internaţionale, dat fiind că fiecare tip, conform lui M.Kaplan, include cinci variabile, dintre care primele trei sunt de bază: regulile de bază, regulile de transformare, regulile de clasificare a actorilor, regulile de clasificare a potenţialului actorilor şi regulile informaţiei. Se impune de precizat că analistul american utilizează pe larg metoda modelării relaţiilor internaţionale, construind situaţii ideale abstracte care să corespundă fenomenelor şi proceselor reale pentru a explica şi prezice comportamentul internaţional;
- mixtă sau complexă, elaborată prin sinteza tratărilor istorico-sociologice şi euristice: urmărind evoluţia istorică a relaţiilor internaţionale, R.Rosecrance defineşte nouă tipuri de sisteme internaţionale identificând factorii care asigură stabilitatea (accesibilitatea elitelor la resurse ş.a.)sau le provoacă destabilizarea lor (instabilitatea internă ş.a.); E.Luard de asemenea descrie şapte tipuri de sisteme analizând influenţa unor variabile sau instrumentării conceptuale (ideologia, elitele, motivarea, stratificarea, structura, normele, rolurile ş.a.) asupra funcţionării şi transformării lor în spaţiu şi timp; J.Frankel cercetează particularităţile structurii, dar fără ca să definească tipuri distincte de sisteme, motivând prin precaritatea metodelor de investigaţie şi complexitatea obiectului studiat. B.Korany consideră că această abordare se distinge printr-un grad înalt de concreteţe din cauza că se bazează pe date empirice solide şi realizările ştiinţelor sociale;
- empirică: relaţiile internaţionale, susţin Ph.Braillard şi M.-R.Djalili, se desfăşoară atât la nivel global, cât şi regional, divizarea în subsisteme producându-se datorită apartenenţei geografice comune, iar comportamentul actorilor internaţionali este determinat de anumite legităţi care includ raportul interregional de forţe, realităţile socioculturale, organizaţiile internaţionale regionale şi alţi factori.
Prin urmare, caracterul sistemic al relaţiilor internaţionale este unul istoric, mai mulţi cercetători considerând că apariţia primelor state a condus expres spre stabilirea unor contacte între ele. Astfel, E.Luard identifică sistemul de state din China antică din secolul al VIII-lea î.H. şi din Grecia antică din secolele VI-IV î.H., iar H.Bull le completează cu cel din India antică şi cu sistemul internaţional format de regatele elenistice în perioada dintre dezintegrarea imperiului macedonean şi cucerirea romană. A.Manîkin susţine însă, pe bună dreptate, că nu orice contacte dintre state se soldează expres cu formarea unui sistem durabil al relaţiilor internaţionale, fiind de acord cu mulţi alţi cercetători că debutul lui datează cu mijlocul secolului al XVII-lea. Se cuvine de specificat că E.Pozdniakov precizează că sarcina abordării sistemice constă nu în analiza politicii externe a statelor în parte, ci în depistarea mecanismelor de funcţionare şi dezvoltare ale sistemului în ansamblu[33].
Cât despre aplicarea conceptului de sistem în cercetarea relaţiilor internaţionale, M.Wight exprimă opinia că S.Pufendorf a fost, după toate probabilităţile, primul care l-a folosit, asociindu-l cu grupuri de state suverane „legate între ele pentru a forma un singur corp în cadrul sistemului european de state suverane ca întreg”, iar H.Bull, care a preluat această supoziţie, susţine că în perioada napoleoniană un rol important în elaborarea termenului „sistem de state” revine lui A.H.L.Heeren, fiind subînţeles ca „uniunea mai multor state învecinate ce se aseamănă prin maniere, religie şi grad de dezvoltare socială şi sunt strâns legate printr-o reciprocitate de interese”. Conform lui H.Bull, sistemul internaţional „se formează când două sau mai multe state au un contact reciproc suficient şi un impact suficient unul asupra deciziilor celuilalt pentru a le face să se comporte, cel puţin într-o oarecare măsură, ca părţi ale unui întreg”[34]. Potrivit lui A.Aron, acesta presupune „interacţiuni dintre comunităţi politice independente capabile să menţină relaţii mutuale permanente şi să se implice într-un război general”[35], iar A.Manîkin vine cu o definiţie mai amplă, conceptul sugerând, în opinia lui, relaţii stabile şi interdependente de durată dintre state şi grupurile state fondate pe un complex de valori durabile şi în cadrul cărora sunt prezente elemente de reglementare juridică ale aspectelor de bază ale activităţii internaţionale[36].
Aşadar, fiind în acelaşi timp un proces şi o stare, ordinea mondială se rezumă la anumite aranjamente din cadrul sistemului internaţional, care sunt determinate de structura lui şi de trăsăturile mediului internaţional: este un proces din cauza că se manifestă prin succedarea în perioadele istorice a diferitor configuraţii ale relaţiilor internaţionale şi o stare, deoarece se exprimă în forma unor interese şi valori comune, cuprinzând totalitatea actorilor care prin acţiunile şi interacţiunile lor le formează structura. Sistemele internaţionale reflectă şi totodată condiţionează unele sau alte tipuri de ordine mondială, iar schimbările s-au produs, ca regulă, prin războaie: peloponesiac, barbarii împotriva Imperiului Roman, de 30 de ani, nemaivorbind de a doua conflagraţie mondială. Sfârşitul lumii bipolare însă, mai ales în condiţiile că n-a fost prezis teoretic modul în care s-a încheiat războiul rece, a pus sub semnul întrebării mai multe idei considerate axiomatice, precum schimbarea de sisteme are loc prin război şi a provocat discuţii cu privire la tipul de sistem internaţional şi de ordine mondială în proces de edificare.
Deja am remarcat că K.Waltz, dar nu numai el, atribuie o importanţă determinată structurii sistemului internaţional, acest concept fiind instituit prin abstragere de realitate, presupune un set de condiţii constrângătoare ce afectează comportamentul actorilor prin intermediul mecanismelor socializării şi competiţiei lor. Structura modelează procesul politic din sistem, dat fiind că statele nu acţionează, ci reacţionează la presiunile lui şi se defineşte prin trei elemente: principiul organizator al sistemului, care nu este altul decât anarhia; diferenţierea funcţională a unităţilor (practic este inexistentă în sistemul internaţional din cauza că statele îndeplinesc aceeaşi funcţie de reprezentare, chiar dacă în interiorul lor relaţiile sunt de supraordonare – subordonare, iar în domeniul internaţional – de coordonare); distribuţia capacităţilor, vizează potenţialul statelor subsumat conceptului de putere şi polaritatea exprimată prin numărul marilor puteri din sistem[37]. În acest sens, structura sistemului internaţional reglementează, dar nu determină, comportamentul statelor, fără a ţine cont încă de atribuţiile şi interacţiunile lor. În caz contrar, s-ar da dovadă de reducţionism, atribuit de K.Waltz analiştilor care urmăresc să explice funcţionarea sistemelor internaţionale prin concentrarea atenţiei asupra unităţilor, cum ar fi Şt.Hoffmann, care consideră că „într-un sistem bipolar dominat de două „unităţi hegemonice” rivale este evident că trebuie de acordat importanţa decisivă… celor doi actori”[38]. O idee de conţinut aproximativ identic este expusă de R.Aron, care exprimă supoziţia că „actorii principali au determinat sistemul mai mult decât ei au fost influenţaţi de acesta”[39]. Prin urmare, sistemul, conform lui K.Waltz, este compus din structură şi unităţi aflate în interconexiune, conceptul de structură fiind util în măsură în care oferă semnificaţie clară şi constantă unor astfel de termeni vagi şi variabili precum mediu, situaţie, context sau ambianţă[40]. În acelaşi timp, el atenţionează că structura, mai ales într-o lume bipolară, nu poate în nici un caz să explice orice[41].
În aceeaşi ordine de idei se pronunţă şi E.Pozdneacov, care subliniază că atât timp cât structura nu este cunoscută, sistemul prezintă în sine o masă haotică de legături diferite: structura exprimă conexiunile necesare dintre elementele sistemului, având semnificaţie categorială[42].
Însă M.Kaplan este unul dintre primii certători care a analizat rolul definitoriu al structurii (în sens de distribuţie a puterii) asupra funcţionării şi transformării sistemelor internaţionale, relaţiile dintre actori fiind determinate de anumite constrângeri în formă de reguli imuabile de comportament. R.Aron din contra, consideră că aceste reguli stabilite şi schimbate de marile puteri, care întotdeauna îşi realizează un anumit spaţiu de alegere provenit din prima dimensiune structurală, definită de el, a sistemelor internaţionale – configuraţia raporturilor de forţe, care reflectă numărul şi caracterul relaţiilor dintre principalii actori. Celelalte două dimensiuni, ierarhia actorilor şi caracterul omogen sau eterogen al componenţei sistemelor internaţionale, elucidează inegalitatea posibilităţilor militaro-politice, economice, socioculturale, ideologice, în resurse etc., de a influenţa asupra sistemului internaţional şi, respectiv, gradul de concordanţă sau conflict dintre entităţile politice din cadrul lui cu privire la principii şi valori[43].
Spre deosebire de analistul francez, M.Bercher propune numai o categorie structurală de cercetare a sistemului internaţional – configuraţia forţei, în timp ce K.Holsti şi J.-P.Derriennic elaborează instrumentării de analiză mai extinse, primul determinând patru elemente – natura şi autonomia, stabilitatea/durabilitatea unităţilor aflate în circuitul internaţional; structura sistemului; formele majore de interacţiune dintre unităţi; regulile care guvernează aceste interacţiuni ale sistemului. J.P.Derriennie propune şase caracteristici: numărul actorilor; repartizarea forţelor între actori; relaţia dintre conflict şi cooperare; mijloacele permise de sistem pentru a fi utilizate; influenţa sistemului asupra comportamentului actorilor; diferenţele de statute dintre actori, ele asigurând, potrivit cercetătorului canadian, posibilitatea de “a descrie structura oricărui tip de sistem internaţional”[44]. În opinia lui K.Holsti, sistemul internaţional de relaţii interstatale începe după anul 1648 şi reprezintă o totalitate de entităţi politice independente aflate într-un proces reglementat de interacţiune, în timp ce J.-B.Duroselle îl defineşte prin binomul regularităţi/iregularităţi ce se produc în cadrul lui începând cu secolul al XVI-lea.
Dacă R.Aron punctează asupra rolului determinat al actorilor, iar K.Woltz din contra, identifică structura în calitate de cauză a comportamentului statelor, A.Wendt se pronunţă pentru relaţia reciprocă “agent-structură: actorii statali nu există independent de structurile sistemului internaţional, dar în acelaşi timp, structurile nu există independent de reproducerea şi transformarea lor posibilă de către agenţi”[45]. Teoria structurală constructivistă a lui A.Wendt presupune că statele reprezintă principalele unităţi de analiză a politicii internaţionale, structurile-cheie din sistemul de state sunt mai curând intersubiective decât materiale, interesele şi identităţile de stat fiind în mare parte constituite mai degrabă de aceste structuri sociale, decât date în mod exogen sistemului de natură umană sau de politici sociale interne[46], pe când constrângerile structurale ale agenţilor statali se exercită prin modificarea costurilor şi beneficiilor în funcţie de diferite strategii.
Subliniem că polaritatea se rezumă la trei tipuri de structuri ale sistemului internaţional şi, respectiv, trei modalităţi de asigurare a ordinii mondiale: unipolară, bipolară şi multipolară. Laconic punctăm la general că în cadrul unipolarităţii “există, potrivit lui S.Huntigton, o supraputere, nici o putere majoră semnificativă şi multe puteri minore,… supraputerea fiind în stare să soluţioneze eficient problemele internaţionale de una singură şi nici o combinaţie de alte state (o coaliţie de puteri minore –n.n) nu dispune de potenţialul necesar pentru a-i impune condiţii să-şi modifice acţiunile”[47]. Bipolaritatea implică două supraputeri, ca regulă aflate în conflict multiaspectual, fiecare dominând o anumită parte din sistemul internaţional, iar rivalitatea se manifestă prin concurenţa pentru extinderea influenţei, inclusiv, potrivit lui P.de Senarclens, prin războaie dintre sateliţi sau generează, conform lui K.Holsti, într-o conflagraţie generală care include ambele alianţe. Multipolaritatea, precizează S.Huntinston, presupune trei şi mai multe mari puteri aflate în relaţie de concurenţă şi cooperare în condiţiile unui echilibru relativ de forţe, soluţionarea problemelor internaţionale de importanţă majoră reclamând efortul conjugat al principalelor actori”[48].
Mai sus am analizat deja situaţia frustrantă cu privire la nepronosticarea de către teoria relaţiilor internaţio0nale a sfârşitului războiului rece la timpul şi în maniera în care s-a produs. Însă nu este mai puţin adevărat că în 1950 şi în 1963 W.Lippmann exprima opinia că lumea bipolară se află într-un proces permanent de disoluţie, invocându-se fisurarea celor două supraputeri. În spiritul său critic St.Hoffman susţine însă, că în domeniul relaţiilor internaţionale n-a fost elaborată încă o teorie satisfăcătoare a schimbării, adică “un set de ipoteze şi propoziţii derivate din sau confirmate de cercetarea empirică prin care s-ar identifica factorii principali de continuitate şi cauzele transformării”[49], existând mai degrabă un număr de concluzii derivate din istorie. Totuşi, în majoritatea cazurilor se fac referinţe la ideea lui R.Aron că războaiele generale, ale căror cauze pot fi numeroase, “provoacă o schimbare de sistem”.
Trebuie de apreciat însă, că această subpoziţie vizează cu predilecţie bipolaritatea, dat fiind omogenitatea sau eterogenitatea sistemelor provenite din aranjamentele şi credibilităţile din cadrul fiecărui pol, dar care, după cum a anticipat uimitor St.Hoffman, nu s-au dovedit a fi valide pentru sfârşitul războiului rece.
K.Waltz consideră că „o schimbare structurală este o revoluţie”[50] produsă în principiul ordonator al sistemului sau „o modificare în distribuţia capabilităţilor între unităţile lui”[51]. Referindu-se la aceste supoziţii, J.Ruggie este de părere că teoria lui K.Waltz ignoră deosebirile dintre sisteme alcătuite din diferite tipuri de unităţi, iar R.Keohane o apreciază ca fiind “atât de generală încât trece cu greu testele dificile pe care ea însăşi le stabileşte” pentru o asemenea construcţie.
M.Kaplan din contra, susţine că schimbările sunt determinate de comportamentul actorilor, statale fiind “surse perturbatoare din afara sistemului”. R.Rosecrance de asemenea numeşte statele “o sursă perturbatoare” „într-o măsură mai mare, dacă elitele lor sunt revoluţionare şi nu posedă un control sigur asupra unei cantităţi mari de resurse disponibile” sau „într-o măsură mai mică, dacă elitele lor sunt conservatoare şi posedă un control sigur asupra unei cantităţi restrânse de resurse”, defineşte patru determinante inerente oricărui sistem: atitudinea elitei şi gradul de control exercitat asupra resurselor, accesibilitatea resurselor controlate de elită şi capacitatea ei de a ţine sub control factorii perturbatori. Prin urmare, instabilitatea internă ameninţând existenţa elitei, se răsfrânge asupra sistemului internaţional, sporind gradul de turbulenţă. Elaborând patru elemente structurale ce formează un ciclu deplin al sistemului – sursa perturbatoare sau input, mecanismul reglator, constrângerile de mediu, care convertesc fenomenele înregistrate şi se obţin rezultate, el deosebeşte nouă tipuri de sisteme istorice ale relaţiilor internaţionale partajate în două modele:
- stabil – include „secolul al XVIII-lea” (1740-1789), „concertul european” (1814-1822), „concertul scurtat” (1822-1848), „concertul lui Bismark” (1871-1890) şi „perioada postbelică” (1945-1960);
- instabil – cuprinde „imperiul revoluţionar” (1789-1814), „concertul demolat” (1848-1871), „naţionalismul imperialist” (1890-1918) şi „militarismul totalitarist” (1918-1945)[52].
Precizând că abordarea sistemică concepe sistemul internaţional-politic în forma conexiunii directe dintre structura internaţională şi unităţile de interacţiune, K.Waltz insistă că M.Kaplan prin tentativa sa teoretică numită „sistem de acţiune” a suferit eşec din cauza că „n-a fost în stare să conceapă într-un mod util sistemul internaţional în relaţiile cu mediul său ori să traseze o limită între ele”, confundându-le de fapt şi se solidarizează cu Ch.McClelland care exprimă opinia că M.Kaplan în egală măsură a popularizat, dar şi a ocultat teoria sistemică. K.Waltz de asemenea refuză elaborării lui R.Rosecrance dreptul de a se numi teorie, considerând-o nu mai mult decât o schiţă, demersul lui istoric este reducţionist din motivul că „sistemele n-au nici un impact asupra acţiunilor şi interacţiunilor statelor, iar tentativa de a corela insecuritatea internă a elitelor cu instabilitatea internaţională se dovedeşte a fi nefondată, dat fiind că se extrage concluzia că politica internaţională din perioadele 1789-1814 şi 1918-1945 ar fi „bipolară”.
Într-adevăr, concluziile lui R.Rosecrance că”tipul de comportament al actorilor determină rezultatele internaţionale” în unele cazuri sunt forţate logic şi vin în contradicţie cu realităţile: fără îndoială, cei mai mari disturbatori ai sistemelor internaţionale definite de analistul american au fost Napoleon şi A.Hitler, însă nu este mai puţin adevărat că ei n-au avut frică de „răsturnare a constituţiilor interne”. De asemenea este îndoielnic şi dificil de confirmat ideea cum că în primii cincisprezece ani postbelici rolul de reglator de sistem a fost exercitat atât de Organizaţia Naţiunilor Unite, dar care mai degrabă a servit în calitate de tribună pentru propagandă ideologică, cât şi mai ales de blocul ţărilor neangajate, însă cu elite dispersate şi nesigure.
În tentativa de a explica schimbarea sistemelor internaţionale de state R.Gilpin a elaborat teoria opţiunii raţionale, bazată pe unele ipoteze ale teoriei microeconomice a alegerii raţionale. El deosebeşte trei tipuri de schimbări: prin interacţiune – se referă la schimbarea relaţiilor interstatale într-un anumit cadru al echilibrului de putere; sistemică – vizează guvernarea generală a sistemului, numărul marilor puteri şi schimbarea identităţii puterilor dominante, schimbările producându-se ca regulă printr-un război în interiorul lui izbucnit în urma provocărilor la adresa distribuţiei de putere existentă sau încercările de a o menţine; sistemelor – presupune transformarea fundamentală a actorilor şi deci, a naturii sistemului[53]. Schimbarea ciclică în sistemul internaţional este determinată de cinci principii:
- un sistem internaţional este stabil, adică se află în echilibru, dacă nici un stat nu consideră că schimbarea este profitabilă;
- un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional dacă beneficiile aşteptate depăşesc costurile presupuse;
- un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional prin expansiune teritorială, politică şi economică până când costurile marginale ale unei viitoare schimbării sunt egale sau mai mari decât beneficiile aşteptate;
- odată ce se ajunge la un echilibru între costurile şi beneficiile unei viitoare schimbări şi expansiunea este atinsă, costurile economice de menţinere a status-quo-ului tind să crească mai repede decât capacitatea economică de a-l susţine;
- dacă dezechilibrul din sistemul internaţional nu este soluţionat , sistemul se va schimba şi se va stabili un echilibru nou care va reflecta redistribuţia puterii[54].
Prin urmare, conform lui R.Gilpin, sistemul internaţional fiind din 1648 centrat pe state, este supus schimbărilor sistemice, stabilitatea sau instabilitatea lor depinzând de existenţa unui hegemon politic şi economic, cum a fost Marea Britanie în sec. al XIX-lea sau sunt statele Unite ale Americii după 1945. Mecanismul principal al schimbării a fost „războiul hegemonic”, care determină statul sau statele ce vor domina şi guverna sistemul , factorii motivaţionali ai schimbării fiind de caracter teritorial, social-demografic şi tehnologic-militar. Autoritatea puterii-hegemon este în descreştere pe măsură ce costurile dominaţiei încep să fie mai mari decât avantajele, iar rivalii încep să o conteste, provocându-se instabilitate şi dezechilibru, remediate prin război.
Referindu-se la declinul puterilor hegemonice, mai ales în perioada contemporană, fapt care se răsfrânge asupra stabilităţii, B.Buzan subliniază că acestea se erodează datorită “autoepuizării economice pe termen lung prin export de inflaţie, transfer de capital şi tehnologie, sporii rigidităţii structurale economice ca rezultat al cererilor sociopolitice provenite din experienţa puterii şi succesului, precum şi costurilor disproporţionate, în special de caracter militar, care împovărează economia hegemonului în relaţiilor cu rivalii săi”[55].
St.Hoffman, evaluând teoria lui R.Gilpin care consideră că pentru ca un anumit tip de ordine economică internaţională să funcţioneze statul hegemon trebuie să stabilizeze relaţiile monetare şi comerţul internaţional, să asigure redistribuirea capitalului prin ajutor extern şi să dispună de un mecanism de sancţionare a actorilor ce abuzează de sistem,[56], afirmă că aceasta „oferă o expunere mai bună a sistemului economic internaţional decât a celui politic”,iar conform lui R.Keohane, ea „nu reflectă bine ascensiunea unităţii hegemonice şi nu clarifică de ce apar mai degrabă unii adversari decât alţii”. La rândul său, urmărind să contribuie la elaborarea teoriei stabilităţii hegemonice, R.Keohane susţine că „structurile hegemonice ale puterii, dominate de o singură ţară, contribuie în cea mai mare măsură la dezvoltarea regimurilor internaţionale puternice, ale căror reguli sunt relativ precise şi bine asimilate… Este de aşteptat că declinul structurilor hegemonice de putere să prevestească decăderea forţei regimurilor economice internaţionale corespunzătoare”[57]. În opinia sa, „hegemonia deţine adesea un rol important, chiar esenţial,în crearea regimului internaţional”, însă „mărimea şi incertitudinea costurilor tranzacţiei presupun ca regimurile să fie mai uşor de menţinut decât de creat”. În acest sens, D.Snidal apreciază că teza nouă în teoria lui R.Keohane „nu este afirmaţia că actorii principali pot impune un regim în politica internaţională (fapt care ne-ar întoarce în timp cel puţin până la Tucidide), ci înţelesul pe care îl imprimă acţiunii colective şi concluzia că hegemonia este benefică într-un sens larg”[58].
Luând ca bază criteriul dominaţiei asupra mărilor, rutelor comerciale importante şi punctelor de sprijin de interes strategic şi elaborând două modele de analiză comparată asociate cu două sisteme universale, Agraria şi Industria, G.Modelski concepe evoluţia relaţiilor internaţionale în forma de cinci cicluri succesive: portughez (1497-1580), olandez (1580-1713), două cicluri britanice (1710-1783 şi 1815-1918), urmate de cel american, început în 1918 şi aflat în plină desfăşurare. Aceste sisteme internaţionale sunt sisteme sociale alcătuite din grupuri de elemente aflate în interconexiune. Subliniem că schemele conceptuale de analiză elaborate prin abstracţie se bazează pe unităţi agrare sau industriale întruchipând trăsături ale sistemelor internaţionale, dar în acelaşi timp nu este absolut indispensabil că să aibă corespondent în realitate. În cadrul modelelor se combină elemente caracteristice diferitor perioade istorice şi „este important de a urmări procesul modificării sistemelor în raport cu cele două puncte extreme ale scării convenţionale – agraria şi industria”[59].
M.Haas identifică 21 de subsisteme internaţionale având în calitate de criteriu numărul „centrelor de forţă”, care sunt determinate statistic în baza a două criterii – evaluarea „repartiţiei resurselor” în subsisteme şi gradului lor de stabilitate sau instabilitate. „Repartiţia resurselor” include astfel de parametri precum numărul actorilor din subsistem, potenţialele lor relative de forţă, alianţele etc., pe când „stabilitatea”/ „instabilitatea” este determinată de numărul războaielor ce au loc[60].
R.Cox abordează hegemonia în spirit marxist, în sensul expus de A.Gramsci, ca unitate a structurii şi suprastructurii, în care puterea bazată pe dominaţie asupra producţiei este explicată printr-o ideologie care încorporează compromisul sau consensul dintre grupurile dominate şi cele dominante. R.Cox este de părere că hegemonia la nivel global nu poate fi echivalentă în aspect realist cu simpla dominaţie, realismul nu face decât să perpetueze supremaţia celor doi mari actori asupra restului lumii, dar nici nu poate fi tratată în accepţia neoliberală, ca bun public de urmărit, instituţionalismul neoliberal nu proclamă decât interesele hegemoniilor, propunându-le întregii lumi ca fiind în interesele tuturor, cu toate că în cazul statelor mai puţin dezvoltate schimbul economic neîngrădit este mult mai puţin profitabil sau chiar în defavoarea lor. Ambele teorii, potrivit lui R.Cox, sunt îndreptate spre legitimarea dominaţiei celor puternici, iar anihilarea ei poate fi realizată printr-un efort comun al actorilor aflaţi în periferia sistemului mondial, având şanse mai mari de reuşită în condiţiile crizelor inevitabile ale capitalismului. El recunoaşte rolul hegemoniilor în menţinerea stabilităţii internaţionale, dar afirmă în acelaşi timp posibilitatea schimbării, deosebind „trei structuri succesive ale ordinii mondiale”: economia internaţională liberală (1789-1873), era imperialismului concurenţial (1873-1945) şi ordinea mondială neoliberală (după 1945)[61].
I.Wallerstein de asemenea defineşte trei modele de hegemonie, Provinciile Unite la mijlocul secolului al XV11-lea, Marea Britanie la mijlocul secolului al X1X-lea şi Statele Unite ale Americii la mijlocul secolului al XX-lea[62], dar spre deosebire de R.Gilpin sau G.Modelski, consideră că schimbările structurale se produc nu pe orizontală, ci pe verticală, mai ales prin extinderea pieţii capitaliste, el având în vedere nu „o singură putere care domină sistemul într-o anumită perioadă de timp, ci stabileşte o structură în formă de trei cercuri concentrice, determinată de conexiunile economice fundamentale ce lasă loc controlului exercitat asupra sistemului de către o putere-hegemon”[63]. Structura triadică definită de J.Wallerstein, care, de altfel, este destul de complexă, cuprinde:
- centrul – include două categorii de puteri majore: statele care au interese la scară globală şi dispun de potenţial pentru a le susţine şi statele care au influenţă mare asupra formării şi respectării regulilor de funcţionare a sistemului internaţional, mai ales cele de caracter economic;
- semiperiferiile – constau din trei categorii de state: fostele puteri centrale aflate într-o poziţie descendentă, dar care continuă să deţină o pondere importantă în sistemul internaţional, puterile în devenire, care urmăresc să-şi sporească rolul în relaţiile internaţionale şi puterile regionale subsistemice, ale căror interese şi capacităţi nu depăşesc cadrul subregional;
- periferiile – înglobează statele cu economii subdezvoltate şi capacităţi militare foarte reduse, securitatea lor depinzând în mare măsură de aranjamentele internaţionale ale puterilor majore[64].
Această partajare între centru şi periferie este definită în baza periodizării evoluţiei sistemului mondial, fiind urmărite tendinţele statelor suverane spre un anumit tip de structură: 1. 1450-1640: se pun bazele economiei capitaliste prin introducerea şi dezvoltarea circuitului monetar la nivel european, schimbul şi comerţul au favorizat comunicarea internaţională; 2. 1640-1815: se formează sistemul european comunicaţional în rezultatul „fortificării statelor naţionale ca urmare a eşecului Habsburgilor de a converti economia mondială într-un imperiu mondial”; 3. 1815-1917: este perioada echilibrului european, necesar marilor puteri pentru a elimina războaiele; 4. de la 1917 sau secolul XX: statele fiind entităţi politice şi juridice, urmăresc edificarea unui sistem organizaţional-instituţional de relaţii,[65].
Evident, periodizarea istorică a sistemului mondial elaborată de J.Wallerstein necesită mai multe precizări, în special ce ţine de perioada iniţială şi demararea ei, fiind propusă, potrivit lui St.Hoffmann, o schemă dezvoltată în baza unor analize particulare de evenimente. Periodizarea contextuală a sistemelor internaţionale fundamentată de F.Pearson şi J.Rochester din contra, cere mai puţine specificări cronologice, cu excepţia argumentării liniei de demarcaţiune dintre ultimele două etape, dar pune multe semne de întrebare privind catalogarea lor: 1. 1648-1789: sistemul clasic internaţional; 2. 1789-1945: sistemul internaţional tranziţional; 3. 1945-1973: sistemul internaţional postbelic; 4. de la 1973: sistemul internaţional contemporan[66].
Suntem de părere că ei au supraapreciat în mod neîntemeiat semnificaţia destinderii globale dintre supraputeri, la care se adaugă politica „orientală” a cancelarului vest-german W.Brandt pentru Europa şi încheierea războiului în Vietnam etc., aceste şi alte evenimente fiind descrise cu o mare doză de optimism şi cu lux de amănunte de mai mulţi oameni politici şi analişti, precum H.Kissinger. Această perioadă n-a durat nici un deceniu şi a cedat locul logicii confruntării, care este mai firească lumii bipolare.
Am remarcat deja că M.Kaplan este unul dintre primii cercetători care a întreprins o tentativă consistentă de a aplica analiza sistemică în investigarea relaţiilor internaţionale, abordate ca o totalitate integră. Înţelegerea relaţiilor internaţionale potrivit analistului american se realizează prin noţiunile „structură”, „echilibru”, „stabilitate”, „modificări dinamice” ale sistemelor internaţionale. De precizat este că în dezacord cu R.Aron, el face distincţie dintre stările „echilibru” şi „stabilitate”, considerând că primul poate fi instabil. Relaţiile internaţionale globale, subliniază M.Kaplan, alcătuiesc un sistem unic ultrastabil care este mişcat în timp de asemenea variabile precum numărul, tipul şi comportamentul statelor, potenţialul lor militar şi economic, procesele internaţionale, interconexiunea lor defineşte „sistemele structurale şi behavioriste ce se desfăşoară în diferite perioade istorice”[67].
El deosebeşte şase tipuri de bază şi patru varietăţi cu titlul de precizări şi completări de sisteme internaţionale, dintre cele şase macromodele ale politicii internaţionale două fiind realităţi istorice – sistemul echilibrului de forţe şi sistemul bipolar flexibil, iar celelalte patru – veto individul, bipolar rigid, universal şi ierarhic – nu reprezintă altceva decât construcţii ipotetice.
Sistemul echilibrului de forţe se caracterizează prin următoarele trăsături definitorii: statele naţionale sunt unicii actori din care cauză lipsesc subsisteme politice şi diferenţierea rolurilor; obiectul de bază al preocupării actorilor este asigurarea securităţii optime, fiecare urmărind să-şi rezerveze mai multă securitate decât cota-parte ce îi revine din potenţialul militar comun al sistemului; se produce creşterea stocastică şi imprevizibilă a producţiei, iar absenţa acţiunilor compensatorii sporeşte pericolul micşorării gradului de stabilitate a sistemului; fiecare actor, inclusiv marile puteri, numărul cărora nu trebuie să fie mai mic de cinci, are nevoie de aliaţi pentru a-şi valorifica scopurile şi deci, este vital cointeresat în menţinerea potenţialilor parteneri de coaliţii. Regulile de comportament pentru actorii din acest sistem multipolar sunt următoarele: să-şi extindă posibilităţile, de preferat negocierile decât războaiele, dar totodată, mai bine să poarte un război decât să nu poată să-şi lărgească posibilităţile; mai bine să termine războiul decât să distrugă marea putere; să opună rezistenţă oricărei coaliţii sau naţiuni care tinde să predomine în sistem; să considere marile puteri ca fiind parteneri acceptabili, să permită ţării învinse să se includă în sistem cu dreptul de partener acceptabil etc. În cazul în care marile puteri se conduc de aceste reguli sistemul echilibrului de forţe funcţionează astfel: coaliţiile având ca suport interese concrete, sunt de caracter provizoriu şi de scurtă durată din cauza că cele permanente pot submina echilibrul necesar pentru asigurarea securităţii tuturor membrilor sistemului; statele urmăreşte în războaie scopuri limitate, respectă regulile şi nu se implică în afacerile interne ale altor actori.
Considerăm că ordinea neamestecului în afacerile interne ale altor state se referă numai la relaţiile dintre marile puteri, care mai ales după Congresul de la Viena din 1815 au utilizat pe larg principiul balanţei de putere şi diplomaţia în comun, devenite instituţii importante ale concertului european, asumându-şi, potrivit lui D.Armstrong, un rol managerial deosebit în sistemul internaţional prin însuşirea dreptului şi responsabilităţii exercitării unei forme de tutelaj asupra actorilor minori, tutelaj ce le-a oferit prerogative extinse de intervenţie în afacerile lor interne şi de a le ţine într-o anumită măsură sub control politica externă.
Sistemul bipolar flexibil se distinge prin următoarele caracteristici: prezenţa a două blocuri, fiecare fiind condus de un actor lider; diferenţierea rolurilor în interior, eterogenitatea sistemului fiind amplificată şi de apariţia ţărilor din lumea a treia şi crearea organizaţiilor internaţionale guvernamentale; existenţa armamentului nuclear. Regulile de funcţionare a blocurilor sunt următoarele: predomină tendinţa de extindere a propriilor posibilităţi în comparaţie cu posibilităţile celuilalt bloc; mai bine să poarte război cu orice preţ decât să permită blocului advers să ocupe poziţie dominantă; este evidentă tendinţa de a supune scopurilor sale scopurile actorilor universali supranaţionali, iar scopurile blocului opus să fie subordonate scopurilor actorilor universali; este omniprezentă năzuinţa de extindere a blocului, dar dând dovadă de toleranţă faţă de ţările nealineate în cazul în care intoleranţa ar conduce direct sau indirect spre îndreptarea lor către celălalt bloc. M.Kaplan consideră că în dependenţă de gradul de ierarhizare a relaţiilor din interior, funcţionarea blocurilor se apropie de tipul bipolar rigid în cazul existenţei ierarhiei sau de multipolaritate, când aceasta este atenuată.
Sistemul bipolar rigid de asemenea întruneşte două blocuri, dar se deosebeşte de tipul precedent prin următoarele trăsături distinctive: ţările nealineate şi organizaţiile internaţionale guvernamentale sau dispar, sau încetează să mai aibă vreo importanţă; blocurile sunt organizate strict ierarhic, în cadrul fiecărui pol conflictele fiind reglementate efectiv; nu sunt dezvoltate funcţii integratoare şi de mijlocire, fiind evident un grad înalt de tensionare disfuncţională şi lipsă de stabilitate.
Sistemul universal este asemănător unei federaţii şi se deosebeşte prin următoarele caracteristici: rolul predominant revine actorului universal; relaţiile internaţionale se desfăşoară în baza unor reguli, responsabilitatea pentru funcţionarea lor revenind actorului universal – stabilitatea sistemului este determinată de raporturile dintre potenţialele militare ale actorului universal, pe de o parte, iar pe de alta, ale actorilor naţionali; condiţiile indispensabile de funcţionare a sistemului sunt: grad înalt de omogenitate politică a mediului internaţional; solidaritatea dintre actorii naţionali şi actorul universal; existenţa unui sistem bine organizat de integrare politică, administrativă şi economică.
Sistemul ierarhic nu este altceva decât un stat mondial, el poate fi de caracter democratic când se formează în baza actorului universal sau autoritar, când este impus de blocul învingător sau de actorul cel mai puternic. Trăsăturile acestui tip de sistem sunt următoarele: grad înalt de integrare şi stabilitate; partajarea sistemului în subdiviziuni funcţionale, numite „sisteme politice”; statele naţionale îşi pierd din importanţă, devenind simple unităţi teritoriale, tendinţele centrifuge fiind imediat contracarate.
Sistemul cu drept de veto individual poate fi blocat de fiecare actor prin mijloace de şantaj, dar în acelaşi timp orice actor poate să se opună cu vehemenţă şantajului, fiind în măsură să se apere de adversari.
Prin urmare, majoritatea dintre modelele elaborate de M.Kaplan poartă amprenta unor construcţii teoretice speculative, însă prin analiza comparată a comportamentului actorilor el urmăreşte să identifice sursa schimbării în sistemele internaţionale şi factorii structurali ce ar asigura stabilitatea lor. Totodată, structura nu explică toate aspectele sistemelor internaţionale, dar atribuie teoriei un rol important în pronosticarea unei scheme de comportament în interiorul unui anumit tip de sistem, subliniind că aceasta „trebuie să fie în măsură să prevadă condiţiile în care sistemul rămâne stabil şi condiţiile în care se va transforma, precum şi tipul de modificări eventuale ce se vor produce”.
