În ceea ce priveşte relaţiile externe, BOR participă la activităţile din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), la Conferinţa Bisericilor Europene (KEK), şi în numeroase Comisii mixte de dialog cu alte Biserici. Instituţiile de învăţământ teologic au şi ele un rol activ în menţinerea relaţiilor externe ale
BOR, Facultăţile de Teologie stabilind parteneriate cu instituţii de învăţământ teologice occidentale, în special catolice şi protestante.
RELAŢIILE CU BISERICILE ORTODOXE. După 1990, statul rus a recunoscut legalitatea mai multor Biserici ortodoxe care se desprinseseră de Patriarhia Moscovei în diferite perioade istorice anterioare, cele mai multe în secolul XX. Acestea sunt: Biserica Ortodoxa Rusă de rit vechi, popovtii (adică cei care au cler); Biserica Ortodoxă Rusă de rit vechi, bezpopovtii sau pomorienii (cei care nu au cler); Biserica Ortodoxă Rusă Adevărată, numită şi Biserica Catacombelor (răspândită în special în Siberia şi Extremul Orient); Biserica Ortodoxă Rusă de peste Hotare; Biserica Ortodoxă Rusă – Patriarhia Kievului (răspândită în special în Siberia, în locurile cu concentrare mare de ucraineni); Biserica Ortodoxă Catolică din Rusia. Există şi alte Biserici sau grupări ortodoxe în Rusia, care refuză să se înregistreze, considerând statul rus opera Satanei. Numărul acestora, însă, este neînsemnat şi autorităţile ruse nu furnizează nici un fel de informaţii cu privire la titulatura şi aria lor de răspândire.
La 27 septembrie 1992, Episcopul Petru, din Republica Moldova, se adresa Sfântului Sinod al B.O.R., cu rugămintea de a-l primi sub oblăduirea sa canonică. Cu puţin timp în urmă fusese izgonit cu brutalitate din scaun pentru „naţionalism românesc”. Patriarhia Română l-a luat sub oblăduirea sa pe Episcopul Petru. Urmare a acestor evenimente, la 26 septembrie 1992, un număr de 275 de persoane, reprezentanţi ai vieţii politice din Basarabia, aveau să ceară Patriarhiei Române „restabilirea”, în cadrul acesteia, a „Mitropoliei Autonome a Basarabiei (stil vechi), cu sediul la Chişinău şi desprinderea administrativ-canonică totală de Patriarhia Moscovei”.
În ceea ce priveşte relaţiile BOR cu Biserica Ortodoxă Rusă, acestea au gravitat în ultima perioadă în jurul recunoaşterii oficiale a Mitropoliei Basarabiei şi Bucovinei de către Biserica Ortodoxă Rusă. Aşa cum s-a evidenţiat anterior, în spaţiul fostei U.R.S.S. s-au constituit mai multe Biserici independente de Patriarhia Moscovei, între care şi Mitropolia Basarabiei (azi sub jurisdicţia Patriarhiei Române).
Tot după 1990, statul rus a recunoscut legalitatea mai multor Biserici ortodoxe care se desprinseseră de Patriarhia Moscovei în diferite perioade istorice anterioare, cele mai multe în secolul XX. Acestea sunt: Biserica Ortodoxă Rusă de rit vechi, popovtii (adică cei care au cler); Biserica Ortodoxă Rusă de rit vechi, bezpopovtii sau pomorienii (cei care nu au cler); Biserica Ortodoxă Rusă Adevărată, numită şi Biserica Catacombelor (răspândită în special în Siberia şi Extremul Orient); Biserica Ortodoxă Rusă de peste Hotare; Biserica Ortodoxă Rusă – Patriarhia Kievului (răspândită în special în Siberia, în locurile cu concentrare mare de ucraineni); Biserica Ortodoxă Catolică din Rusia. Există şi alte Biserici sau grupări ortodoxe în Rusia, care refuză să se înregistreze, considerând statul rus opera Satanei. Numărul acestora, însă, este neînsemnat şi autorităţile ruse nu furnizează nici un fel de informaţii cu privire la titulatura şi aria lor de răspândire.
La 27 septembrie 1992, Episcopul Petru se adresa Sfantului Sinod al B.O. R., cu rugamintea de a-l primi sub obladuirea sa canonica. Cu puţin timp în urmă fusese izgonit cu brutalitate din scaun pentru „naţionalism românesc”. Patriarhia
Română l-a luat sub oblăduirea sa pe Episcopul Petru. Urmare a acestor evenimente, la 26 septembrie 1992, un număr de 275 de persoane, reprezentanţi ai vieţii politice din Basarabia, aveau să ceară Patriarhiei Române „restabilirea”, în cadrul acesteia, a „Mitropoliei Autonome a Basarabiei (stil vechi), cu sediul la Chişinău şi desprinderea administrativ-canonică totală de Patriarhia Moscovei”. S-a constituit „Adunarea Eparhială” a Mitropoliei Basarabiei, după care, constatând legitimitatea acesteia, Patriarhia Română a recunoscut, la 19 decembrie 1992, „reactivarea Mitropoliei Basarabiei”.
Luate prin surprindere, atât Patriarhia Moscovei, cât şi eparhia dependentă de ea de la Chişinău, aveau sa reacţioneze în timp sub diverse forme. A urmat un schimb intens de scrisori între Patriarhul Teoctist şi Patriarhul Aleksie al II-lea; a existat o comunicare, tot epistolară, între Patriarhul nostru şi unii prim-miniştri de la Chişinău, în care fiecare parte îşi susţinea poziţia. În corespondenţa patriarhilor a fost invocat un principiu de drept canonic, referitor la faptul dacă, pe acelaşi teritoriu, poate fi sau nu exercitată autoritatea unuia sau a mai multor episcopi. Realităţile bisericeşti din zilele noastre demonstrează, cu numeroase exemple, că pe acelaşi „teritoriu canonic” pot fiinţa mai multe eparhii. În Europa Centrală activează, în bună înţelegere reciprocă, eparhii ruseţti, româneşti, sârbeşti, constantinopolitane. Ierarhia Bisericii Ortodoxe Rusă a suferit o înfrângere, fiind silită să cedeze cerinţelor impuse de organisme internaţionale: Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Consiliul Europei. Prea Fericitul Patriarh Teoctist a ştiut să adopte faţă de „omologul” sau de la Moscova o atitudine înţeleaptă, lăsând să se înţeleagă că în relaţiile dintre cele două Biserici trebuie să primeze ceea ce le-a unit şi le uneşte, dar că nu trebuie date uitării nici acele probleme în care părţile se află în dezacord. În consecinţă, problema Mitropoliei Basarabiei a fost abordată în subsidiar în toate intâlnirile dintre cei doi Patriarhi.
După ce au eşuat toate acţiunile de impiedicare a înfiinţării Mitropoliei Basarabiei sub fireasca subordonare canonică a Bisericii Ortodoxe Române, după sentinţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Consiliului Europei, Patriarhia Rusă a încercat să apeleze la strategii noi, care nu pot fi încadrate în canoanele bisericeşti, Patriarhia Rusa încercând diversiuni, acţiuni de discreditare, de compromitere sau ameninţări mai mult sau mai puţin directe. Acestea par a fi încercări destinate a reduce, pe cît posibil, limiteze efectele hotărârii date, anul acesta, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), prin care Guvernul Republicii Moldova era obligat să accepte reînfiinţarea Mitropoliei Basarabiei. Jubileului de 50 de ani al mitropolitului rusofil al Chişinăului şi al întregii Moldove, Vladimir, a prilejuit o astfel de acţiune «neortodoxă». Aflat în fruntea unei puternice delegaţii, trimise în capitala Republicii Moldova de Patriarhul Moscovei şi întregii Rusii, Alexei al II-lea, mitropolitul Smolenskului şi Kaliningradului, Kiril, prin discursul adoptat, părea a da tonul acţiunii antiromâneşti. „A/oi considerăm crearea aşa-numitei Mitropolii a Basarabiei pe teritoriul Moldovei drept o schismă bisericească”, a declarat Kiril într-o conferinţă de presă, fiind de părere că formarea unei eparhii pe teritoriul unei alte eparhii este o faradelege bisericească; ceea ce e echivalent cu un îndemn de evitare a lăcaşurilor Mitropoliei Basarabiei. Prea Fericitul Kiril a mai spus ca reactivarea Mitropoliei Basarabiei are „o singură explicaţie şi aceasta este una marcata de pacat. Poate fi vorba nu de o oportunitate bisericească, nu despre mântuirea oamenilor, ci despre o politică, astfel creându-se un precedent grav”.
Înaltul ierarh a menţionat că ideea schismei a apărut în România, de unde a şi fost importată, şi a chemat clerul şi societatea să evite lăcaşurile Mitropoliei Basarabiei. În acelasi timp, referindu-se la faptul că în chestiunea Mitropoliei Basarabiei nu s-ar fi ţinut cont de canoane, Kiril a mai declarat, fără să aprecieze dacă este un avertisment sau o constatare, ca „dacă regulile bisericeşti sunt încălcate în asemenea mod, cei care le incalcă vor avea de suferit din această cauză”. Mitropolitul Kiril s-a angajat chiar să discute cu Patriarhii Rusiei şi României o strategie de combatere a unor eventuale ciocniri şi vărsări de sânge între enoriaşii celor două Mitropolii, oficializate în R. Moldova. De la înregistrarea Mitropoliei Basarabiei, nimeni nu a mai facut o declaraţie atât de incendiară. La Chişinău, ideea confruntărilor sângeroase, din cauza unor conflicte confesionale, nu a mai fost în atenţie de mult timp. De aceea, poate, este atît de evident caracterul scandalos, deloc duhovnicesc al spuselor Mitropolitului Kiril. Însă aduce şi soluţii situaţiei create, Patriarhia Rusă propunând Bisericii Ortodoxe Romane să deschidă o reprezentanţă la Chişinău. „Am trimis, in nenumărate rânduri, scrisori la Bucureşti, chiar adresate personal de Patriarhul Aleksei Patriarhului Teoctist, cu rugămintea de a relua dialogul, dar nu am primit nici un răspuns şi cazul a fost trimis în judecată. Regretăm că Patriarhia Română a refuzat un dialog frăţesc, dar pe de altă parte rămânem deschişi pentru orice contacte şi colaborare cu Biserica Ortodoxă Română pentru a rezolva aceasta problemă”, a afirmat el. Surse din cadrul Mitropoliei Basarabiei, care au ţinut sş-şi păstreze anonimatul din cauza „dictaturii comuniste” de la Chişinău, au calificat acţiunile „Bisericii surori” ca fiind pur politice, iar acuzaţiile aduse Bisericii Ortodoxe Române sunt considerate o diversiune. În sprijinul acestor afirmaţii, trebuie precizat că la ultima întâlnire dintre Patriarhia Română şi cea Rusă, care a avut loc la Chişinău, ultima a promis că va comunica data şi locul următoarei runde de negocieri. „Patriarhia Rusiei nu şi-a ţinut făgăduiala, astfel că afirmaţiile mitropolitului Kiril, cum că BOR a refuzat dialogul, nu sunt adevărate”. În ceea ce priveşte „schisma”, a devenit un fapt cunoscut că Biserica Rusă are mari probleme de unitate, mai multe Biserici din cadrul ei dorind să se desprindă şi să devină independente. Este cazul Ucrainei, dar nu numai.
Patriarhia Română nu a reacţionat printr-un punct de vedere oficial, pentru acest lucru fiind nevoie de „chibzuinţă”, chibzuinţă ce caracterizează de altfel întreaga paletă a relaţiilor Bisericii Ortodoxe Române. Imediat după discursul ierarhului moscovit, deputatul PPCD Vlad Cubreacov, consilier al Mitropoliei Basarabiei, era de părere că acest tip de declaraţii pot fi asemănate celor mai „urâte traditii ale imperialismului rusesc”, exprimându-şi totodată regretul pentru că înaltul ierarh rus nu poate face deosebirea între unitatea de credinţă şi unitatea administrativă, punctând faptul că «pentru a fi cu toţii creştini ortodocşi, nu este neapărat să fim conduşi de Moscova. Din păcate, Mitropolitul Kiril trădeaza un mod de gândire politic secular şi străin modului de gândire creştin, care decurge din litera şi spiritul evanghelic», a conchis Cubreacov. De altfel, pe
Internet, site-uri neoficiale din R. Moldova publică informaţii legate de Mitropolia Basarabiei. La adresa www.intelnet.md, există un document conform căruia „este evident ca autorităţile bisericeşti ruse, legate puternic de aparatul de stat, se tem de pierderea influenţei asupra populaţiei. Patriarhul Rusiei, Alexei, pe numele său laic Ridiger, a servit aproape 25 de ani în cadrul Direcţiei a 5-a a KGB. Ca agent acoperit, Ridiger, care a lucrat din 1964 până în 1987 în administraţia Patriarhiei Ruse, purta numele de Drozdov – mierla, în limba rusă -, şi activitatea sa consta in transferarea banilor stransi de biserica in fondul PCUS si in asa-numitul „fond al Păcii” creat de sovietici pentru sustinerea unor actiuni de propaganda împotriva NATO”.
RELAŢII CU BISERICILE ORTODOXE ORIENTALE – pentru a se putea
concretiza într-o perspectivă cât mai apropiată Declaraţia finală adoptată la încheierea Dialogului Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Orientale, se continuă analiza aspectelor de ordin liturgic şi pastoral, în vederea realizării comuniunii depline.
RELAŢII PANORTODOXE
Sfântul şi Marele Sinod PanOrtodox – convocarea acestuia este pregătită de câteva decenii de către Bisericile Ortodoxe, până acum având loc întruniri ale Conferinţei Panortodoxe Preconciliare, la care B.O.R. a participat prin delegaţi.
RELAŢII CU BISERICA ANGLICANĂ – dialog teologic
RELAŢII CU BISERICA LUTERANĂ – dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Federaţia Mondială Luterană
RELAŢII CU BISERICA REFORMATĂ – dialog teologic între Biserica
Ortodoxă şi Alianţa Mondială Reformată
DIALOGUL’ TEOLOGIC ORTODOX-CATOLIC – deşi a dat impresia că se află într-un impas, după întâlnirea de la Balamand a Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic Internaţional din 1993, comisia s-a reunit la Baltimore, S.U.A., în perioada 9-19 iulie 2000.
RELAŢIILE CU BISERICA GRECO-CATOLICĂ constituie o preocupare
importantă atât pentru societatea românească, cât şi pentru ierarhiile ambelor biserici naţionale. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-catolică, este o Biserică catolică de rit bizantin, care împreună cu un miliard de credincioşi din cele mai culte şi civilizate popoare ale lumii, inclusiv toate popoarele romanice sau de origine latină, face parte din Biserica Universală, Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, sub jurisdicţia Papei de la Roma („urmaşul legitim al Sfântului Apostol Petru, Corifeul Apostolilor, care a fost constituit de Isus Cristos ca piatră sau stâncă pe care a clădit Biserica Sa’).
Între Biserica Ortodoxă Română şi cea Greco-Catolică, deosebirile nu se reduc doar la acele cuvinte din vocabularul liturgic, ortodocşii folosind cuvintele: milă, miluieşte, slavă şi duh, iar greco-catolicii: îndurare, îndură-te, mărire şi spirit. Deosebirile fundamentale nu sunt în cuvinte, care exprimă acelaşi lucru. Deosebirile fundamentale între cele două Biserici sunt dogmatice. Vor fi supuse atenţiei numai câteva, cele mai importante şi, în primul rând, cele patru puncte cunoscute sub numele de „Florentine”: Primatul Papal, Filioque sau purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul, Purgatoriul sau locul curăţitor de dincolo de mormânt şi Azima ca materie validă pentru Sfânta Euharistie sau Cuminecătură. Pe lângă elementele dogmatice – care au format subiectul discuţiilor şi hotărârii Sinodului Ecumenic de la Florenţa din 1438-1439 şi al Unirii cu Roma a românilor din Transilvania la 1700 – se evidenţiază şi cele despre Infailibilitatea Papei, despre Taina Sfintei Căsătorii şi despre divorţ.
Dialogul de reconciliere între cele două Biserici surori este în desfăşurare, fiind, în general, marcat de sinceritate şi dorinţă de pace adevărată. De altfel, este cunoscut faptul că după Adunarea Naţională de pe platoul Romanilor de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, delegaţia constituită din doi greco-catolici, (Alexandru Vaida Voievod şi Episcopul Iuliu Hossu), şi doi ortodocşi, (Vasile Goldiş şi Episcopul Miron Cristea), a prezentat Regelui Ferdinand şi guvernului din Bucureşti, Hotărârea de Unire a Ardealului cu România, rezultat al luptei dusă de românii ardeleni după Unirea cu Roma, începând cu Episcopul greco-catolic Inochentie Micu Klein, luptă continuată de Şcoala Ardeleană şi Partidul Naţional Român.
Nemulţumirile actuale ale greco-catolicilor provin din nerezolvarea situaţiei retrocedării bunurilor Bisericii Greco-Catolice. Bunurile patrimoniale ale Bisericii Române Unite au fost confiscate, în anul 1948, – mobile şi imobile, clădiri şcolare, reşedinţe episcopale, protopopeşti, parohiale şi mănăstireşti -, şi au fost repartizate atât statului comunist ateu cât şi Bisericii Ortodoxe Române (lăcaşurile de cult au revenit Bisericii Ortodoxe). După Revoluţia din Decembrie 1989, noul regim, în asentimentul ierarhiei ortodoxe, a redat Bisericii Române unite cu Roma drepturile fireşti, însă nu i-a restituit şi bunurile confiscate şi deci nici lăcaşurile de cult.
Numărul credincioşilor români greco-catolici este conform celor comunicate de către Episcopul român unit de Oradea, PSS Virgil Bercea, în emisiunea „Credo” a Postului naţional nr.2 de Televiziune din 2 martie 1998, între 840.000-860.000 de credincioşi şi 800 de preoţi. Dar aceste cifre sunt relative, fiind valabile numai pentru data în care au fost comunicate, revenirile de la Ortodoxie intensificându-se, mai ales, după evenimentele prilejuite de preluarea de către greco-catolici a Catedralei episcopale „Schimbarea la Faţă” din Cluj, la 13 martie 1998, în urma unei hotărâri judecătoreşti definitive. Marşul din 20 martie 1998 a celor 3000 de preoţi ortodocşi din Transilvania, chemaţi la Cluj să se „roage pentru duşmanii neamului” (care ar fi „greco-catolicii”), a fost considerat un avertisment semnificativ pentru puterea seculară. Prin restituirea lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale către Biserica Română Unită cu Roma, nu se împiedică exercitarea dreptului la libertate religioasă pentru un număr mare de credincioşi ortodocşi, aşa cum, în mod greşit, se vehiculează ideea la anumite nivele ale societăţii româneşti. Actul de restituire va trebui să aibă o stipulare clară în acest sens (s-ar putea folosi alternativ bisericile retrocedate acolo unde va fi cazul), stipulare menită să apere dreptul la libertatea religioasă atât al credincioşilor ortodocşi cât şi al celor greco-catolici. De fapt, adevărata „luptă” a Bisericii Greco-Catolice nu se poartă cu BOR, ci mai degrabă cu statul.
În perioada de după 1989 până în prezent, s-au înregistrat: . cereri sau plângeri locale ale parohiilor reînfiinţate pentru biserică, case
parohiale, pământuri bisericeşti;
. cereri ale episcopilor pentru restituirea marilor clădiri, sedii episcopale,
biserici-catedrale, clădiri şcolare (grădiniţe, şcoli de meserii, licee,
academii teologice); . acţiuni în forţă ale laicatului, dar bazate pe decizii judecătoreşti (când
organele Statului nu au fost în stare să aplice legea). Ultimul caz
mediatizat: Ocna Mureş; . memorii în presă, memorii adresate instituţiilor statului, cu scop
„retrocedant”,(primul, la 29.1.1990 către Ministerul Cultelor şi apoi, în serie,
către guverne, ministere, preşedintele Statului şi chiar guvernelor străine) Soluţia propusă în Decretul-Lege 126/1990 ca diferendele să se rezolve prin dialog cu Biserica Ortodoxă Română a acutizat şi mai mult situaţia. S-au rezolvat prea puţine cazuri, iar această „pasare’ a dialogului către BOR, a dus la o amânare a rezolvării situaţiei şi la apariţia a numeroase stări conflictuale. Decretul 126/1990 a creat, deci, tensiuni sociale între credincioşii ortodocşi şi cei greco-catolici, a generat o serie de acţiuni în justiţie, neducând, în nici un fel, la soluţionarea problemei proprietăţii Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice. Conflictul interconfesional de la Ocna Mureş a luat o turnură neaşteptată, după ce Curtea Supremă de Justiţie a decis în favoarea greco-catolicilor. Magistraţii celui mai înalt for judecătoresc au hotărât ca lăcaşul de cult din Ocna Mureş, disputat de cele două comunităţi religioase, se cuvine greco-catolicilor, datorită faptului că biserica le-a aparţinut până în anul 1948. Acum, ortodocşii, considerându-se nedreptăţiţi, vor să apeleze inclusiv la instanţele internaţionale, pentru a obţine câştig de cauză.
Conflictul interconfesional de la Ocna Mureş s-a acutizat pe parcursul acestui an, în paralel cu procesele strămutate de la Judecătoria Aiud, la Tribunalul Alba, la Curtea de Apel Alba Iulia şi, în final, la Curtea Supremă de Justiţie, credincioşii celor doua biserici ajungând la confruntări violente. La începutul lunii martie, credincioşii greco-catolici au ocupat lăcaşul de cult, nemulţumiţi fiind de faptul că, deşi dreptul lor la proprietate a fost recunoscut, dreptul lor de folosinţa le-a fost negat de judecătorii din Aiud. Ca replică la faptul că greco-catolicii au blocat intrarea în biserică, baricadându-se înăuntru şi barând accesul cu bănci si lacăte, ortodocşii au distrus gardul împrejmuitor al bisericii, iar, dacă nu ar fi intervenit forţele de ordine, probabil, situaţia ar fi degenerat. După numai o săptămână, ortodocşii au reintrat în posesia efectiva a lăcaşului de cult, pătrunzând noaptea, după ce greco-catolicii au părăsit biserica. Situaţia s-a calmat, aparent, ambele comunităţi aşteptând decizia finală a Curţii Supreme de Justiţie. Avocatul BOR, Călin Zamfirescu, a invocat în faţa magistraţilor prevederile Decretului 126/1990, potrivit căruia situaţia lăcaşelor de cult trebuie stabilită de o comisie mixtă a celor două culte, însa greco-catolicii au remis completului CSJ un document rezultat în urma şedinţelor acestei comisii în care se specifica „cu dragoste creştinească, refuzăm să vă dăm lăcaşul”. Disputele s-au purtat şi pe tărâmul dreptului canonic, însă aici diferenţele de reglementare sunt fundamentate între cele doua biserici creştine. IPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop Ortodox de Alba Iulia, susţine că, potrivit Statutului BOR, lăcaşele de cult aparţin comunităţilor de enoriaşi, în timp ce specialiştii in drept canonic greco-catolic atrag atenţia asupra faptului că, în organizarea Bisericii
Române Unite cu Roma, lăcaşele de cult aparţin instituţiei ecleziatice şi nu comunităţilor de credincioşi. Indiferent însă de aceste argumente, magistraţii au retrocedat lăcaşul de cult greco-catolicilor, determinându-l pe preotul paroh greco-catolic Alexandru Biriş să declare că „până la urmă justiţia a făcut, cu greu, dreptate”. Deocamdată, decizia Curţii Supreme de Justiţie nu a fost pusă în practică, credincioşii ortodocşi continuând să-şi oficieze serviciul religios în biserică, în timp ce, concomitent, consiliul parohial ortodox evaluează bunurile din lăcaşul de cult.
Greco-catolicii aşteaptă ca decizia să le fie comunicată în scris, pentru a prelua biserica. Însă, conflictul nu s-a terminat aici. IPS Andrei Andreicuţ a declarat că BOR intenţionează să promoveze o cerere de recurs în anulare, iar, daca nu se va obţine câştig de cauză, se va adresa Curţii Internaţionale a Drepturilor Omului de la Strassbourg.
Un alt caz, foarte recent (12 decembrie 2002), este cel din comuna Pruniş (Cluj) unde greco-catolicii şi ortodocşii par a fi în pragul unui conflict. Reprezentanţii parohiei greco-catolice din localitate susţin că au fost anunţaţi că vor trebui să cedeze din nou biserica ortodocşilor, după ce au recuperat lăcaşul de cult, în urma cu un an. În prezent, greco-catolicii şi ortodocşii se judecă pentru biserică la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strassbourg. În tară, ortodocşii au câştigat procesul la Judecătoria Turda, însă greco-catolicii au obţinut înapoierea bisericii la Tribunalul Cluj. După ce au intrat în posesia lăcaşului de cult prin executare silită, greco-catolicii au fost daţi din nou în judecată de ortodocşi. Iar Curtea de Apel Cluj a infirmat sentinţa Tribunalului Cluj şi practic a readus lucrurile în punctul de pornire, cu diferenţa că biserica a trecut, între timp, din mâinile ortodocşilor, în cele ale greco-catolicilor. Magistraţii de la Curtea de Apel au lăsat rezolvarea problemei la latitudinea credincioşilor.
Procentul bunurilor restituite şi folosite, procent în cadrul căruia ponderea proprietăţilor recuperate prin instanţă sau prin acţiuni în forţă ale laicatului este covârşitoare în raport cu ponderea pe care o au cele câştigate prin lucrările Comisiei Mixte de Dialog. Astfel în cele şase runde ale întâlnirilor Comisiei Mixte de Dialog la nivel înalt dintre greco-catolici şi ortodocşi s-a reuşit retrocedarea efectivă a doar unui număr de şase biserici (în anul 2002 au mai fost restituite încă trei în acest cadru al dialogului), slujirea alternativă fiind refuzată în toate cazurile cerute de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-catolică. Acest lucru s-a întâmplat în timp ce, prin alte mijloace, procese sau forţă, s-a reuşit recuperarea a peste 100 de lăcaşuri de cult, în afara acţiunii cadrului creat de decretul 126.
Este adevărat că nu peste tot situaţia este tensionată, exemplu fiind Timişoara, unde capii bisericilor greco-catolica si ortodoxa se înţeleg şi sunt capabili sa rezolve problema retrocedărilor, deşi există opinii conform cărora guvernul nu ar trebui să lase acest tip de probleme la simpla înţelegere a oficialilor locali ai celor doua culte.
La sfârşitul anului 2002, laicatul greco-catolic din România şi din întreaga lume, a înaintat autorităţilor politice un „Memorandum’. Printre semnatari se numără cele 5 Eparhii Greco-catolice din România, Eparhia Greco-Catolică Română din Statele Unite ale Americii, misiuni şi comunităţi greco-catolice din alte ţări, în organizaţii ca ASTRU, AGRU, Asociaţia Juriştilor Greco-Catolici, Asociaţia Medicilor Catolici, Noua Mişcare Memorandistă etc. Laicatul este reprezentat de un Comitet de Acţiune care cuprindea personalităţi dintre scriitori, profesori universitari, ziarişti, medici, jurişti, istorici, ingineri, funcţionari de stat, oameni de afaceri, delegaţi ai tuturor eparhiilor mai sus menţionate dar şi membrii ai societăţii civile. Memorandumul a fost tradus în două limbi de circulaţie internaţională (engleză şi franceză) şi trimis, ambasadelor şi misiunilor diplomatice din România, Uniunii Europene, Consiliului Europei, organizaţiei NATO, Papei Ioan Paul al II-lea, guvernelor europene, Guvernelor American şi Canadian, Congresului Statelor Unite ale Americii, organizaţiei Amnesty International şi altor organizaţii din ţară sau străinătate. Memorandumul este fundamentat pe:
- Principiul restituirii in integrum: acesta rămâne pe deplin valabil, fiind acceptat peste tot în jurisprudenţa internaţională. În acest caz se aplică în funcţie de cererile Bisericii Române Unite, Greco-catolice, şi nu în funcţie de aprecierile Statului sau ale unor instituţii părtaşe la proprietăţile confiscate abuziv.
- Principiul respectării Drepturilor omului: Dreptul de proprietate face parte din drepturile fundamentale ale omului, fiind o condiţie indispensabilă vieţii şi oricărei activităţi umane. Acest drept este recunoscut şi de către Constituţia României. În cadrul Bisericii Române Unite, Greco-catolice, dreptul de proprietate revine eparhiilor greco-catolice, singurele îndreptăţite la restituirea integrală a bunurilor care le-au aparţinut.
- Principiul de autodeterminare: Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, este autonomă în raport cu Statul, la fel cu orice altă Biserică.
- Principiul convieţuirii paşnice: Biserica Ortodoxă Română a fost, este şi va fi Biserica noastră soră, indiferent de poziţiile vremelnice ale unora dintre Ierarhii săi. Acolo unde este cazul, credincioşii ortodocşi vor putea, după retrocedare, să îşi desfăşoare slujbele religioase în aceleaşi biserici, în alternanţă cu credincioşii greco-catolici, din iubire frăţească şi din respectul pe care ni-l datorăm reciproc
Prin conţinutul său, Memorandumul afirmă că „Statul Român întreţine, prin instituţiile sale centrale şi locale, o atmosferă de aşa-zisă „neintervenţie activă” prin care încearcă să arunce obligaţia sa legală de restituire a bunurilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, spre beneficiarii actuali ai acestor bunuri, adică fie spre propriile sale instituţii, fie spre Biserica Ortodoxă Română, fie spre terţe părţi. Acest lucru este un abuz care generează dezbinare, amărăciune, confuzie şi uneori chiar violenţă între cetăţenii României.”, şi propune ca „Restituirea bunurilor să fie rezolvată de Statul Român fără intervenţia vreunei părţi intermediare (parteneri, beneficiarii bunurilor, etc.).
Dialogul ortodox – greco-catolic, care s-a dovedit ineficient, să intervină numai pentru identificarea modalităţilor practice prin care greco-catolicii îşi vor reprimi în fapt bunurile. Abia după ce Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice îi va fi reconstituit dreptul de proprietate asupra lăcaşurilor de cult şi a proprietăţilor ce îi aparţin de drept, se va putea rezolva, în spiritul dragostei frăţeşti, accesul la aceste lăcaşuri de cult a tuturor credincioşilor, inclusiv a celor care vor să practice cultul ortodox, indiferent cum au ajuns la această alegere.”
Problema restituirii bunurilor bisericeşti confiscate de statul comunist nu se limitează numai la greco-catolici. Şi bisericile protestante maghiare şi germane au revendicări temeinice, ca şi BOR. Amînarea de către autorităţi a unei soluţionări echitabile şi realiste poate conduce către „cristalizarea” unei „probleme confesionale” în Romînia. O asemenea „problemă confesională” ar mări vulnerabilitatea internă a statului şi a societăţii, şi, cu siguranţă, va produce un „deficit de imagine” externă ce va afecta procesele de integrare rapidă în Europa.
Indiferent de evoluţia particulară a dialogului BOR – Biserica Greco-Catolică, Patriarhia Română înţelege să dezvolte relaţii de colaborare ecumenică specială cu Biserica Catolică în ansamblul ei.Pe fondul acestei atitudini ecumenice naţionale, în perioada 7-9 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat România la invitaţia Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
În acest mod, Biserica Ortodoxă Română a devenit, în mod spectaculos, promotoarea reconcilierii dintre cele două mari biserici, Apuseană şi Răsăriteană, după 1000 de ani de schismă. Biserica Ortodoxă Română a demonstrat că este o instituţie matură şi verticală, ce apără interesele comunităţii pe care o reprezintă. În acelaşi timp, BOR a fost recunoscută în calitatea sa de interlocutor privilegiat al Vaticanului, atât în dialogul cu ansamblul comunităţilor creştine din România, cât şi în relaţiile dintre Biserica Apusului şi cea a Răsăritului. Aceste raporturi speciale cu Vaticanul, cristalizate în planul ecumenic, favorizează direct integrarea României în spaţiul politic, economic şi de securitate constituit pe ambele maluri ale Atlanticului şi o apropie evident de civilizaţia occidentală modernă.
În această perioadă, atât mass-media naţională, cât şi cea internaţională au relatat vizita papală în România în termeni deosebit de favorabili Bisericii Ortodoxe Române: The Daily Telegraph, 10 mai 1999: „România e predestinată, pentru că ea uneşte elementul ortodox cu cel latin. Sau, altfel spus, România este latină, dar nu este catolică. Şi invers, este ortodoxă, dar nu şi slavă. Iar simbolismul nu se sfârşeşte aici: sărutul fratern şi l-au dat la Bucureşti sub cerul liber şi sub aplauze a zeci de mii de credincioşi un Patriarh latin şi un Papă slaV; Le Figaro, 7 mai 1999: „Sunt surprins că pentru prima oară am văzut ceva absolut nou. Unul lângă altul, în aceeaşi maşină, doi şefi de Biserici, Prea Fericitul Părinte Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea, salutând şi binecuvântând mulţimea. Această imagine nu am văzut-o nicăieri în lume”; DNA TV Budapesta, 8 mai 1999: „Papa Ioan Paul al II-lea a mulţumit Patriarhului Teoctist că, în calitatea sa de cap al Bisericii Ortodoxe, a fost primul care l-a invitat în ţara sa, făcând astfel posibilă călătoria sa apostolică în România şi se roagă la
Dumnezeu ca această ocazie istorică să ducă la concilierea între cele două biserici, încă în acest mileniu”; Gazeta Wybrcza, 8 mai 1999: „De zece ani Vaticanul doreşte această vizită… Vizita papală este interpretată deci ca un progres uriaş pe calea concilierii dintre catolicism şi ortodoxie. «Îi mulţumesc Patriarhului Teoctist că mi-a permis să vizitez acest pământ», a spus loan Paul al ll-lea adresându-se capului Bisericii Ortodoxe române”; Il Giornale, 10 mai 1999: „Latura ecumenică a vizitei pontificale a reprezentat un succes deplin, un eveniment de natură să modifice istoria, deschizându-i o perspectivă nouă’.
Vizita Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist la Roma, din 7-14 octombrie 2002, s-a concretizat şi prin elaborarea unei Declaraţii comune semnată de cei doi lideri bisericeşti. Documentul are o importanţă deosebită prin ideile exprimate dar, mai ales, datorită perspectivei pe care o deschide creştinătăţii. Declaraţia se axează pe cinci puncte principale: primul face referinţă la atmosfera întâlnirii, care păstrează spiritul celei de la Bucureşti, caracterizată de dorinţa de unitate, întărind angajarea celor doua Biserici de a conlucra pentru realizarea deplinei unităţi a Bisericii lui Hristos; 2. Întâlnirea de la Roma trebuie luată ca exemplu pentru conlucrarea Bisericilor, mai ales a celor din România. Dialogul trebuie să fie calea de depăşire a conflictelor, a neînţelegerilor şi a suspiciunilor create în trecut; 3. Conlucrarea dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă Română, la fel ca cea dintre Ortodoxie şi Catolicism, se poate baza pe tradiţia Bisericii nedespărţite pe care acestea o au în comun. Pentru deplina comunitate, este nevoie de consultări reciproce, de întâlniri şi de lămuriri ale adevărurilor de credinţă, recunoscând şi respectând tradiţiile religioase şi culturale ale fiecărui popor, ca şi libertatea religioasă; 4. Dialogul teologic promovat de Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialog Teologic între Biserica Romano-Catolică si Biserica Ortodoxă trebuie reactivate; 5. Biserica nu este o realitate închisă în ea însăşi, ci e deschisă către lume. Ea trebuie să contribuie la unitatea Europei, oferind exemplul unităţii ei. Ea trebuie să contribuie la afirmarea valorilor creştine şi a sfinţeniei vieţii, a demnitaţii şi drepturilor fundamentale ale omului, a dreptaţii, solidaritaţii, pacii, reconcilierii şi valorilor familiei şi la protecţia creaţiei. Europa are nevoie de bogaţia culturală si spirituală creată de creştinism. Ca Biserici surori, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romei trebuie să se angajeze în rezolvarea problemelor prin care ne provoacă mileniul al III-lea, pentru a reda Europei etosul ei cel mai profund si chipul sau cel mai uman.
„Declaraţia comună a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea si a Prea Fericirii Sale Patriarhul Teoctist (12 octombrie 2002)
Cu bucuria profundă de a ne regăsi împreună în cetatea Romei, aproape de mormântul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ne dăm sărutarea păcii, sub privirea Celui care veghează asupra Bisericii Sale şi care ne călăuzeşte paşii; şi medităm încă o dată la aceste cuvinte pe care Sfântul Evanghelist Ioan ni le-a transmis şi care constituie rugăciunea emoţionantă a lui Hristos, înaintea Patimilor Sale.
- Această întâlnire a noastră este continuarea imbrăţişării pe care noi am
schimbat-o la Bucureşti, în luna mai 1999, în timp ce în inima noastră mai
răsună încă apelul emoţionant: „Unitate, Unitate!”, cu care o mare mulţime de
credincioşi ne-a întâmpinat cu acea ocazie. Acel apel era ecoul rugăciunii
Domnului nostru pentru ca „toţi să fie una” (Ioan 17, 21).
Intâlnirea de astăzi reînnoieşte angajamentul nostru de a ne ruga şi lucra pentru a ajunge la unitatea vizibilă deplină a tuturor ucenicilor lui Hristos. Scopul şi dorinţa noastră arzătoare o constituie comuniunea deplină care nu este absorbire, ci comuniune în adevăr şi în dragoste. Această cale este una ireversibilă, pentru care nu există alternativă este calea Bisericii.
- Marcate incă de trista perioadă istorică, în timpul căreia s-a negat Numele şi Stăpânirea Mântuitorului, comunităţile creştine din România întâmpină încă, în mod frecvent, astăzi, dificultăţi în a depăşi efectele negative pe care acei ani le-au produs în relaţiile de frăţietate şi de împreună-lucrare, precum şi în redescoperirea comuniunii. Întâlnirea noastră trebuie să fie considerată ca un exemplu: fraţii trebuie să se regăsească pentru a se împăca, pentru a medita împreună, pentru a descoperi mijloacele prin care să ajungă la înţelegere, pentru a-şi expune şi explica argumentele unii altora. Îi îndemnam, aşadar, pe cei care sunt chemaţi să traiască alături pe acelaşi teritoriu românesc, să găsească solutţii de dreptate şi caritate. Printr-un dialog sincer, trebuie să se depăşească conflictele, neînţelegerile şi suspiciunile apărute în trecut, pentru ca, în această perioadă decisivă a istoriei lor, creştinii din România să poată fi mărturisitori ai păcii şi ai reconcilierii.
- Relaţiile noastre trebuie să fie oglinda comuniunii adevărate şi profunde în Hristos, comuniune care, fără să fie deplină, există deja între noi. Recunoaştem, de fapt, cu bucurie, că avem împreună Tradiţia Bisericii nedespărţite, centrată pe Taina Euharistiei, despre care dau mărturie sfinţii pe care noi îi avem în comun în calendarele noastre. Pe de altă parte, numeroşii mărturisitori ai credinţei în vremurile de opresiune şi de persecuţie din secolul ce s-a scurs, care au demonstrat fidelitatea lor faţă de Hristos, sunt un germen de speranţă în dificultăţile actuale.
Pentru a încuraja căutarea deplinei comuniuni, chiar şi in divergenţele doctrinare care rămân încă, este necesar să găsim mijloace concrete, consultându-ne periodic, cu convingerea că nici o situaţie dificilă nu este menită să dureze în mod iremediabil şi că, datorită atitudinii de deschidere către dialog şi a schimbului periodic de informaţii, pot fi găsite soluţii satisfăcătoare pentru aplanarea tensiunilor şi pentru a ajunge la o soluţie echitabilă în problemele concrete. Trebuie să consolidăm acest proces, pentru că adevărul plenar al credinţei să devină un patrimoniu comun, împărtăşit şi de unii şi de ceilalţi, capabili să creeze o convieţuire cu adevărat paşnică, înrădăcinată şi fondată pe dragoste.
Ştim bine cum să acţionăm pentru a stabili liniile care să ne conducă opera de evanghelizare, atât de necesară dupa perioada sumbră a ateismului de stat.
Suntem de acord în a recunoaşte tradiţia religioasa şi culturală a fiecărui popor, precum şi libertatea religioasă.
Evanghelizarea nu poate fi bazată pe un spirit de competiţie, ci pe respect reciproc şi pe cooperare, recunoscând fiecăruia libertatea de a trăi după propriile convingeri, în conformitate cu propria apartenenţă religioasă.
- În dezvoltarea relaţiilor noastre, începând cu Conferinţele Panortodoxe şi cu Conciliul II Vatican, am fost martorii unei promiţătoare apropieri între Răsărit şi Apus, bazată pe rugăciune, pe dialogul în dragoste şi în adevăr, apropiere atât de bogată în momente de profundă comuniune. De aceea, privim cu îngrijorare dificultăţile prin care trece, în perioada actuală, Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialogul Teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă şi, cu ocazia întâlnirii noastre de acum, ne exprimăm dorinţa de a nu se neglija orice iniţiativa pentru a reactiva dialogul teologic şi pentru a relansa activitatea Comisiei. Avem această datorie, pentru că dialogul teologic va face să devină mai puternică afirmarea voinţei noastre de a adânci comuniunea, în faţa situaţiei actuale de diviziune.
- Biserica nu este o realitate închisă în ea însăşi: ea este trimisî în lume şi este deschisă către lume. Noile posibilităţi care se creează într-o Europă deja unită şi care îşi extinde graniţele pentru a imbrăţişa popoarele şi culturile din partea centrală şi răsăriteană a continentului constituie o provocare pe care creştinii din Răsărit şi din Apus trebuie să o întâmpine împreună. Cu cât vor fi mai uniţi în mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie, consistenţă şi spaţiu sufletului creştin al Europei, sfinţeniei vieţii, demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptăţii şi solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor familiei, apărării creaţiei. Europa întreaga are nevoie de bogăţia culturală creată de Creştinism.
Biserica Ortodoxa Română – centru de întâlnire şi de schimburi între tradiţiile bogate slave şi bizantine ale Răsăritului – şi Biserica Romei, care, în componenţa sa latină, exprimă vocea occidentală a unicei Biserici a lui Hristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu. După expresia tradiţională şi aşa de frumoasă, Bisericilor locale le place să se numească Biserici surori. Deschiderea spre această dimensiune înseamnă a colabora pentru a reda Europei etosul său cel mai profund şi chipul său autentic uman.
Cu aceste perspective şi cu aceste intenţii, prin care dăm mărturie comună înaintea Domnului, Il rugăm să ne facă vrednici de a lucra spre zidirea Trupului Său „până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
În cadrul vizitei, Patriarhul Teoctist s-a întâlnit la Palatul Quirinale cu Preşedintele Republicii Italia, Azeglio Ciampi, şi cu Primul Ministru, Silvio Berlusconi, la Palatul Chigi. Unul din punctele importante ale discuţiei a fost dimensiunea spirituală a Europei Unite. Continentul nostru trebuind să respire cu cei doi plămâni, Biserica Apuseană şi Biserica Răsăriteană. În acest context, Patriarhul a mulţumit autorităţilor statului şi poporului italian pentru sprijinul constant acordat României în procesul de integrare europeană şi de aderare la
NATO.
Summit-ul NATO de la Praga, din noiembrie 2002, a consacrat invitarea oficială adresată României de a se încadra în structurile Alianţei Nord-Atlantice. Pe lângă Grecia, România şi Bulgaria completează geografia politico-culturală a NATO cu aportul ortodox la apărarea şi securitatea colectivă a Europei. Prinde astfel contur proiectul elaborat de iniţiatorii NATO de a asigura Organizaţiei o identitate multiculturală şi multietnică, centrată pe valorile umaniste ale democraţiei, toleranţei, drepturilor omului, toate de sorginte preponderent creştină. Este şi mesajul transmis relativ recent (3 iunie 2002) de Conferinţa Internaţională „Bisericile şi valorile euro-atlantice’, desfăşurată la Bucureşti. Toate cultele din România şi-au declarat susţinerea pentru integrarea euro-atlantică a României „într-un spaţiu al valorilor comune, al prosperităţii, securităţii şi păcii’. Participanţii au fost de acord că se deschide o nouă perspectivă: „realizarea unei comunităţi largi, libere şi unite sub valorile şi practicile democratice, culturale, spirituale şi securităţii comune.’ Beneficiind de participarea Capelanilor militari şefi (ortodox, catolic, protestant, iudaic şi musulman) din Comandamentul European al SUA şi NATO, al profesorilor de teologie din Germania şi SUA, conferinţa a reprezentat, totodată, mesajul ţărilor din spaţiul euro-atlantic, de apropiere, colaborare şi parteneriat cu toate cultele şi societatea civilă din România.
De altfel, astfel de atitudini au mai fost semnalate anterior, în data de 27 mai 2000, şefii celor 17 culte religioase din România întâlnindu-se la Snagov, unde au semnat o declaraţie comună prin care susţineau strategia pe termen mediu pentru integrarea României în Uniunea europeană. Şefii cultelor şi-au exprimat fiecare punctul de vedere, cu toţii fiind de acord că integrarea în structurile euro-atlantice este soluţia optimă pentru România. Prezentăm, în continuare, textul integral al acestei declaraţii:
- Semnatarii prezentei declaraţii, având în vedere responsabilitatea ce ne revine în susţinerea procesului de integrare a României în structurile Uniunii Europene şi analizând situaţia generală în care se află ţara noastră, ne exprimăm sprijinul nostru activ pentru acest proces. întrucât am fost totdeauna europeni facem în mod firesc eforturi în acest scop, fiind convinşi că această integrare serveşte atât intereselor credincioşilor noştri, cât şi întregii societăţi din România.
- Cultele religioase din România sunt o componentă majoră a societăţii româneşti de astăzi şi aduc o contribuţie importantă la viaţa spirituală şi socială a României, fiind sensibile atât la dificultăţile, cât şi la progresele acesteia.
în condiţiile impuse de regimul totalitar comunist, instaurat după cel de-al doilea război mondial, s-a încercat limitarea şi chiar excluderea Cultelor de la o participare activă la viaţa şi nevoile sociale româneşti. Cu toate acestea, viaţa religioasă nu a încetat să existe în România. Mai mult, sentimentele religioase au contribuit la menţinerea identităţii noastre, la păstrarea unei culturi autentice şi a aspiraţiilor către democraţie şi libertate.
După 1989, în contextul transformărilor radicale petrecute în societatea românească, Cultele din România participă la înnoirea spirituală şi moral-socială a ţării noastre.
- La întrunirea naţională de la Snagov, în 1995, unde reprezentanţii
partidelor politice şi ai unor instituţii din România au semnat Declaraţia de
aderare a României la structurile europene, trebuie să se acorde
importanţă maximă şi dimensiunii spirituale, culturale şi sociale a vieţii
europene.
Accelerarea demersurilor pentru aderarea la Uniunea Europeană a dus la necesitatea alcătuirii unei Strategii Naţionale de Dezvoltare pe Termen Mediu. Alături de factorii de decizie din societatea românească, Cultele se implică în elaborarea formei finale a acestei strategii.
- În perspectiva integrării în Uniunea Europeană, România nu urmăreşte doar obţinerea unor drepturi asociate cu statutul său de membru, ci doreşte să-şi exercite responsabilitatea ce decurge din această aderare. Având o viaţă religioasă bogată, România este pregătită să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului spiritual şi cultural european, reafirmând respectul pentru viaţă, demnitatea persoanei umane, dreptul la proprietate, valoarea familiei şi a solidarităţii umane, acordând o atenţie deosebită garantării libertăţii de gândire, conştiinţă, credinţă şi religie. Procesul de unificare europeană, care vizează în mare măsură o unificare economică, poate fi deplin în condiţiile în care se realizează şi o îmbogăţire spirituală europeană. Păstrându-şi identitatea spirituală proprie, modelată în decursul istoriei, alături de celelalte ţări europene, contribuţia României va mări valoarea tezaurului spiritual şi cultural european.
- În acest sens, considerăm că ar fi binevenită organizarea de acţiuni şi activităţi comune ale cultelor din România pentru o mai bună înţelegere a confesiunilor religioase şi a contribuţiei lor la viaţa spirituală şi economică a Europei de astăzi. De aceea, ne afirmăm disponibilitatea de a participa efectiv la rezolvarea problemelor sociale şi economice ale ţării, prin aceasta contribuind la însuşi procesul de integrare în Uniunea Europeană.
Problemele cele mai importante ale cultelor, cum sunt retrocedarea bunurilor, învăţământul confesional şi sprijinirea de către stat a activităţii social-caritative, trebuie soluţionate în procesul de aderare la uniunea Europeană.
Particularităţile culturale şi religioase ale fiecărei naţiuni pot servi ca un liant şi ca o bogăţie pentru o Europă unită şi stabilă în loc să se constituie în factori de conflict, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în decursul istoriei. Cultele religioase au vocaţia sfântă de a contribui la reconcilierea şi apropierea dintre persoane şi popoare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.
- În consecinţă, reafirmăm dorinţa noastră de integrare a României în structurile europene, motiv pentru care considerăm necesar înaintarea prezentei declaraţii şi către forurile Uniunii europene.
