Prăbuşirea regimurilor comuniste în ţările din Europa şi descompunerea Uniunii Sovietice a pus sfîrşit opoziţiei globale a celor două supraputeri. Mai bine de 15 ani continuă dezbaterea la tema: care probleme şi tendinţe sunt specifice politicii mondiale de la sfîrşitul sec XX – începutul sec XXI. La sfîrşitul secolului XX lumea bipolara a trecut în istorie s-a început distrugerea „ordinii de la Yalta”, a sistemului de convenţii internaţionale, apărute după cel de al doilea război mondial. Lumea de după război era principial bipolară.[1] În lume concurau şi dominau două puteri cunoscute. Ţările terţe, în perioada războiului rece nu prezentau o putere aparte, ele erau doar o arenă de luptă a celor două supraputeri.
Aliaţii SUA, ţările europene de vest şi Japonia, în condiţiile structuri bipolare, se aflau sub un control total american, care le asigura securitatea faţă de ameninţarea sovietică. După căderea regimului biplolar, acest argument şi-a pierdut valabilitatea. După ce bipolaritatea mondială şi-a încetat existenţa şi nu mai exista concurenţa a celor două blocuri politice şi militare, lumea pentru o perioadă de timp, s-a pomenit în condiţiile de superioritate absolută a Statelor Unite,care au cîştigat, potrivit lui H. Kissinger, războiul rece.
Este interesantă părerea lui Henry Kissinger, unui politician şi diplomat de vază, fost profesor la Harward, consilierul de Securitate Naţională a SUA şi secretar în perioada preşedenţiei lui Richard Nikson şi Jerald Ford, laureat al premiului Nobel, despre scopurile politicii externe a SUA după terminarea războiului rece. Kissinger recunoaşte că după prăbuşirea sistemului bipolar, Statele Unite au devenit unica ţară capabilă de a influenţa alţi actori în condiţiile structurii mondiale schimbate. Însă el subliniază faptul că superioritatea SUA s-a datorat unor decizii rapide, luate pentru satisfacerea electoratului, şi nu a unei planificări strategice; iar în sectorul economic, această superioritate se datora dezvoltării tehnologiilor şi creşterii fără precedent a PIB -ului Statelor Unite.[2]
După părerea lui H. Kissinger, situaţia favorabilă în politică şi economie a contribuit la apariţia unei păreri greşite a Statelor Unite, precum că nu are nevoie de o strategie a politicii externe, si de parcă statul ar fi în stare să rezolve conflictele şi ameninţările pe măsura apariţiei lor. Polemizînd cu astfel de idei, H. Kessinger propune o concepţie de comportament al SUA în limitele a celor „patru sisteme internaţionale”[3] sau a direcţii strategice existente în timpul nostru.
Prima direcţie – relaţia SUA cu « lumea democraţiilor », adică cu ţările Europei de Vest şi a emisferei occidentale.
A doua direcţie – relaţiile cu ţările asiatice, precum : India, China, Japonia, Coreea ş.a., pe care, după părerea autorului, le putem uni sub denumirea comună de „lumea echilibrului”.
A treia direcţie – se referă la regiunea Orientului Apropiat, care după părerea lui H. Kissinger este „lumea în tranziţie”.
A patra direcţie– relaţiile cu continentul african, care se referă la aceeaşi categorie „lumea schimbătoare”.
Însă încă din anii 1980 au fost observate anumite tendinţe în relaţiile internaţionale, care spre începutul secolului XXI au devenit mult mai evidente. Astăzi putem afirma faptul că în ultimele decenii, concomitent cu SUA, cîteva regiuni mondiale au acumulat o putere destul de mare economică şi politică [4]. Apariţia şi colaborarea acestor regiuni a constituit baza formării şi dezvoltării a sistemului multipolar al relaţiilor internaţionale, avînd posibilitatea de a deveni cea mai bună, din toate punctele de vedere, alternativă a dictatului monopolar al SUA. Logica apariţiei noilor centre internaţionale actorilor internaţionali poate fi explicată cu ajutorul principiilor geopolitice clasice. Aceste principii ne oferă o imagine mai clară despre esenţa relaţiilor internaţionale, care s-au constituit în perioada de după războiul rece, cît şi a celor ce se formează în prezent.
Din punctul de vedere geopolitic, harta lumii are specificul şi structură proprie, conform teoriei despre « heartland » a lui H. Mackinder:
- Spaţiile intercontinentale alcătuiesc o „platformă statică”, adică Heartland-ul (pămîntul de bază), ele sunt axa geografică a istoriei, care păstrează neschimbat specificul telurocratic al civilizaţiei.
- „semiluna internă sau continentală”, Rimland-ul, „zona de litoral” reprezintă spaţiul de dezvoltare intensivă a culturii. Aici se observă trăsăturile talasocraţiei, cu toate că ele sunt amortizate de către multiplele tendinţe telurocratice.
- „Semiluna Externă”, sau Insula lumii, reprezintă „pămînturi necunoscute” relaţiile cu care sunt posibile doar pe cale maritimă. Pentru prima dată apare în Cartagena, care a influenţat din exterior „semiluna internă” a Europei.[5]
În legătură cu concepţia lui H. Mackinder nu putem trece pe lîngă un detaliu important , care era subliniat de către criticii acestei teorii: Mackinder nu dădea o descriere exactă a frontierelor de Vest ale Heartland- ului. Cu toate că în linii generale el se referea la faptul că din punctul de vedere strategic, Heartland-ul include marea Baltică, Dunărea, marea Neagră, Asia Mică şi Armenia, el nu mergea mai departe, căci înţelegea că situaţia în Europa Centrală va rămîne instabilă. Frontiera fragilă, apărută după Primul Război Mondial, a fost integral dizolvată deja în anul 1931. Cel de-al Doilea Război Mondial s-a terminat cu instalarea unei frontiere între părţile Europei de Est si de Vest, care era aparent mai trainică şi formal ar fi putut fi considerată drept frontiera de Vest a Heartland-ului. Însă în anii 1989-1990 această frontieră a fost distrusă şi astfel, în centrul Europei a apărut o zonă nouă, dar mai fragilă, mai conflictuală şi chiar periculoasă, decît cea existentă după Primul Război Mondial. Specificul formării sale de data aceasta consta în faptul că era spontană, neavînd nici un scop politic şi astfel, rolul ei în viitor era necunoscut.
Aplicînd aceste idei asupra proceselor mondiale actuale, putem face concluzia că sistemul relaţiilor mondiale care s-a format după terminarea războiului rece, este existenţa unui număr mare de centre latente. Mai mult, se poate afirma cu fermitate că criza „lumii de la Yalta”, construirea noilor tipuri de legături mondiale, în condiţiile acutizării divergenţelor între state, crizele sociale şi conflictele armate, au contribuit la apariţia şi autorealizarea acestor centre mondiale latente, care nu aveau posibilitatea enunţată în epoca precedentă. [6]. Statele Unite au ieşit învingători din ultima luptă, ceea ce le-a permis să devină lideri în mai multe domenii. Să încercăm, deci, să definim care este alternativa Statelor Unite şi în ce măsură America defineşte contururile sistemului relaţiilor mondiale?
În mediul internaţional contemporan, există cîteva centre care pot deveni subiecte cu valoare reală ale arenei mondiale. În special ne interesează soarta elementului relaţiilor internaţionale, care, în perioada războiului rece reprezenta unul dintre cele două poluri ale sistemului biopolar.
- Brzezinski a formulat cel mai clar ceastă problemă: „Dacă Rusia nu mai este adversar, atunci cine este: aliat, client, sau inamicul care a fost învins?” [7]. Conţinutul acestei întrebări îl interesa pe analistul american din punctul de vedere al elaborării noii strategii geopolitice a SUA, adaptată noilor condiţii. Întrebarea formulată de către Z. Brzezinski, poate fi parafrazată astfel: a devenit oare Rusia moştenitoarea URSS la capitolul opoziţiei faţă de Occident (SUA)? Imediat apare o nouă întrebare: care sunt posibilităţile pentru a le realiza şi care va fi comportamentul ei în condiţiile actuale?
Pentru a răspunde la această întrebare din nou ne întoarcem la viziunea geopolitică a lumii. Din punctul acesta de vedere, întreaga istorie a relaţiilor internaţionale este un conflict permanent între talasocraţie (puterile mării) şi telurocraţie (puterile pămîntului).[8] Reieşind din această viziune a lumii, sfîrşitul războiului rece nu desemnează anularea dualităţii, ci doar pierderea unui proiect politic (al comunismului) creat în baza Eurasismului, a telurocraţiei, în faţa altui proiect politic (al capitalismului liberal), creat în baza Atlantismului, adică talasocraţiei.
Luînd în consideraţie că antagonismul dat este permanent, este natural să considerăm că Rusia continuă să fie în opoziţie faţă de Occident. Ea este văzută ca Heartland-ul al Euraziei, care se contrapune World Island-ului – Insulei Mondiale (Atlantismului).
În ultimele decenii Europa, fosta aliată a SUA, devine tot mai independenta în plan politic şi economic, fiind considerată drept un concurent periculos pentru economia americană.[9] În perioada războiului rece, îndeosebi în primele decenii de după cel de-al doilea Război Mondial, Europa Occidentală concepea SUA în calitate de oponent politic şi economic al URSS. În acelaşi timp, ea nu dorea sa devină un instrument politic al SUA, Europa se pronunţa contra globalizării activităţii NATO, care confunda interesele sale cu interesele SUA. În ultimele două-trei decenii, Europa a obţinut o valoare considerabilă, datorită acumulării potenţialului economic, ştiinţific şi tehnologic, precum si din cauza proceselor de integrare în Uniunea Europeană. Acest fapt a influenţat relaţiile între SUA şi UE, care în anii ’70-80 s-au transformat din relaţii de tipul superior-inferior în relaţii de parteneriat. [10]
Politicienii europeni începeau să conştientizeze că restabilindu-şi puterea economică şi politico-militară în anii 1960-1970, Europa în lumea contemporană va juca rolul unui din cele cîteva centre ale politicii mondiale. De asemenea este clar faptul că ea va putea să-şi apere interesele faţă de giganţii politici, doar fiind unită în cele mai importante domenii, precum economia, tehnologia, securitatea ş.a.
În baza acestor idei, ţările europene au elaborat şi realizat strategia restabilirii priorităţilor şi statutului Europei, corespunzătoare puterii şi influenţei sale asupra comunităţii mondiale [11]. Europeizarea politicii europene se manifestă îndeosebi prin creşterea a aşa-numitei « dimensiuni europeene » a sistemului de apărare atît în cadrul NATO, cît şi în afara ei. Europenii manifestă tot mai clar dorinţa de a ieşi de sub autoritatea Washington-ului, ei exprimă disponibilitatea de a-şi asuma mai multe responsabilităţi şi sarcini în rezolvarea conflictelor, astfel rolului Europei în lume devenind mai important. Sunt expuse idei cu privire la raţionalitatea demontării structurilor vechi ale alianţei formate în timpul războiului rece, care să fie făcută cu scopul de a evita nemulţumirea Rusiei în cazul extinderii alianşei spre Est. Această orientare s-a evidenţiat îndeosebi la summit-ul ţărilor-membre ale alianţei în Berlin în a 1996 [12], dar şi la Bucureşti din anul 2008.
Un alt subiect geopolitic, destul de relevant, este China. Acestă ţară a obţinut în plan mondial poziţii puternice şi relativ independente, datorită următorilor factori : o populaţie de peste un miliard şi trei sute de oameni, unită cu o singură ideologie de stat, care se combină în mod organic cu modul de viaţă colectivist, o economie care se dezvoltă cu paşi foarte rapizi şi progresul ştiinţifico-tehnologic.[13]
De la începutul secolului al XIX-lea pînă în anul 1949, China a fost un satelit gigantic al Occidentului (mai ales al Marii Britanii). Politica sa externă urma curentele occidentale. Victoria Partidului Comunist a schimbat starea lucrurilor şi China pe un timp s-a reorientat spre politica pro-sovietică(1949-1958).
Însă în virtutea tradiţiilor sale istorice, această orientare a fost stopată. După decesul lui Mao Zedung, din mijlocul anilor 1970, China s-a reîntors la politica atlantică. Aceasta se datora politici pragmatice a lui Den Siaoping, care susţinea că colaborarea cu Occidentul este mai avantajoasă decît cea cu URSS şi mai apoi – Rusia [14].
Anume cooperarea cu Occidentul, i-a dat posibilitate Chinei de a atrage în economia sa investiţii gigantice, de a stimula dezvoltarea tehnologică, necesară pentru dezvoltarea sectorului industrial. De asemenea s-au deschis multiple pieţe de desfacere pentru producţia chineză. Aceşti factori împreună cu forţa de muncă foarte ieftină, au creat condiţii pentru creşterea rapidă a economiei chineze.
Începînd cu anii ’80 ai secolului XX, PIB-ul Chinei se măreşte cu 10% anual, iar volumul exportului creşte cu 25% anual.[15] Succesele grandioase în economie le permit conducătorilor chinezi de a perfecţiona şi amplifica puterea militară a statului, de a face descoperiri în sfera cosmică, deci toate aceste activităţi care le pot face doar ţările care sunt adevăraţi subiecţi ai politicii mondiale, (spre deosebire de ţările care sunt nevoite să se adapteze la sistemul deja stabilit al relaţiilor internaţionale).
La începutul secolului XXI politica externă a Chinei este orientată spre o strategie care presupune cîştigarea timpului. Aceasta se poate observa în poziţia sa specifică în ceia ce priveşte ultimele controverse internaţionale, precum : bombardarea de către NATO a Iugoslaviei în anul 1999, operaţiunea împotriva Irakului în 2003 sau criza recentă în legătura cu programului nuclear Iranian. Pe de o parte, China încearcă să reţină tendinţele expansioniste ale SUA, prin blocarea hotărîrilor corespunzătoare ale Consiliului de Securitate al ONU. Pe de altă parte, însă, această poziţie nu conţine semnale, adresate către comunitatea mondială, care ar indica faptul că China are intenţii de a-i face concurenţă Statelor Unite în domeniul expansiunii geostrategice. Probabil, lipsa voinţei de a intra direct în oricare conflict, este cauzată de crearea unui potenţial politic şi militar suficient, pentru realizarea politicii de supraputere.
Lumea arabă, mai pe larg – musulmană, este considerată ca un pol aparte al structurii mondiale. Însă oricare specialist în domeniul Orientului ar confirma faptul că lumea musulmană nu reprezintă o putere unitară. Considerăm că lipsa unităţii sau coeziunii este cauzată de faptul că în cadrul islamic exisă trei vectori diferiţi ai politicii externe. Aceste curente sunt destul de diferite şi în pofida unui mediu islamic relativ unit, fiecare din ele are un specific al său pronunţat. [16] Acestea sunt : Iranul revoluţionar, Turcia atlantică, şi varianta arabă saudită – teocratică a islamului.
Arabia Saudită este susţinătoarea islamului strict arab şi a teocraţiei islamice, la nivel ideologic, reprezintă un model aparte „vahabist” al musulmanismului moralistic şi puritan, foarte asemănător cu formele protestante ale creştinismului. [18] Aceasta înseamnă că noţiunea „calea saudită” presupune urmarea curentului atlantic mondialistic şi nu crearea unui spaţiu cu adevărat independent şi mare (Aceasta se referă doar la lumea islamică) ceea ce exclude dezvoltarea propriului proiect.
Turcia, fiind membră a NATO, este avanpostul atlantismului şi al mondialismului, „cordonul sanitar” între Estul asiatic şi lumea arabă. Modelul propus de către Turcia este integrarea în lumea occidentală şi civilizaţia ateistă, mondialistă. Dar pînă cînd Turcia care tinde spre integrarea în Europa (ceea ce presupune participarea ei în blocul european), rămîne a fi doar o colonie „politico-ideologică” a SUA. Prin consecinţă, orientarea ţărilor arabe spre Turcia, însemnă pentru ele doar integrarea lor în proiectul atlantic şi lipsa propriului subiect. [19]
Doar Iranul este o ţară unicat, care îndeplineşte în Asia rolul similar al UE în Europa. Specific pentru iranieni este faptul că ei se disting mult atît de Occident, cît şi de Orient, înţelegînd sub expresia de Occident „civilizaţia europeană profanică mondialistă”, iar sub Orient – „India, China şi Rusia”.[20] Iranul posedă resurse foarte mari de petrol, gaz, mineree, resurse de apă (ceia ce este foarte important pentru această regiune). Are loc dezvoltarea economiei, mai ales a sectorului petrolier, chimicopetrolier şi a industriei metalurgice. Conform indicatorilor sociali, precum nivelul de cărturărie şi nivelul serviciilor medicale, Iranul ocupă unul din locurile de frunte în regiune şi chiar în lume.[21]
Astfel, luînd în consideraţie potenţialul Iranului ca unul din centre – poluri mondiali, putem afirma că acest stat are toate şansele strategice, economice şi ideologice de a deveni nucleul unui puternic bloc euroasiatic islamic. În concluzie am putea spune că ţările musulmane au doar o singură cale pozitivă de creare a unui pol politic de valoare deplină – aceasta este revoluţia islamică cu orientare spre Teheran, care presupune crearea unui bloc continental puternic şi independent.
Un interes aparte îl reprezintă America Latină. Continentul latinoamerican în istoria sa niciodată nu a reprezentat o putere unitară. În secolul XX ţările latinoamericane reprezentau o arenă de luptă între cele două puteri mondiale. [22] În condiţiile de revoluţii permanente şi schimbări ale regimurilor, pe continent se păstra un echilibru între puterile de stînga şi dreapta. Aceasta împiedica adoptarea unei anumite căi de dezvoltare. Cu toate acestea, pe parcursul a multor decenii exista ideea unirii Americii Latine [23], prin aşa-numita revoluţie bolivară – mişcare pentru unirea popoarelor latinoamericane. Mişcarea a fost numită în cinstea lui Simon Bolivar, eliberatorul ţărilor latinoamericane de stăpînirea spaniolă. Această idee era susţinută de către puterile politice de stînga ale continentului, pe cînd cei de dreapta, sprijiniţi de către SUA, nu sînt de loc entuziasmaţi de aceste proiecte. Odată cu desfiinţarea lagărului socialist, mulţi erau de părerea că SUA îşi va instala cu uşurinţă influenţa în America Latină, care tot mai des este numită „hanul american”.
Trebuie de subliniat faptul că ideea unirii popoarelor latinoamericane cel puţin într-un bloc strategic unic, are destule raţiuni. Practic, pentru toţi latinoamericanii, cu excepţia brazilienilor, limba maternă este spaniola. De asemenea comună pentru toţi este şi religia – catolicismul. Experienţa istorică a relaţiilor între ţările latinoamericane şi SUA a format la latinoamericani o atitudine comună faţă de vecinul nordic.
Premisele pentru acest proiect au apărut în prima jumătate a secolului XIX-lea, cînd preşedintele american, Monroe, în 1823, s-a adresat către congresul american (acest apel a fost denumit mai apoi „doctrina Monroe”). Acest apel era dedicat elaborării noii strategii externe americane, prin care se presupunea eliminarea influenţei europene din America Latină şi transformarea acestei regiuni într-o zonă supusă exclusiv influenţei americane. [24] Mai apoi, SUA realizau multiple incursiuni militare în Cuba, Mexic, Nicaragua, Panama şi alte ţări, organizau revoluţii şi răsturnări ale regimurilor care se opuneau influenţei americane.
În ceea ce priveşte potenţialul economic al ţărilor latinoamericane, el este concentrat în aşa ţări ca Argentina, Brazilia, Mexic, Venezuela, creşterea medie anuală a PIB-ului în regiune constituie 3%.[25] În pofida progresului în globalizarea economiei mondiale, care formează condiţii favorabile pentru progresul tehnico-ştiinţific şi dezvoltarea comerţului, multe ţări latinoamericane nu au izbutit să rezolve problemele lor economice. Caracteristicile continentului latinoamerican, presupun o oarecare unicitate a regiunii date. Însă nivelul potenţialului economic nu este în măsură de a asigura o integralitate geopolitică a regiunii.
La acelaşi nivel se află şi potenţialul militar: trebuie să menţionăm că nici o ţară din America Latină nu posedă bombă atomică. Pe de altă parte, luînd în consideraţie nivelul înalt al dinamicii dezvoltării economiei mondiale şi avînd exemple istorice, cînd ţările în curs de dezvoltare se transformau în mod rapid în ţări cu economie foarte puternică, nu putem exclude că în America Latină s-ar putea realiza un astfel de scenariu de dezvoltate.
Aşadar, după desfiinţarea lagărului socialist, în relaţiile internaţionale au apărut multe conflicte şi divergenţe, care au contribuit la formarea unei nestabilităţi globale, ceea ce a fost posibil în timpul regimului bipolar, cînd toate divergenţele erau înăbuşite, reţinute si neobservate. După dispariţia unuia din centrele lumii bipolare, brusc s-au manifestat cîţiva subiecţi potenţiali ai relaţiilor mondiale, principalii fiind descrişi mai sus. Din anumite cauze, fiecare din aceste centre potenţiale, îndată după terminarea războiului rece, sau mai tîrziu, din diferite cauze şi în măsuri diferite se opuneau Statelor Unite. Aceste circumstanţe au devenit factorul principal de contestare a inconsistenţei a Pax Americana, care exista în anii ’90 ai secolului XX. Iar în SUA după un deceniu de formulări atente, într-o perioadă de timp relativ scurtă, după 11 septembrie 2001, în lexicul politicii externe au fost elaboraţi noi termeni .
Marile figuri politice, care formează ideologia SUA, precum consilierul preşedintelui Z. Carter, consilierul de Securitate Naţională Z. Brzezinski, directorul compartimentului de planificare a Departamentului de Stat Huntington şi chiar H.Kissiger, au început să vorbească despre perioada imperică în istoria SUA. Visul american despre crearea «oraşului pe colină», a idealului dezvoltării şi vieţii comune a umanităţii, despre care în anul 1630 medita gubernatorul statului Massachusets John Wintrop, a fost realizat.[26] Astfel, evenimentele care s-au produs, au demonstrat încă o dată concepţia că, configurarea viitoare a ordinii mondiale va depinde de faptul dacă diferite state şi organizaţii internaţionale vor putea îmbina identitatea proprie şi colaborarea cu SUA sau se vor pune în opoziţia lor.
În acest sens, cum vedem problema structurii ordinii mondiale care se formează în perioada de tranziţie. După descompunerea URSS, unii reprezentanţi ai şcolii realismului au ridicat această întrebare, subliniind că sistemul care se formează va fi multipolar şi interacţiunea rezonabilă a tuturor puterilor lumii va fi determinată de dezvoltarea mondială, consideră, spre exemplu, S. Rogov. El sublinia că lumea revine la starea normală, deoarece din punct de vedere istoric, sistemul multipolar a relaţiilor internaţionale este un caz tipic, o normă, iar bipolaritatea este doar o excepţie. Politologul exprimă părerea că revenirea la sistemul multipolar al relaţiilor internaţionale, nu poate fi cauza unei dispoziţii optimiste, deoarece este mult mai dificil de a menţine în condiţii de stabilitate lumea multipolară, instaurîndu-se o nouă „dezordine mondială” şi nu ordine.[27] Conform acestui punct de vedere, sistemul mondial nu a devenit mai stabil, el s-a înfruntat cu trei provocări: consecinţele distrugerii URSS, rolul nedefinit al noilor „centre de putere” – Germania, China şi în perspectivă – India şi Brazilia, al unor state din Orientul Apropiat, si cu apariţia divergenţelor între Nordul cu industrie dezvoltată şi Sudul în curs de dezvoltare.
Schimbarea structurii relaţiilor internaţionale este considerată de către unii savanţi drept o catastrofă globală cu consecinţe ireversibile pentru spaţiile imense ale fostei URSS şi ale Europei. E. Pozdniacov, un teoretician realist, susţine că stabilitatea mondială este definită în mare parte de către echilibrul bipolar al puterilor şi în legătură cu unirea Germaniei, distrugerea URSS, si destrămarea socialismului, a apărut o situaţie geopolitică principial nouă în Europa, Eurasia şi chiar în lume întreagă, în care în viitorul apropiat nu va avea loc nici integrarea europeană de Vest şi nici cea de Est. A venit timpul proceselor de dezintegrare, a crescut probabilitatea de schimbare teritorială a lumii, a resurselor şi poziţiilor sale strategice.[28]
O atenţie deosebită problemei ordinii mondiale a fost atrasă în lucrările sale de către A. Bogaturov, care a încercat să explice etapa de tranziţie în dezvoltarea mondială şi să unească poziţia asumată de SUA cu configurarea complicată a relaţiilor internaţionale după dezintegrarea sistemului bipolar. Caracterizînd starea relaţiilor internaţionale de la începutului anilor 1990, el scrie că destabilizarea apărută, reflectă criza reglementării sistemului mondial, care este cea mai acută din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Esenţa ei constă în unificarea eforturilor în interesele reformei guvernării internaţionale şi nicidecum, nu în proclamarea inevitabilităţii războiului . [29] Conform teoriei sale, după desfiinţarea Uniunii Sovietice, caracterizarea lumii ca multipolară, nu reflecta în mod complet particularităţile ei ce erau în curs de formare. Ca argument de bază expune faptul că odată cu dispariţia unei din bazele bipolarităţii, nu a apărut un indice clar al conturului structurii mondiale care se va forma în viitor şi se putea înţelege destul de vag că are loc o schimbare radicală în structura mondială anterioară. Era clar că nu se poate vorbi despre existenţa unui alt pol, egal cu SUA. Totodată, în ceea ce priveşte posibilităţile, persistă un decalaj între SUA, Rusia si celelalte ţări – membre ale comunităţii mondiale, susţine A. Bbogaturov. El afirma că după terminarea războiului rece nu putea avea loc apariţia în mod automat a unei lumi multipolare, aici subînţelegîndu-se echilibrul tradiţional care exista între ţări în secolul al XIX-lea: dacă considerăm caracteristica de bază a bipolarităţii drept un decalaj enorm de potenţial şi posibilităţi între doi lideri pe o parte şi celelalte ţări, pe de altă parte, iar caracteristica de bază a multipolarităţii drept o egalitate relativă între posibilităţile a mai multor lideri, atunci situaţia care s-a creat în sistemul mondial după anul 1991, poate fi denumită „o polaritate şi jumătate”, adică a două puteri de bază dintre care unul e mai puternic decît altul.[30]
Rămînînd pe poziţii realiste şi acceptînd categoria de „pol” A. Bogaturov a încercat să găsească un compromis. Fiind de părere că multipolaritatea nu este o organizare mondială cea mai avantajoasă, fapt dovedit istoric, el încearcă să analizeze posibilitatea de organizare monopolară a lumii, fiind de părere că monopolaritatea ar putea fi o alternativă destul de bună lumii multipolare, cu condiţia că centrul regulării globale să reprezinte o coeziune a unui cerc restrîns de state responsabile. A. Bogaturov a determinat această modalitate de organizare mondială ca „monopolaritate pluralistică” sau „monopolaritate atenuată” [31] în limitele căreia cea mai puternică ţară nu va avea posibilitate de control drastic asupra evenimentelor produse în diferite părţi ale lumii, dar poate avea o influenţă majoră asupra lor. El afirmă că sarcina Rusiei constă în participarea la formarea structurii ordinii mondiale, de a o face mai pluralistă şi mai puţin monopolară (dar nici să nu lupte contra monopolarităţii).
Generalizînd punctele de vedere ale lui A. Bogaturov, am putea afirma că ele nu se deosebeau în mod radical de părerile adepţilor structurii americanocentrice din SUA. Ca şi unii politologi americani, el pune polul mai presus ca centrul puterii, scrie despre posibilitatea reglementării mondiale de către un grup format din cele mai puternice ţări (în special a celor democratice), care se bazată pe normele şi instituţiile internaţionale. El introduce termenul de „policentrism” în loc de monopolaritate, care reflectă mai bine esenţa lumii postbipolare. A. Bogaturov nu s-a hotărît să se dezică de monopolaritate ca o caracteristică de bază a lumii postbipolare, el a păstrat o oarecare inerţie a epocii trecute, precum şi terminologia care se referă la ea. Fiind un savant realist, el a subliniat caracterul complex al relaţiilor internaţionale de după războiul rece, subliniind posibilitatea şi necesitatea pentru toate centrele de putere, a ţărilor- lideri, să participe la crearea unei noi ordine mondiale.
În a doua jumătate a anilor ’90, strategia globală a SUA a primit contururi mai clare, iar acţiunile pentru realizarea ei intrau în contradicţie cu declaraţiile despre caracterul democratic al strategiei americane în calitate de lider mondial. Acest fapt a dat un nou impuls pentru critica concepţiei monopolare. La sfîrşitul secolului XX şi începutul sec XXI a avut loc o schimbare a concepţiilor teoretice, cu toate că mai existau termeni vechi de descriere a ordinii care se forma. Categoriile „pol” şi „centru” sînt utilizate în mod diferit. Cele mai interesante lucrări aparţin lui E. Batalov şi N. Kosolapov, a încercat să sistematizeze în felul său modul de rezolvare a problemei în cauză. E. Batalov a propus definirea mai clară a categoriei de pol. El susţine că utilizarea incorectă a acestui termen nu permite reflectarea reală a lumii contemporane, care în viitorul apropiat nu va fi nici monopolată, nici multipolară, subliniind că lumea nu are poluri. Polurile sunt nişte subsisteme mondiale, care formează punctele extreme ale axei globale, pe care se fundamentează sistemul mondial. Polurile reprezintă civilizaţii diferite, sisteme sociale, politice şi economice, ele întruchipează diferite valori şi orientări ideologice. Polurile sunt simetrice si comesurabile după putere şi potenţial operativ, ceea ce le permite să se echilibreze reciproc. Respectiv, polurile joacă rolul de garanţi ai ordinii mondiale, ei impun regulile de care se conduc toţi ceilalţi actori ai arenei politice mondiale. Relaţiile între poluri se caracterizează prin atragere şi respingere reciprocă.[32] Ei au nevoie unul de altul pentru menţinerea statutului intern şi extern, dar totodată tind spre anihilare reciprocă, fiind concurenţi. Însă cu dispariţia unuia din ei, în mod expres, dispare şi celălalt, şi, deci se surpă toată organizarea mondială. Aceasta s-a produs la sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990. După părerea savantului nu există lumi multipolare, facînd concluzie că evenimentele produse la sfîrşitul secolului XX, au dus la apariţia lumii împărţite în blocuri. Nici un bloc nu posedă caracteristici de pol: situaţia mondială „fără poluri” este considerată ca un fenomen temporar, fiind caracterizat de o instabilitate globală, ( cu toate că nu se exclude nici existenţa a unei ţări dominante şi interacţiunea/contraacţiunea diferitor centre de putere).
O astfel de viziune a lumii postbipolare este destul de logică. Categoria clasică realistă a „concertului” marilor puteri care sunt centrele puterii, existenţa unui echilibru între ele, nu a dispărut împreună cu sistemul bipolar, dar a obţinut formă, conţinut şi orientare noi.[33] Viziunea „centrică” a lumii reflectă mai corect starea de tranziţie în formarea structurii mondiale noi, care va deveni din nou bipolară (unde un pol nu neapărat va fi reprezentat de o singură ţară) sau va deveni policentrică cu noi centre de puteri.
- Iacovlev scrie că deja există un sistem nou bipolar. În locul bipolarităţii ideologice s-a format noul sistem bipolar, în care există două poluri: Occidentul care este deja destul de monolit şi cealaltă lume – destul de friabilă, care constă din componente autonome, care nu au o înţelegere clară a priorităţii intereselor comune, neavînd forme organizatorice stricte. De asemenea există poluri de importanţă locală, unele dintre care (Rusia, India, China) reprezintă factori de influenţă reală şi potenţială asupra relaţiilor mondiale in general. [34] După părerea lui A. Iacovlev, evenimentele produse în Kosovo au demonstrat lipsa de temei în concepţia lumii multipolare. Poziţia SUA şi a Europei faţă de fosta Iugoslavie şi faţă de Rusia (războiul in Cecenia, acordul AAR), au arătat că Occidentul există şi acţionează ca o putere-pol monolitică. El se contrapune tuturor celorlalţi şi declară disponibilitatea de a-şi apăra şi promova idealurile democratice şi economice, chiar prin război.
Autorul vede două variante de dezvoltare mondială:
1- Occidentul în baza puterii sale covîrşitoare, utilizînd situaţia fărîmiţată şi policentrică a „periferiei”, se va instala în calitate de lider pe o perioadă lungă de timp.
2- „Periferia” se va concentra şi va putea înclina Occidentul spre o colaborare în căutarea unui model de asigurare a necesităţilor vitale a omenirii care ar corespunde condiţiilor mondiale. [35]
Aşadar, procesul de formare a ordinii mondiale noi şi a structurii postbipolare a sistemului internaţional este în plină desfăşurare, creîndu-se o lume policentristă, în cadrul căreia s-au conturat cîteva centre de putere, care determină vectorii dezvoltării globale.
