Eroziunea suveranităţii naţionale de stat

În paragrafele precedente am invocat „stat-centrismul” Relaţiilor Internaţionale, exemplificând prin ideile elaborate de H. Morgenthau, Y. Ferguson, R. Mansbach, ş.a., nemaivorbind despre etimologia termenului „internaţional” echivalent cu „interstatal”propus de J. Bentham. Sintetizând opiniile de acest conţinut, precum ale lui A. şi H. Toffler că „în ultimele trei secole unitatea de bază a sistemului mondial a fost naţiunea-statul”[1] sau S. Krasner potrivit căreia „…statele suverane sunt componentele constitutive ale sistemului internaţional. Suveranitatea reprezintă o ordine politică bazată pe control teritorial” [2] etc., A. Miroiu subliniază că despre politica internaţională se poate vorbi doar din momentul în care principalul, dacă nu unicul actor internaţional devine statul suveran modern, format în majoritatea cazurilor pe un teritoriu locuit de un grup naţional [3]. Tratatele westfalice reprezintă această ordine de idei acel moment care a consacrat în mod formal existenţa unui sistem internaţional, trăsăturile definitorii ale căruia sunt:

1. statul este unicul actor internaţional din punct de vedere legal, fiind eliminate alte structuri suprastatale şi substatale (este de adăugat că astfel s-a pus capăt medievalismului în relaţiile internaţionale);
2. atributul primordial al statului este suveranitatea, aceasta reprezentând în acelaşi timp capacitatea şi dreptul unicului actor internaţional de a-şi defini interesele, construi şi promova politica internă şi politica externă corespunzătoare obiectivelor percepute şi conferi calitatea de factor unic de decizie în definirea căilor şi mijloacelor proprii de acţiune în cadrul sistemului;
3. egalitatea între state este stabilită în baza suveranităţii lor egale:nici o suveranitate nu poate fi mai legitimă sau mai puţin legitimă (decât alta) atât timp cât este recunoscută ca atare, chiar dacă există diferenţe provenite din alte puncte de vedere, iar balanţa de putere se acceptă în calitate de instrument al relaţiilor internaţionale, prin care se urmăreşte stabilitatea şi limitarea conflictelor etc.

Conform lui H. Mongenthau, concepţia modernă a suveranităţii raportată la fenomenul statului teritorial a fost formulată în ultima parte a secolului al XVI-lea, iar după Războiul de Treizeci de Ani a presupus apariţia unei puteri centralizate care îşi exercita autoritatea de a face şi aplica legea asupra unui anumit teritoriu [4]. P. de Senarclens consideră că noţiunea de suveranitate presupune că guvernele statelor moderne sunt investite cu autoritatea supremă, iar după revoluţiile din secolul al XVIII-lea această idee este asociată cu cea de naţiune [5], formarea statelor-naţiune fiind expresie a mişcării seculare de unificare politică şi teritorială. În opinia lui A. Giddens, consolidarea fiecărui stat în parte se înscrie în „procesul general de formare interstatală” la sfârşitul secolului al XVII-lea, Europa reprezentând o „societate de state” în evoluţie, în care au devenit supreme principiile suveranităţii şi teritorialităţii. În acest sens, suveranitatea a instituit recunoaşterea reciprocă a dreptului de a guverna un teritoriu încadrat în anumite hotare, iar întrebarea dacă asemenea guvernare este eficientă, dacă un stat posedă autonomie suficientă pentru a-şi valorifica obiectivele în relaţiile cu alţi actori, potrivit lui S. Krasner, întotdeauna reprezintă o altă problemă. Referindu-se la evoluţia conceptului de suveranitate în istoria relaţiilor internaţionale, F. H. Hinsley subliniază că aceasta, adică „suveranitatea teoretică a unui stat este o condiţie necesară a calităţii sale practice de membru al sistemului internaţional”[6], modelându-l şi oferind posibilitatea de a include sau exclude (din sistem – n. n.) un actor sau altul datorită libertăţii lor de acţiune şi dreptului de a-şi asuma angajamentul fondate pe consimţământul liber, fără a fi supuse coerciţiei din partea altor puteri.

1. Beitz de asemenea consideră că statele erau concepute ca „ordini politice separate şi distincte”, fără nici o autoritate comună care să le contureze sau să le îngrădească activităţile şi care îşi urmăresc propriul interes, pe când D. Held nu neagă dreptul lor la acţiune autonomă şi independentă, dar acreditează ideea că „apariţia statului-naţiune modern şi încorporarea tuturor civilizaţiilor în sistemul interstatal creează totuşi o lume organizată şi divizată în domenii interne şi externe – „lumea interioară” a politicii naţionale limitată teritorial şi „lumea exterioară” a afacerilor militare, diplomatice şi de securitate” [7]. F. H. Hinsley susţine că mai târziu, din primii ani ai secolului al XIX-lea, conceptul de suveranitate, cu implicaţiile pe care le presupune când este aplicat situaţiei internaţionale, a devenit principiul de bază al „politicii externe şi conduitei internaţionale ale tuturor statelor de frunte din sistemul european”, … iar în regiunile din afara Europei se judeca în mod similar şi se acţiona „în limitele categoriilor de statalitate şi suveranitate atât cât permiteau condiţiile diferite din fiecare zonă”, mai ales în condiţiile că Europa, potrivit lui R. Falk, şi-a făcut simţită prezenţa în întreaga lume.

În opinia noastră, consolidarea sistemului de statele naţionale şi extinderea principiului suveranităţii lor în spaţiile noneuropene n-a fost un proces uniform, iar exemplele propuse de F. H. Hinsley (statul tribal Yoruba ş. a.) sunt în mare parte nesemnificative şi suferă de naivitate, chiar dacă încearcă să le justifice printr-o paralelă corectă cu situaţia neadecvată de aplicare a acestei perspective în perioada postbelică în alte părţi ale lumii. Cât despre secolul al XIX-lea, europenii au promovat pe larg politica expansionismului cultural-civilizaţional în Asia şi Africa, iar mai târziu, la începutul activităţii sale, Liga Naţiunilor a instituţionalizat sistemul mandatelor.

Este de remarcat de asemenea că marea majoritate a cercetărilor nu asociază apariţia statului naţional cu un eveniment concret, ci indică numai unele perioade ale constituirii şi dezvoltării acestui proces, linia cronologică de început fiind Războiul de 100 de ani. Totuşi, J. Levy face excepţie de la această tradiţie, identificând debutul statului modern cu anul 1494, când regele Franţei declanşează lupta pentru hegemonie europeană, dar face abstracţie de valorile religioase ca factor de coalizare, iar ceva mai târziu un alt suveran francez a iniţiat strategia „alianţei cu infidelul”.

Prin urmare, modelul de relaţii internaţionale instituţionalizat în anul 1648 prin tratatele de la Munster şi Osnabruck a legiferat constituirea şi dezvoltarea ordinii mondiale formate din state teritoriale suverane în care nu există nici o autoritate supremă. Acest model, conform lui D. Held, se rezumă la următoarele: statele îşi soluţionează litigiile singure şi, dacă este necesar, prin forţă; se angajează în relaţii diplomatice, însă cooperarea este minimă; caută să-şi plaseze interesul naţional mai presus decât orice; acceptă logica principiului eficacităţii, adică forţa creează dreptul în lumea internaţională şi acapararea devine legitimă. A. Burian remarcă sintetizând ideile cu privire la geneza şi evoluţia sistemului westfalic, că formarea statelor naţionale, iar în baza lor – a sistemului internaţional, a durat o perioadă îndelungată de timp, acest sistem interstatal de relaţii internaţionale a sancţionat pentru prima dată în istorie principiul suveranităţii teritoriale în raporturile dintre state şi a funcţionat, cu anumite modificări, până în anul 1945, iar unele elemente mai importante au continuat să acţioneze şi în condiţiile ordinii mondiale bipolare [8]. În acest sens, extinderea sistemului westfalic chiar şi în Europa s-a caracterizat, conform aprecierilor lui R. Falk, prin „ierarhie şi disparităţi”, modelul nu s-a articulat în totalitate decât la sfârşitul sec. al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, precizează J. Crawford şi S. Marks nu fără temei, când suveranitatea teritorială, egalitatea formală dintre state, nonintervenţia în afacerile interne ale altor state recunoscute şi acordul statului ca bază a obligaţiunii juridice internaţionale au devenit principiile esenţiale ale societăţii internaţionale. Este de precizat că aceşti cercetători, alături de mulţi alţi reprezentanţi ai şcolii engleze în domeniu, utilizează pe larg noţiunea „societate internaţională”, dar care în majoritatea cazurilor sau chiar în toate nu este altceva decât o forţare logică, fiind mai degrabă îndreptăţit termenul „sistem internaţional”. D. Held încadrează modelul westfalic în limitele cronologice 1648-1945, A. Burian extinde acţiunea unor elemente importante în condiţiile bipolarităţii, iar noi ţinem să adăugăm că în împrejurările postbipolare mai multe componente şi atribute încă nu şi-au pierdut plenar actualitatea.

Aşadar, statele naţionale fondate pe principiul suveranităţii teritoriale alcătuiesc pilonii sistemului westfalic şi, deci, relaţiile internaţionale nu sunt altele decât relaţii politice internaţionale, chiar dacă într-o perioadă sau alta îşi desfăşoară activitatea cu o intensitate mai mare ori mai mică diferiţi agenţi nestatali, fiind edificată o ordine politică impersonală.

Cu certitudine, complexitatea şi dinamismul relaţiilor internaţionale au condus spre diversificarea şi stratificarea lor, fapt care n-a putut să nu provoace noi aranjamente şi, implicit, contestarea poziţiilor statului naţional în calitate de actor unic din cadrul sistemului internaţional. Conform lui F. H. Hinsley, prima tentativă serioasă a guvernelor „de a-şi restrânge propria lor independenţă suverană prin intermediul unor limitări juridice şi mijloace instituţionale” ţine de „experimentul legat de Liga Naţiunilor”. De fapt, în istoria relaţiilor internaţionale s-a constatat că după conflagraţiile majore, războiul cu Napoleon, cel două războaie mondiale, statele instituţionalizează structuri internaţionale, urmărind preîntâmpinarea repetării lor. Însă contestarea deschisă a statului-naţiune şi a atributului său suprem începe în timpul celui de al Doilea Război Mondial, fiind consecinţă atât a insatisfacţiei faţă de insuccesele lui, cât şi a eşuării proiectului numit „Liga Naţiunilor”. Astfel, D. Mitrany a exprimat opinia că statele au tratat Liga Naţiunilor ca pe un adversar care a atentat la suveranitatea lor şi nu este oportună fondarea structurilor investite cu prerogative supranaţionale, ci integrarea (staelor) într-o comunitate mai largă prin depăşirea treptată a suveranităţii acestora. H. Laski este mai categoric, insistând că „ar fi un beneficiu de durată al ştiinţei politice dacă întregul concept de suveranitate ar fi abandonat” din cauza că „este de o corectitudine dubioasă”. După mai mult de un sfert de secol, J. Rosenau deosebeşte deja două lumi paralele şi relativ independente una de alta, fapt ce a presupus că în politica „postnaţională” „actorii în afara suveranităţii” au devenit realitate şi trebuie luaţi în calcul. În aceeaşi ordine de idei se pronunţă şi R. Falk, care susţine că forma de politică universală ce a predominat de la pacea din Westfalia este supusă unor schimbări drastice în direcţia creşterii rolurilor actorilor neteritoriali, restabilindu-se astfel unele trăsături ale perioadei medievale.

1. Bull insistă că „situaţia este opusă” celei descrise de R. Falk: admiţând că „actualmente statele suverane împart scena politică mondială cu alţi actori”, el exprimă opinia că „în structura politică a lumii poate fi conceput un număr de schimbări fundamentale, dar care nu reprezintă înlocuirea, ci tranziţia la un alt stadiu al acestui sistem” [9]. Este de precizat în acest sens că H. Bull, alături de R. Aron sau H. Morgenthau, nu sunt unicii apologeţi ai statului naţional suveran ca principal actor internaţional: ei nu neagă transformările globale ce se produc, dar, invocând diferite aspecte, rămân la părerea că acesta, potrivit ideii generalizatoare a lui C. Vlad, „în pofida unor evoluţii recente îşi păstrează rolul de subiect primar” [10]. Astfel, S. Krasner este convins că „statele pot fi considerate actori raţionali unitari”, iar K. Deutsch, de altfel ca şi alţi cercetători, indică asupra dimensiunii social-economice a activităţii statului, făcând în acelaşi timp conexiune între securitatea socială şi identitatea personală a individului: „statul-naţiune oferă majorităţii membrilor săi un sentiment mai puternic de securitate, apartenenţă… şi chiar identitate personală decât altă alternativă de grup mare. Cu cât este mai acută nevoia oamenilor de o asemenea apartenenţă şi identitate, … cu atât creşte potenţialul statului-naţiune de a le canaliza dezideratele şi resentimentele”. În această ordine de idei este de subliniat că modelul de naţionalism elaborat de K. Deutsch prevede ca statul să ghideze procesele mobilizării sociale, amplificând astfel necesităţile umane la care trebuie să răspundă, iar guvernele bazate pe sursele tradiţionale de autoritate şi legitimare se dovedesc a fi incapabile să promoveze o politică socială şi deci, să asigure securitatea socială a oamenilor. Rezumând abordarea funcţionalistă, P. Taylor, din contra, acreditează opinia că experienţa cooperării internaţionale pozitive poate diminua loialitatea individului faţă de statul-naţiune. R. Gilpin consideră că guvernele nu sunt victime pasive ale transnaţionalizării economiei mondiale, ci principalii ei arhitecţi, iar reprezentanţii perspectivei sceptice a globalizării G. Thompson şi J. Allen urmăresc să dărâme „mitul corporaţiei globale” prin constatarea că fluxurile de investiţii străine sunt concentrate între statele avansate şi cele mai multe corporaţii transnaţionale rămân în primul rând creaţiile lor sau ale regimurilor unde au luat fiinţă. R. Walker numeşte principiul suveranităţii „crucial” şi exprimă convingerea că este cu mult mai greu de a fi „depăşit” decât se crede, din cauza că poate contribui la rezolvarea unor antinomii moderne precum diferenţă-identitate, diversitate-unitate etc., acest principiu fiind „mai puţin o cerinţă legală şi mai mult o practică politică excepţional de consistentă”.

Evident, nici pe departe nu sunt lipsite de temei şi relevanţă concluziile lui P. Hirst şi G. Thompson că în condiţiile globalizării „guvernele naţionale rămân puternice”, dar nu mai corespund realităţilor supoziţiile optimiste de tipul celor exprimate de S. Krasner, care, potrivit lui D. Held, nu consideră că puterea guvernelor naţionale sau suveranitatea statelor sunt subminate de internaţionalizarea economică, ideile de acest conţinut devenind ele însele un mit. K. Waltz numeşte reducţioniste argumentele contestatarilor poziţiilor statului în calitate de actor principal în politica internaţională, dar suntem de părere că mult mai plauzibilă ar fi pentru partizanii „stat-centrismului” abordarea integratoare descrisă de C. Vlad, care se reduce la următoarele: statul continuă să ocupe rolul central în viaţa internaţională, dar care nu trebuie privit în sine, izolat de alte prezenţe, ci din contra, această poziţie se cere a fi integrată în contextul contemporan al scenei internaţionale, fapt ce ar asigura evidenţierea actorilor în conexiunile şi interacţiunile lor de manifestare atât în parte, cât şi în totalitate.

Contestatarii „stat-centrismului”, atât ai metadomeniului academic „Relaţiile Internaţionale”, cât şi ai relaţiilor internaţionale contemporane se poziţionează la polul opus, numărul lor fiind în permanentă creştere, fapt care reflectă dinamica transformărilor ce au cuprins viaţa internaţională, mai ales în ultimele decenii ale secolului XX – începutul secolului XXI. Realităţile noi nu puteau să nu se răsfrângă asupra gradului de explicare şi înţelegere a relaţiilor internaţionale în plinătatea şi diversitatea lor, solicitând alte metodologii decât cele fondate pe „stat-centrism”. În acest sens, distingem două grupe de cercetători şi analişti care neagă sau cel puţin pun sub semnul întrebării statutul de actor principal al „pilonilor templului westfalic” (sintagmă utilizată de M. Zacher), accentuând că statele pierd o parte din suveranitate fie benevol, fie în pofida voinţei lor:

1. înglobează diferiţi critici ai stat-centrismului, în special din raţionamente de caracter epistemologic ( nu asigură conceperea adecvată a relaţiilor Internaţionale), ale ineficienţei (statul n-a putut şi nu poate soluţiona problemele stringente ale omenirii) şi ale diversificării actorilor (apar şi se consolidează noi agenţi ai relaţiilor internaţionale);
2. include apologeţii şi promotorii globalizării, care, la rândul lor, sunt împărţiţi, pe bună dreptate, de D. Held şi A. McGrew în hiperglobalişti (statele naţionale devin o ficţiune nostalgică, un anacronism şi se află pe cale de dispariţie) şi transformativişti (în condiţiile eroziunii suveranităţii, statele tind să se adapteze la schimbările globale în desfăşurarea, aplicând noi forme de reglementare).

Fără îndoială, consolidarea prezenţei actorilor nestatali pe arena mondială şi formarea unui nou „regim de suveranitate” n-au putut să nu angajeze discuţii academice precum „marile dezbateri” dintre neorealism şi neoliberalism, dar nu numai. K. Goldmann consideră că criticii „stat-centrismului” sunt preocupaţi nu atât de statul naţional ca atare, catalogat de Y. Ferguson şi R. Mansbach drept „un concept excesiv de ambiguu, controversat şi normativ” pentru a putea defini o disciplină academică, cât de anihilarea prezumţiei particulare estimată ca fiind dominantă în cadrul acestei discipline, care a fost rezumată, printre alţii, de J. Vasquez: „statele-naţiuni sau decidenţii lor sunt actorii cei mai importanţi în înţelegerea Relaţiilor Internaţionale”. În această ordine de idei subliniem că exigenţele epistemologice actuale presupun ca toţi actorii să fie cuprinşi de obiectul de studiu al ştiinţei. Numai respectându-se o asemenea condiţie, Relaţiile Internaţionale ar putea fi concepute mai bine în complexitatea lor.

1. Bull a supus analizei perspectivele care tratează sistemul de state ca fiind învechit şi disfuncţional, în sensul că încetează să mai poată valorifica scopurile oamenilor, nu mai este în măsură să propună o cale viabilă pentru realizarea ordinii mondiale şi trebuie să cedeze locul unei forme alternative de organizare politică universală. El susţine că apologeţii acestei perspective, cum ar fi C. Black sau R. Falk, sunt tentaţi să avanseze una sau câteva aserţiuni, invocând că sistemul bazat pe state nu poate să ofere, dacă a făcut-o vreodată, pace şi securitate, să susţină scopuri mai ambiţioase de justiţie socială şi economică între naţiuni şi în cadrul lor, să rezolve problemele globale ecologice, demografice etc..

Cu certitudine, în pofida numeroaselor tentative, statele n-au reuşit să creeze sisteme durabile de securitate şi pace, dar în acelaşi timp nu este mai puţin adevărat, după cum a remarcat G. Boutoul, că războiul întotdeauna a însoţit omenirea, iar eşecurile idealismului politic, concretizat prin Liga Naţiunilor sau ale irenismului, introdus în Danemarca din perioada interbelică, sunt edificatori în acest sens. Statul de asemenea n-a putut să asigure un nivel decent de trai pentru toţi oamenii şi să soluţioneze eficient alte probleme globale, ca dovadă servind una dintre partajările lumii în „miliardul de aur” şi „ceilalţi”. La fel, deloc nu este lipsită de temei ideea lui H. Bull că „nedreptatea socială şi economică în societatea umană are cauze mai profunde decât existenţa sistemului de state şi ar acţiona în cadrul oricărei ordine politică universală alternativă” şi, adăugăm, nu este întâmplător că unii cercetători, cum ar fi A. Hoogvelt, nu mai consideră actuală divizarea pe axa Nord-Sud.

Deja am subliniat că D. Mitrany, analizând modalităţile de angajare a cooperării internaţionale eficiente, conchide că o organizaţie internaţională de nivel global nu numai că nu este în măsură să tranşeze consecinţele negative ale suveranităţilor naţionale, dar şi să garanteze relaţii de pace între state. În mod paradoxal, ideile funcţionaliste ale lui D. Mitrany s-au aflat la baza formării structurilor social-economice şi tehnocrate ale Organizaţiei Națiunilor Unite, iar neofuncţionalistul E. Haas, fiind conştient de dificultăţile de separare a problemelor tehnice de cele politice, a remarcat pe bună dreptate necesitatea formării unor „instituţii care posedă sau cer jurisdicţie asupra statelor naţionale extinse”. Una dintre condiţiile indispensabile ale eficacităţii instituţiilor este ca ele să dispună de un anumit grad de autonomie faţă de guvernele naţionale, iar „după iniţierea acestui proces…, suveranitatea statelor se va diminua … şi adoptarea deciziilor va evolua către un nivel supranaţional cu specific regional”. În anii ’80-90 ai sec. XX ideile de acest conţinut au fost aprofundate de către liberalii-instituţionalişti, ei considerând că instituţiile, cu precădere organizaţiile internaţionale guvernamentale, care pot fi atât de caracter interstatal, cât şi supranaţional, sunt în stare să îndepărteze treptat statele către periferiile politicii internaţionale şi să remodeleze sistemul şi structura relaţiilor internaţionale, mai ales prin crearea unei guvernări mondiale (în baza unei organizaţii internaţionale universale).

Se impune de remarcat faptul că în istoria politică a umanităţii n-a fost atestat un guvern mondial, chiar dacă sunt vehiculate unele modele de guvernare republica Romana, republica Christiana sau mai recenta Pax Americana etc. Actualmente, probabilitatea unui guvern mondial de asemenea este cu şanse mici de realizare, unele dintre raţionamente fiind că statele n-au anunţat necesitatea lui, organizaţia de nivel global şi caracter universal nu beneficiază de autoritate, instaurarea prin ocuparea teritoriului este imposibilă, şi datorită „distrugerii reciproce garantate” regionalismul coexistă cu globalizarea etc. În altă ordine de idei este de subliniat că, deşi unii cercetători, precum R. Walker, exprimă convingerea că „nu poate fi vorba de un substituit atât timp cât este nevoie ca mai întâi să se descopere mijloace postmoderne pentru a depăşi contradicţiile lumii moderne” şi că ideea „subminării suveranităţii statului ca principiu constitutiv al relaţiilor internaţionale va fi în curând depăşită”, totuşi actorii nestatali au devenit o realitate incontestabilă, însuşi statele fiind fondatoare ale organizaţiilor internaţionale guvernamentale. S. Sassen precizează că puţine state au exercitat vreodată suveranitatea completă sau absolută în interiorul propriilor hotare teritoriale,incontestabil fiind că prin edificarea organizaţiilor internaţionale guvernamentale sau structurilor supranaţionale statele conştient înstrăinează o parte din prerogativele lor supreme, urmărind valorificarea diferitor scopuri prin cooperare.

Apologeţii perspectivei hiperglobaliste, şi nu numai ei, practic pun sub semnul întrebării însăşi necesitatea statului naţional în condiţiile amplificării interdependenţei economice şi transnaţionalizării, insistând că „pilonii templului westfaliv sunt şubrezi”, iar globalizarea, potrivit lui K. Ohmae, defineşte o nouă perioadă a istoriei umane, în care „tradiţionalele state-naţiune au devenit unităţi de afaceri nenaturale sau chiar imposibile într-o economie globală”. Ordinea de idei descrisă de K. Ohmae, având la bază analiza circulaţiei neîngrădite a investiţiilor, dezvoltării industriei ce devine tot mai globală, difuzării tehnologiilor informaţionale şi preferinţelor consumatorilor individuali care doresc mărfuri mai bune şi mai ieftine indiferent de locul fabricării, favorizează o logică economică, adică se produce „deznaţionalizarea economiilor fără hotare” prin instituirea reţelelor transnaţionale astfel încât statele naţionale devin un „mod tranzitoriu de organizare pentru gestiunea problemelor economice”. În acelaşi context se înscrie ideea lui S. Strange, dar care nu face parte din cadrul globaliștilor, ci se prezintă ca „realist nou” în subdomeniul Economiei Politice Internaţionale, M. Griffiths plasând-o în rândurile realiştilor: autoritatea în declin a statelor se difuzează către alte instituţii şi structuri de putere, ele nu mai concurează pentru teritorii, ci pentru segmente din piaţă în cadrul economiei mondiale.

Prin urmare, hiperglobaliştii, dar şi reprezentanţii altor perspective ale relaţiilor internaţionale exprimă convingerea că globalizarea economică iniţiază noi forme de organizare social-politică, ele vor substitui în ultima instanţă statele naţionale tradiţionale cu statutul lor de unităţi economice şi politice principale. K. Ohmae indică asupra „statelor regionale”, acestea fiind zone economice fireşti care sunt poziţionate „într-o lume fără hotare” [11], iar R. Rosecrance anunţă „statul virtual”, care nu este altceva decât un mediu în care exportul, capitalul şi informaţia alcătuiesc principalii factori de producţie şi statele nu urmăresc să-şi sporească potenţialul productiv în baza teritoriului, ci concurând pe piaţa mondială şi investind în servicii şi oameni. În această ordine de idei, realităţile şi tendinţele lumii globalizate sunt exemple edificatorii ale ordinii mondiale noi, care prefigurează dispariţia statului naţional, suveranitatea, conform lui I. Rammonet, fiind „măcinată din toate părţile” [12]. A. şi H. Toffler de asemenea exprimă opinia că „multe dintre actualele state se vor fragmenta sau transforma, iar unităţile rezultante ar putea să nu fie naţiuni integrate, în sensul modern al cuvântului, ci o diversitate de alte entităţi”.

Aşadar, esenţa ideilor de acest conţinut se rezumă la următoarele: epoca statelor naţionale se apropie de sfârşit şi după toate probabilităţile ordinea postnaţională în formare nu va fi un sistem de unităţi omogene, ci se va baza pe relaţiile dintre entităţile eterogene.

Schimbările provocate de globalizare de asemenea formează obiectul de cercetare al exegeţilor direcţiei transfomativiste, aceste procese fiind considerate fără precedent şi „responsabile” pentru edificarea modelelor noi, dar, în opinia noastră, nu în măsura enunţată de M. Albrow, cum că ar întruchipa „reconfigurarea fundamentală a cadrului acţiunii umane”. Ei anunţă formarea unui nou „regim al suveranităţii”, care semnifică, potrivit lui D. Held, înlocuirea concepţiilor tradiţionale despre stat ca formă de putere publică absolută, indivizibilă, exclusivă din punct de vedere teritorial, cu atât mai mult, că spre deosebire de doctrină, specifică nu fără temei A. Murphy, practica suveranităţii s-a adaptat fără efort la realităţile istorice în schimbare. J. Rosenau asociază globalizarea nu numai cu un nou „regim al suveranităţii”, ci şi cu apariţia formelor noi, neteritoriale de organizare şi, deci, în condiţiile în care autoritatea este partajată pe verticală de un număr în creştere şi în diversificare de actori, ordinea mondială nu mai este stat-centristă sau guvernată preponderent de către state.

În această ordine de idei, dat fiind că globalizarea favorizează strategii de ajustare şi un stat mai activ, puterea guvernelor naţionale nu este în mod necesar diminuată, ci se reconstruieşte. M. Rogalski de asemenea consideră că nu se produce „demolarea statului”, ci modificarea funcţiilor, în sensul că îi revine o pondere în creştere în adaptarea sistemului naţional de producţie la exigenţele concurenţei internaţionale [13]. Sugestivă este în acest context ideea lui J. Ruggie, în a cărui opinie, globalizarea se asociază cu „desfacerea relaţiei între puterea de stat, suveranitate şi teritorialitate”.

Prin urmare, forţa de transformare a globalizării s-a răsfrânt asupra capacităţii statului naţional de a controla şi/sau reglementa fluxurile economice transnaţionale favorizând crearea lumii interconectate, dar cu grad ridicat de incertitudine. Însă acest proces contingent şi contradictoriu nu se va solda cu dispariţia statului, din cauză că este în măsură să se adapteze la circumstanţele noi. Statele naţionale nu mai reprezintă formele principale de guvernare şi autoritate „în contextul unor politici caracterizate de reţele transnaţionale complexe”, eroziunea suveranităţii de tip tradiţional fiind determinată de necoincidenţa spaţiului economic naţional cu limitele teritoriale naţionale.

Aşadar, diversitatea supoziţiilor reliefate denotă complexitatea procesului de determinare a locului şi rolului statelor naţionale în lumea globalizată, date fiind transformările ce se produc, esenţa şi caracterul lor. Fără îndoială, a nega schimbările globale în desfășurare exprimând optimism stat-centrist nefondat, înseamnă a nu ţine cont de realităţile noi şi apologeţii statului naţional tratat în calitate de actor principal încearcă să invoce sporirea activităţilor lui, cu precădere în administrarea politicilor economice. Un stat mai activ este oportun din cauza centralizării în reglementarea şi promovarea strategiilor economice, cu atât mai mult că, potrivit lui P. Hirst şi G. Thompson, fluxurile de comerţ şi investiţii se intensifică în interiorul Nordului bogat, iar impactul economiei mondiale asupra entităţilor, adică statelor deschise influenţei sale, consideră H. Milner şi R. Keohane, pare a nu fi uniform. „Imobilizarea” guvernelor de către globalizare în desfăşurarea politicilor economice este abordată dintr-o altă perspectivă de contestatarii statului naţional, care pun la dubiu însăşi necesitatea existenţei lui atât sub aspect instituţional, cât şi concepţional. Pe de o parte, în condiţiile organizării transnaţionale a economiei globale statele naţionale, conform lui R. Kiely, „au devenit un anacronism” [14], iar instituţia modernă a puterii suverane circumscrisă teritorial, susţine M. Sandel , „apare oarecum anormală”. Pe de o parte, categoria „stat naţional ” este considerată de A. Tişkov lipsită de sens din punct de vedre ştiinţific şi inacceptabilă sub aspect politico-juridic, fiind exemplu de „înălţare a retoricii la nivelul unui concept universal, deoarece statul este stat şi nu trebuie să fie marcat într-un fel sau altul”[15], iar M. Lauermann exprimă convingerea că termenii „stat” şi „naţiune” se autoexclud permanent, fiind „un oximoron”. În această ordine de idei, „sfârşitul statului naţional” şi „edificarea lumii fără hotare” sunt numite procese inevitabile: chiar dacă mai păstrează un anumit sens politic, el se devalorizează din unghiul de vedere al economiei, transformându-se, conform lui K. Ohmae, într-o „ficţiune nostalgică”.

Considerăm că supoziţia ultimă, fundamentată pe raţionamentele unei economii transnaţionale, corespunde mai puţin realităţilor globale actuale şi de perspectivă imediată, în sensul că nu se produce demolarea statului ca atare. J. Rosenau conchide că globalizarea încurajează un stat mai activ, care se adaptează la situaţia nouă şi păstrează, în termenii lui P. de Senarclens, statutul de „actor privilegiat”. În genere, contestatarii statului naţional, fie că supraestimează impactul agenţilor transnaţionali, fie că manifestă încredere sporită în activitatea structurilor internaţionale de diferit nivel, subapreciind în acelaşi timp capacitatea guvernelor de a elabora strategii de cooperare şi forma regimuri internaţionale de reglementare. De asemenea se impune de precizat că ordinea mondială în formare nu mai este în exclusivitate stat-centristă, ci cuprinde, în termenii lui J. Rosenau, „un sistem mixt de actori”, în care autoritatea politică şi sursele acţiunii politice sunt difuzate pe scară largă. Într-un viitor mai îndepărtat, presupune S. Sassen, nu este exclusă transformarea statului dintr-o organizaţie publică a naţiunii într-o corporaţie de administrare a teritoriului, iar la moment această tendinţă îşi găseşte manifestare în transparenţa relativă a hotarelor, a cărei consecinţă este migraţia oamenilor. Actualmente însă, în condiţiile dizolvării suveranităţii, statele rămân totuşi un actor important, ele fiind, conform lui S. Krasner, o entitate autonomă care tinde să-şi impună interesul naţional.

În genere, formularea interesului naţional este un proces dificil, dinamic şi complex, dat fiind că această categorie reflectă anumite realităţi sociale, incluzând totalitatea necesităţilor şi aspiraţiilor comune tuturor membrilor unei entităţi socioculturale, satisfacerea şi susţinerea lor reprezintă o condiţie indispensabilă pentru existenţa şi identitatea ei în calitate de subiect al istoriei. Interesul naţional reflectă aspiraţiile unui popor de a ocupa în cadrul comunităţii mondiale locul care îi corespunde maximal posibil tradiţiilor cultural-istorice şi spirituale, asigurându-i realizarea deplină a potenţialului său. Institutul politic principal abilitat cu definirea interesului naţional, exprimarea şi susţinerea lui este statul, acesta prin realizarea aspiraţiilor comunităţii socioculturale pe care o reprezintă îşi asigură legitimitatea puterii sale. A. Schlesinger jr. consideră că statul care nu acordă atenţie cuvenită interesului naţional ca forţă motrice a politicii sale, nu poate supravieţui. În plan academic R. Keohane a insistat asupra oportunităţii elaborării unei teorii a interesului, dar fără a face, potrivit lui D. Sanders, o referire explicită la interesul naţional, exprimând părerea că neformularea ei face imposibilă orice teorie a relaţiilor internaţionale. În aceeaşi ordine de idei V. Beniuc subliniază că „interesul naţional este cel mai complex proiect care poate fi realizat de către o ţară, elaborarea şi dezbaterea lui reprezintă un act extrem de necesar şi responsabil care urmăreşte nu doar o perfectă cristalizare conceptuală, dar şi mobilizarea socială pentru executarea acestui proiect universal. Naţiunea, comunitatea unui stat care nu-şi conştientizează clar interesele, nu poate conta pe o existenţă şi dezvoltare durabilă”.

Cu certitudine, actualmente ideile de tipul celei expuse de A. Schlesinger jr. sunt serios zdruncinate de procesele transnaţionale de integrare economică, însă aceste realităţi nu pot fi un obstacol pentru o nouă democraţie, Republica Moldova, geopolitic poziţionată la interferenţa civilizaţiilor, să-şi formuleze expres şi tranşant interesele naţionale, mobilizând eforturi pentru realizarea lor. V.Saca susţine pe bună dreptate că „dacă în condiţiile Europei de Vest acest concept este considerat întrucâtva un obstacol al integrării, în Estul Europei el se impune pe prim plan, reflectând tendinţele statelor de a-şi consolida identitatea interesului naţional, de a se găsi pe sine chiar în pofida dezintegrărilor”, iar conform lui V. Beniuc, „esenţa interesului naţional în principiu  şi pentru Republica Moldova, în special, este determinată de factorii ce asigură continuitatea şi calitatea statului şi societăţii în mediul concurenţial intern şi internaţional”.

 În genere, nedefinirea interesului naţional reprezintă un pericol deloc neglijabil pentru însăşi existenţa statului şi a naţiunii, deoarece nu sânt determinate priorităţile strategice de dezvoltare, iar factorii de risc nu ezită să se pronunţe tot mai pregnant. A.Burian exprimă opinia că succesul politici externe a unui stat este determinat de claritatea formulării intereselor naţionale şi înţelegerea căilor şi mijloacelor de realizarea lor, iar E. Ciobu îl numeşte „impuls al activităţii diplomatice”.

Fiind o categorie a cărei parametri sunt determinaţi de conjunctura internaţională şi sistemul de valori care predomină în societate şi stat, interesul naţional reprezintă conceperea şi exprimarea necesităţilor sociale şi statale prin activitatea liderilor politici. Elaborarea intereselor naţionale se realizează prin interconexiunea mai multor factori, care îi determină conţinutul şi caracterul, impunându-se de a ţine cont de  priorităţile de politică internă, programele principalelor forţe politice, intenţiile celor mai influente grupuri de interese şi eventualele luări de poziţii din partea statelor interesate etc. Asigurarea intereselor naţionale presupune respectarea unor condiţii, cum ar fi: stabilitate internă, bunăstare economică, atmosferă morală elevată în societate, securitate naţională, conjunctură internaţională favorabilă, prestigiu şi autoritate pe arena mondială etc.

Considerăm cele două supoziţii – interesul naţional este în conexiune cu politica externă, fiind exprimată sau de stat, sau de liderii politici şi interesul naţional aparţine de politica internă – actualmente nu ţin cont în totalitate şi nu reflectă adecvat realităţile complexe din lumea globalizată. Interesele naţionale sunt exprimate atât de politica internă, cât şi de politica externă, nu numai datorită interconexiunii lor, ci mai ales interdependenţei dintre sfera internă şi relaţiile internaţionale, proces asupra căruia J.Rosenau indică încă la sfârşitul anilor ’60 ai secolului XX.

1. Saca de asemenea remarcă, dar referindu-se la democraţiile avansate, că interesul de stat în colaborare cu interesul civil devine un mecanism important al politicii externe pentru a reflecta voinţa naţiunii în relaţiile internaţionale. Totuşi, în opinia noastră, integrarea europeană a Republicii Moldova este o problemă de politică internă, dar care se realizează atât prin politica internă, cât şi prin politica externă, ultima având ca misiune să justifice obiectivele şi să promoveze realizările primei, luând ca bază ideea că parametrii intereselor naţionale sânt determinaţi de conjunctura internaţională, inclusiv geopolitică şi valorile împărtăşite de societate şi susţinute de stat.

Este de asemenea de precizat că pornind de la caracterul interesului naţional, s-a format, conform lui S. Gorceac, T. Dumitraş şi I. Rusandu, două curente de analiză, primul, numit „obiectivist”, este reprezentat de realismul politic, iar al doilea, cel „subiectivist”, a fost promovat de behaviorişti, mai ales prin „teoria deciziilor”. În opinia noastră, ultima perspectivă de abordare este mai largă şi mai diversă, incluzând chiar şi unii realişti, iar actualmente nu poate fi neglijată a tratare mixtă, dat fiind caracterul obiectiv-subiectiv al interesului naţional, iar curentele „clasice” şi-au pierdut din relevanţă din cauza că nu corespund realităţilor complexe, chiar dacă se pare că „subiectivismul” ar prevala asupra „obiectivismului”.

Actualmente un stat trebuie să ţină cont în activitatea sa de trei grupe de interese care se află în interconexiune datorită noilor realităţi: proprii, ale altor state şi globale. Statul care ignoră celelalte două tipuri de interese riscă să le pună în pericol pe ale sale din cauzele că dezvoltarea forţelor de producţie prin modificarea componenţei lor şi mijloacele de comunicare în masă datorită ştiinţei şi informaţiei, intensificarea proceselor de globalizare şi transnaţionalizare, tendinţele în creştere ale oamenilor către democraţie, demnitate şi bunăstare contribuie la modificarea conţinutului intereselor naţionale şi vin cu unele transformări în raporturile dintre elementele lor. Bineînţeles, realizarea intereselor naţionale presupune stabilirea echilibrului între elementele lor constituante, urmărindu-se dezvoltarea planară a fiecărei componente. Însă potrivit lui Gh.Kunadze, deoarece este dificil de a asigura dezvoltarea deplină a fiecărui element, deseori subdezvoltarea unei componente se compensează prin dezvoltarea altei, obţinându-se astfel un anumit grad de echilibru. V.Saca şi S.Cebotari subliniază în acest sens că actualmente” noţiunea de interes naţional se defineşte nu numai prin dimensiuni valorice, ci şi prin factorul pragmatismului, al capacităţii statului de a-şi propune şi de a-şi atinge anumite scopuri”.

Proclamarea independenţei statului Republica Moldova a presupus expres formularea intereselor naţionale, definindu-se priorităţile strategice de dezvoltare şi mobilizarea eforturilor politice şi sociale pentru realizarea lor. Însă, potrivit lui V. Beniuc, Republica Moldova la moment „doar îşi interesul naţional, elita fiind în procesul iniţial şi cu regret destul de trenant de determinarea şi conştientizarea lui”, iar V. Saca este cu mult mai tranşant şi mai explicit, subliniind că în statele în care tranziţia spre democraţie întârzie, inclusiv în Republica Moldova, structura interesului naţional este instabilă, nu are destulă substanţă şi încărcătura valorică nici la unul din câmpurile sale constitutive: poziţional, perceptiv, teleologic, tehnologic şi normativ: „în aceste state este problematic însuşi mecanismul de organizare, funcţionare şi autorealizare al potenţialului structural de interes, acestea din urmă având un spaţiu restrâns de manifestare.

  Conform lui V. Juc, în baza celor analizate, considerăm că interesele naţionale ale Republicii Moldova sunt următoarele:

1. garantarea şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
2. dezvoltarea liberă a economiei multisectoriale, asigurarea bunăstării materiale şi nivelului decent de viaţă tuturor cetăţenilor;
3. asigurarea existenţei statului suveran, independent, unitar şi indivizibil;
4. edificarea statului de drept, promovarea democraţiei pluraliste şi fortificarea societăţii civile;
5. asigurarea securităţii naţionale;
6. refacerea spirituală, restabilirea conştiinţei naţionale şi afirmarea vocaţiei europene a poporului Republicii Moldova;
7. integrarea europeană şi euroatlantică.

            Aşadar, definirea intereselor sale naţionale reprezintă pentru Republica Moldova o oportunitate de a demonstra că s-a angajat în respectarea valorilor libertăţii şi toleranţei, este deschisă dialogului şi cooperării bi-şi multilaterale, obţinând şi pe aceste căi mai multă audienţă şi credibilitate.