De-a lungul timpului aliaţii europeni au acţionat în scopul întăririi păcii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic şi implicit al securităţii tuturor aliaţilor. Acest proces a necesitat o strânsă cooperare între NATO şi Comunitatea Europeană.
Urmărind politica sa de menţinere a păcii, prevenire a războiului, întărire a securităţii şi stabilităţii, de gestionare a crizelor, NATO a dorit, ca în cooperare cu celelalte organizaţii europene, să prevină apariţia oricăror conflicte care ar constitui o ameninţare la adresa securităţii transatlantice. În acest fel securitatea Europei şi a Americii de Nord s-a menţinut indivizibilă.
NATO rămâne piatra de temelie a securităţii europene şi fundamentul apărării colective în spaţiul euroatlantic. La nivel european au existat şi proiecte efemere, mai mult sau mai puţin ambiţioase. Unul dintre aceste proiecte a fost şi acela al Comunităţii Europene a Apărării.
Cu toate acestea considerăm oportun să vă aducem în atenţie proiectele europene în materie de apărare. Toate aceste aspecte invocate mai sus vor contura în timp, precum o piesă dintr-un puzzle, ideea unei apărări comune.
Procesul de elaborare şi implementare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare, menită să întărească capabilităţile Uniunii Europene în ceea ce priveşte managementul crizelor, a vizat şi întărirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul NATO, menţinând o strânsă legătură transatlantică.
Amintim că pe fundalul înăspririi războiului rece22, adâncit în iunie 1950 prin declanşarea războiului din Coreea, Europa Occidentală se simţea vulnerabilă şi expusă unei ameninţări sau chiar a unei invazii sovietice. În acelaşi timp, Franţa era angajată în războiul din Indochina, se temea de crearea în Europa a unui nou echilibru de forţe. În aceste condiţii „cei şase”, abordând aspectul politic al unificării, au încercat să adopte aceleaşi mijloace care au dus la reuşita CECO prin care construcţia Europei părea să fi primit un impuls decisiv.
Pentru aceasta, constituirea unei armate europene făcea necesar şi un control ce trebuia asigurat de o autoritate politică. În acest scop, se prevăzuse elaborarea unui proiect de comunitate politică ce stipula şi alegerea unei adunări europene prin vot universal.
Urmărind ideea lui Jean Monnet şi Robert Schuman, Franţa a luat iniţiativa, exprimată printr-o declaraţie ministerială pronunţată în Adunarea Naţională, de a crea pentru apărarea comună „o armată europeană legată de instituţiile politice ale Europei unite”.
Preşedintele guvernului francez, René Pleven, a prezentat la 24 octombrie 1950 o propunere în care se reamintea că Europa nu va putea fi construită decât progresiv, prin metoda integrării sectoriale, metodă care era pe cale să ducă la crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, deci pe plan economic. Guvernul francez propunea ca problema unei apărări comune, acută dar şi extrem de sensibilă, să fie rezolvată pe aceeaşi cale. Numai o armată pusă sub responsabilitatea unui ministru al apărării şi a unei adunări europene, cu un buget militar comun, putea să fie soluţia. Contingentele furnizate de către statele participante urmau a fi încorporate în armata europeană „la nivelul unităţii celei mai mici posibile”.
La negocierile deschise la Paris la 15 februarie 1951 au răspuns invitaţiei guvernului francez Germania Federală, Italia, Belgia, Luxemburg şi de la 8 octombrie şi Olanda; au asistat ca observatori reprezentanţi ai guvernului britanic, danez, norvegian, canadian şi al
SUA.
La 27 mai 1952, s-a semnat Tratatul Comunităţii Europene a Apărării, care prezenta câteva caracteristici esenţiale: o vocaţie strict defensivă, supranaţionalitate, interzicerea oricăror discriminări între părţile contractante. CEA era concepută şi ca o soluţie europeană, sprijinită şi de Statele Unite ale Americii, a problemei reînarmării Germaniei Federale.
O armată europeană integrată, plasată sub un comandament comun, reprezenta în fapt transpunerea pe plan militar a Planului Schuman. Statele urmau să transfere esenţialul politicilor lor de apărare noii Comunităţi şi să nu păstreze decât forţe armate limitate. În acest scop, trebuiau luate o serie de măsuri în direcţia organizării unui control democratic asupra viitoarei armate şi, în acelaşi timp, să o insereze într-un context politic comunitar23.
Forţele europene urmau să cuprindă forţele terestre şi aeriene ale ţărilor membre cu excepţia celor necesare apărării teritoriilor de peste mare — ceea ce era important pentru Franţa. Unităţile de bază ar fi urmat să fie compuse din aproximativ 13.000 de militari, dar aceştia trebuiau să fie de naţionalităţi diferite. Recrutările, administrarea rezervelor, instrucţia militară intrau în competenţa miniştrilor apărării din fiecare ţară, Comisariatul European al Apărării mărginindu-se să exercite controlul acestor operaţiuni.
|
22 Războiul rece, adică acel război fără o confruntare militară directă, început fără o declaraţie de război şi 23 I.M. Zlătescu, R.C. Demetrescu, Drept instituţional comunitar, Univ. Spiru Haret, Bucureşti, 1994, p48. |
Concomitent cu semnarea Tratatului CEA, au mai fost parafate şi alte trei documente care defineau angajamentele reciproce ale Comunităţii şi ale NATO: un tratat de garanţie între
Marea Britanie şi statele membre; o declaraţie tripartită a Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei, în care se afirma că orice acţiune care ar ameninţa integritatea sau unitatea CEA va fi considerată ca fiind un atac la propria lor securitate; al treilea document era un acord de asistenţă reciprocă automată la cererea unui stat membru.
Situaţia politică din Europa şi din lume (sfârşitul războiului din Coreea, moartea lui Stalin) părea favorabilă destinderii şi, ca urmare, deşi 5 din cele 6 state membre ratificaseră Tratatul, Franţa l-a blocat (30 august 1954) şi o dată cu această a fost blocat şi proiectul de comunitate politică care îl însoţea.
Proiectul de unificare politică a fost şi el mult dezbătut. O propunere din partea premierului italian, Alcide de Gasperi, urmărea să lege integrarea militară cu uniunea politică. În acest scop, a fost inserat în tratatul CEA art. 38, care prevedea elaborarea de către adunarea comună a unui proiect de „structură federală sau confederală”, adică a unei autorităţi politice europene. A fost numită o comisie însărcinată să elaboreze o constituţie europeană.
Instituţiile prevăzute pentru comunitatea politică europeană trebuiau să fie:
- un parlament bicameral: o cameră a popoarelor aleasă prin vot universal şi un senat desemnat de parlamentele naţionale;
- un consiliu executiv european;
- un consiliu de miniştri naţionali, cu rolul de armonizare a acţiunilor consiliului executiv cu cele ale guvernelor;
- o curte destinată să regleze diferendele şi să se pronunţe asupra validităţii deciziilor celor două consilii;
- un consiliu economic şi social care să furnizeze avize parlamentului şi consiliului executiv.
Aşa cum am precizat deja, Alianţa Nord-Atlantică rămâne singura organizaţie internaţională care are capacitatea de a menţine securitatea şi stabilitatea euroatlantică prin:
- păstrarea legăturii transatlantice;
- menţinerea unor capabilităţi militare eficace şi suficiente pentru descurajare şi apărare (îndeplinirea întregului spectru de misiuni);
- dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei;
- capacitatea pentru gestionarea crizelor;
- continuarea procesului de deschidere faţă de noi state membre şi dezvoltarea parteneriatelor;
- cooperare şi dialog cu statele terţe;
