Printre instituţiile integraţioniste este Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Ea îşi are originea în declaraţia de la Paris din 9 mai 1950, făcută de Robert Schuman (ministru de externe al Franţei atunci). El propunea un sector limitat dar extrem de important subordonat producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei unei aşa zise înalte autorităţi comune în cadrul unei autorizări deschise cu participarea şi altor ţări europene.
Acest tratat de constituire a intrat în vigoare în iulie 1952. Instituţiei CECO le-au prefigurat pe cele ale Comunităţii Economice Europene şi Euratomului (Comunitatea Economică a Energiei Atomice) având pe lângă CECO şi EURATOM statele semnatare. Franţa, RFG, Italia şi ţările BENELUX şi-au manifestat hotărârea de a-şi uni eforturile pentru promovarea cercetării ştiinţifice comune în ce priveşte folosirea paşnică a energiei nucleare. La Roma în 25 martie 1957 se semnează un tratat pe care s-au axat.
Acest tratat are următoarele idei fundamentale:
- tendinţa comunităţii europene este unitatea. De la început a fost considerat singura posibilitate la îndemâna statelor membre pentru a putea controla problema cu care se confruntau indiferent că este vorba despre creşterea economică, inflaţie sau şomaj. Fără unitate, Europa n-ar fi putut să-şi afirme independenţa economică şi politică în confruntările sale cu entităţi de talie: SUA sau URSS.
- unitatea nu poate fi realizată decât cu condiţia egalităţii între statele unitare. Nici un cetăţean comunitar nu poate face obiectul unei discriminări, datorită naţiunii sale. Pe planul relaţiilor interstatale, nu există nici o prevedere care să considere la o anumită hegemonie Comunitatea Economică Europeană sau Piaţa Comună era nediscriminatorie.
- crearea spaţiului european înseamnă garanţia unor libertăţi fundamentale ca de exemplu libera circulaţie a forţei de muncă şi a capitalurilor.
- libera reclamă şi solidaritatea. În virtutea acesteia, statele membre trebuie să aibă pe lângă drepturi şi unele obligaţii, răspunderi, să-şi împartă costul integrării.
Pentru realizarea acestor scopuri a fost prevăzut un sistem care să aibă caracterul unei pieţe unice în interiorul căreia oamenii, să poată circula în mod liber; a fost prevăzut un sistem de libertăţi economice comune, în timp ce pentru sectoarele care nu au putut fi supuse direct la o liberă concurenţă; au fost elaborate politici comune, libertăţi şi politici care s-au concretizat într-o uniune vamală.
În istoria construirii europene, data de 1 iulie 1968 este extrem de importantă, pentru că a marcat abolirea taxelor vamale între statele membre UE.
Primul preşedinte al Comunităţii Economice Europene, Walter Hashtein asemăna procesul de integrare europeană cu o rachetă cu 3 trepte.
- uniunea vamală
- uniunea economică
- uniunea politică
Celor şase ţări fondatoare: BENELUX şi Germania, Franţa, Italia li s-au alăturat: Danemarca, Finlanda, Marea Britanie.
Semnând la 25 martie 1957 cele două tratate de la Roma privind constituirea CEE (Piaţa Comună) şi Eurotom, statele membre s-au decis să dezvolte în ansamblul economiei lor o experienţă care s-a dovedit benefică pentru configuraţia viitoare a Europei. Tratatul semnat în februarie 1986, îmbunătăţeşte şi completează Tratatul de la Roma.
Acest act unic precizează anumite obiective:
- desăvârşirea pieţei unice comunitare internaţionale şi realizarea la sfârşitul anului 1992 a unui larg spaţiu fără frontiere
- întărirea coeziunii economice şi monetare a politicii sociale de cercetare şi dezvoltarea tehnologică, ameliorarea mediului înconjurător
Calendarul sintetic al evoluţiei integrării Vest Europene este următoarea:
- 1948 – 17 martie Tratatul de la Bruxelles de constituire a Uniunii Economice Europene
- 1951 – 18 aprilie Paris, CECO
- 1954 – aderarea Italiei şi BENELUX-ului
- 1957 – 25 martie Tratatul de la Roma prin care se instituie Piaţa Comună (CEE) şi Comunitatea Economică a Energiei Atomice (EURATOM) cu 6 state membre: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda
- 1962-1964 Politica Agricolă Comună (PAC)
- 8 aprilie 1965 – o singură comisie şi un consiliu unic pentru cel 3 comunităţi europene CECO, CEE şi EURATOM
- 1968 se definitivează Uniunea Vamală. Ea desfăşoară tarifele dintre ţările membre şi instituie un singur tarif vamal comun
- 1969 – Planul Werner pune bazele sistemului monetar internaţional
- 1973 – are loc prima lărgire a pieţei comune prin aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei
- 1974 – se constituie Consiliul European de şefi de state sau de guverne ai ţărilor membre
- 1981 a doua lărgire a pieţei economice prin aderarea Greciei
- 1985 adoptarea unei aşa zise Carta Alba pentru desăvârşirea pieţei unice
- 1986 a treia lărgire prin aderarea Spaniei şi Portugaliei
- 1995 a patra lărgire prin aderarea Austriei, Finlandei, Suediei
- 2004 a cincilea val de aderare:Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
Uniunea Europeana numară 25 state membre şi 460 milioane locuitori. În UE nu există o majoritate, ci numai minorităţi. În ciuda diferenţelor dintre acestea, la baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Asa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate şi adoptate de institutiile comunitare cu aplicabilitate pe intreg teritoriul Uniunii. De multe ori, asfel de politici comune răspund şi unui principiu fundamental al construcţiei europene, acela al solidarităţii şi coeziunii. Existenta politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.
