Incepand cu 1978, reformele initiate in China, dupa moartea lui Mao Zedong, au condus la o crestere economica rapida si la implementarea tehnologiei avansate in toate domeniile. Pentru liderii comunisti, era clar ca accesul la resursele energetice, tehnologice si financiare mondiale reprezenta singura modalitate de a asigura succesul Chinei in viitor. Pentru a inlatura orice potentiala piedica economica, regimul de la Beijing a pus in practica un program care sa asigure tarii influenta geopolitica si repozitionare geoeconomica, in raport cu marile puteri.
Recent, in publicatia The Washington Times, au aparut extrase dintr-un raport secret ce atrage atentia asupra intentiei liderilor chinezi de a dezvolta forte militare si de a infiinta baze navale de-a lungul liniilor maritime dintre Orientul Mijlociu si Marea Chinei de Sud.
Intocmit de Booz Allen Hamilton, firma americana de consulting pe probleme de tehnologie si management strategic in domeniul apararii, si solicitat de directorul Biroului de Strategii, din subordinea Secretarului Apararii, Donald Rumsfeld, raportul mentioneaza adoptarea unei strategii denumite “String of Perls“ (Sirag de perle), prin care China urmareste “construirea de baze navale si stabilirea de legaturi strategice ce sugereaza o dubla destinatie – atat defensiva, cat si ofensiva” – pentru protejarea intereselor sale energetice si sprijinirea obiectivelor de securitate.
Tendinta Chinei de a-si exercita suprematia militara si economica in zona nu este noua. Inca de la inceputul anilor ’90, dupa reprimarea revoltei studentilor din Piata Tiananmen, presedintele tarii din acea perioada, Jiang Zemin, facea publica hotararea Chinei de a deveni o putere dominanta, protejandu-se astfel de actiunile ostile de tipul “neointerventionismului si neocolonialismului economic”. Un prim pas in acest sens l-a reprezentat ocuparea prin forta, in 1995, a unei insule dintr-un arhipelag aflat in sudul Marii Chinei de Sud, insula considerata a fi in ape internationale si disputata, in egala masura, de Filipine. In urma acestei actiuni, Statele Unite au indemnat tarile din regiune (Filipine, Indonezia, Japonia si Vietnam) la retinere, manifestandu-si insa ingrijorarea cu privire la posibilele pretentii teritoriale sau interdictii de circulatie in Marea Chinei de Sud, care contravin legilor internationale.
In prezent, se estimeaza ca in Marea Chinei de Sud se desfasoara peste 50% din comertul mondial, aproximativ 41.000 de nave tranzitand anual apele acesteia, in timp ce prin Canalul Panama trec anual doar 4.000 de nave. Potrivit analistilor, in cazul in care ar controla aceasta zona, China ar putea decide asupra dreptului de tranzit, avand astfel un mijloc de a exercita presiune asupra Japoniei, Coreii de Sud si a altor state din regiune, ale caror schimburi comerciale si energetice depind de transporturile maritime.
Acest mod de a controla activitatea din Marea Chinei de Sud ar corespunde cu doctrina geostrategica “Prima insula din lantul de aparare”, avansata in 1990 de generalul Liu Huaqing, conform careia, pentru a-si asigura securitatea, China trebuie sa controleze intreaga regiune dintre Japonia, Taiwan si Filipine. In afara acestui scop geopolitic, impunerea suprematiei in Marea Chinei de Sud si in alte ape adiacente ar ajuta China sa isi satisfaca in viitor cerintele energetice.
In privinta atingerii acestui obiectiv, imediat dupa 1991, un rol important l-a avut stabilirea de relatii politico-economice cu tarile fostei Uniuni Sovietice. Extinderea si consolidarea legaturilor cu Rusia si cu tarile din vecinatate, precum si stabilirea unor aliante de tipul “Pactului de la Shanhai”, i-au permis Chinei accesul la resursele energetice din Asia Centrala si Orientul Mijlociu, inclusiv prin conducte petroliere de tipul celor din Kazakhstan sau Iran.
Dobandirea suprematiei militare este un alt obiectiv al Republicii China, strans legat de interesele sale strategice si de securitate. Daca in urma cu zece ani, serviciile de informatii ale SUA atrageau atentia asupra planurilor si intentiilor Chinei, acum ele mentioneaza fapte. Astfel, conform recentului raport inaintat Secretarului american al Apararii: • in Pakistan, in Portul Gwadar, foarte aproape de Golful Persic, se afla deja in constructie o baza navala unde sunt amplasate instalatii de monitorizare a navelor ce trec prin Stramtoarea Hormuz; • in Bangladesh, in apropiere de Chittagong, se dezvolta facilitati militare; • in Burma (Myanmar, fosta Birmania), au fost construite baze navale; • pe insulele din Golful Bengal, au fost instalate sisteme de culegere a informatiilor. Relatiile stranse pe care le are cu regimul militar de la Rangoon au facut din statul Burma un adevarat “satelit” al Chinei in Stramtoarea Malacca; • in Cambodgia, conform intelegerilor semnate in noiembrie 2003, China livreaza armament si sprijina pregatirea militara a trupelor. La randul ei, Cambodgia sustine China in construirea unei cai ferate din sudul tarii, pana la mare; • in Thailanda, China participa cu 20 de miliarde de dolari la construirea unui canal in zona Kra Isthmus, care ar permite navelor sa evite Stramtoarea Malacca. Proiectul acestui canal prevede acordarea de facilitati Chinei, care ar spori infuenta acesteia in regiune; • in Marea Chinei de Sud, in prezent, activitatile sunt concentrate pe protejarea sau interzicerea tranzitului tancurilor petroliere. O importanta aparte se acorda dezvoltarii unor forte militare capabile sa proiecteze puterea aeriana si navala dinspre tarm spre insula Hainan.
Toate acestea starnesc ingrijorarea oficialilor de la Pentagon, care considera ca, prin controlul militar al navelor petroliere, China poate reprezenta o amenintare, intrucat “urmareste atat dezvoltarea unor forte navale care sa asigure controlul liniilor maritime, cat si edificarea unor capacitati defensive, de tipul minelor marine si rachetelor sol-nava, pentru a impiedica o potentiala blocare a accesului ei la resursele energetice, in eventualitatea unui conflict cu Taiwanul”.
Liderii de la Beijing considera accesul la resursele petroliere si de gaze naturale ca fiind vital pentru cresterea economica si se tem ca blocarea acestuia ar putea cauza instabilitate si chiar colapsul natiunii. Toate acestea, in conditiile in care cererile energetice, in special la petrol, vor creste semnificativ in ultimii 20 de ani, de la 75 de milioane de barili pe zi, in 2004, la 120 de milioane de barili, in 2025.
