Publicat în

Extinderea Uniunii Europene

Uniunea Europeană a cunoscut, de-a lungul existenţei sale, două procese esenţiale:

  1. adâncirea/aprofundarea integrării, manifestată prin liberalizare economică, reglementări şi politici comune precum lărgirea domeniilor de aplicare a competenţelor comunitare;
  2. extinderea/lărgirea, concretizată în creşterea numărului de membri.

Din motive economice şi politice, aceste procese n-au funcţionat fără dificultăţi, ceea ce înseamnă că Uniunea a cunoscut o evoluţie istorică complexă.

În ceea ce priveşte adâncirea integrării, aceasta s-a realizat cu prilejul revizuirii Tratatului de la Roma (semnat în 1957), care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Agenţiei Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Revizuirea s-a realizat prin:

  • Actul Unic European (Single Act), semnat în 1986 şi intrat în vigoare în 1987, prin care s-a renunţat la principiul unanimităţii în adoptarea deciziilor şi care bloca procesul de integrare;
  • Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht (în 1992 şi intrat în vigoare în 1993);
  • Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997 şi intrat în vigoare în 1999);
  • Tratatul de la Nisa (semnat în 2001 şi intrat în vigoare în 2003), care a reformat instituţiile Uniunii Europene şi procesul de luare a deciziilor.

Adâncirea/aprofundarea integrării s-a concretizat îndeosebi prin:

  • Crearea Pieţei Interne Unice;
  • Realizarea Uniunii Economice şi Monetare, care a permis trecerea la Euro şi care acoperă 12 ţări (mai puţin Suedia, Danemarca şi Marea Britanie, precum şi cele zece ţări care au aderat în mai 2004). Din 2007, la zona EURO va adera şi Slovenia;
  • Adoptarea politicii comune în domeniul pescuitului, după câteva decenii de la instituirea Politicii Agricole Comune;
  • Aprobarea, în 1989, a Cartei Sociale cu privire la drepturile sociale elementare în ţările membre;
  • Adoptarea Convenţiei Schengen, la care au aderat 13 state şi care permite libera circulaţie a persoanelor.

Extinderea Uniunii a avut loc în cinci etape:

  • în 1973, când Marea Britanie a părăsit AELS şi a aderat la CEE (după două tentative eşuate în 1963 şi 1967), împreună cu Danemarca (ale căror exporturi agricole depindeau de piaţa britanică) şi Irlanda (care avea o zonă de liber schimb cu Marea Britanie);
  • în 1981, când a aderat Grecia, pentru a consolida democraţia după dictatura coloneilor;
  • în 1986, au aderat Spania şi Portugalia;

În octombrie 1990, unificarea germană a însemnat o semi-extindere, a U.E:, realizată “prin uşa din spate”, deoarece un fost stat (RDG) a intrat în Uniune ca parte a Germaniei reunificate;

  • în ianuarie 1995, au aderat Austria, Finlanda şi Suedia. Norvegia, care semnase Tratatul de Aderare împreună cu cele 3 ţări, l-a respins pentru a doua oară în urma unui referendum;
  • în mai 2004, au aderat alte zece state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, R. Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

Uniunea îşi atinge scopurile prin intermediul:

  • politicilor comune, în domeniul agriculturii – PAC, al Uniunii Economice şi Monetare, pescuitului, transporturilor, mediului înconjurător, comerţului exterior, competiţiei, dezvoltării regionale, energiei, uniunii vamale;
  • programelor comune, în cercetare-dezvoltare, telecomunicaţii, coordonarea programelor naţionale de dezvoltare ale statelor membre în scopul asigurării coeziunii economice şi sociale, a politicilor sociale.

Cum se explică succesul Uniunii Europene şi capacitatea sa de a atrage noi şi noi membri?

  • Creşterea economică susţinută, care reprezintă şi sursa prosperităţii cetăţenilor săi. Uniunea a depăşit cu succes perioade de criză, a trecut peste obstacole, păstrându-şi identitatea şi forţa de atracţie;
  • Existenţa unei pieţe unice, care a favorizat competitivitatea, dezvoltarea şi înnoirea tehnologică, libera iniţiativă;
  • Un proces democratic de luare a deciziilor, caracterizat prin negociere şi atunci când este posibil – prin consens;
  • Respectarea Tratatelor şi a legislaţiei adoptată în comun şi transpusă obligatoriu în legislaţia naţională; prevalenţa legii în relaţiile dintre membrii Uniunii şi instituţiile acesteia; creşterea rolului UE în planul vieţii politice mondiale, odată cu cel economic şi cel comercial, ceea ce face din Uniune un actor de seamă al viitoarei lumi multipolare.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *