Limitele exercitării unei activităţi licite de către o misiune diplomatic sunt prevăzute la art. 3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963, care declară:
- Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:.
A reprezenta statul acreditant în statul acreditar; a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
Reprezentarea este, în primul rând, participarea misiunii diplomatice la viaţa publică din statul acreditar: participarea la sărbătorile naţionale, la recepţii ş.a.
În al doilea rând, reprezentarea este expresia unei împuterniciri generale dată şefului de misiune diplomatică de a exprima voinţa, dorinţele, preocupările şi punctele de vedere ale statului acreditant. Aşa cum rezulta din prevederea de la lit., ,a” a articolului 3, misiunea diplomatică reprezintă statul acreditant şi nu pe şeful de stat sau guvernul.
acestui stat; aceasta înseamnă că poziţiile ambasadorilor, preocupările şi acţiunile lor trebuie să se încadreze în politica statului, aşa cum este ea elaborată de autorităţile competente ale acestuia. Am arătat că diplomaţia promovează cu mijloace specifice politica externă a unui stat, care este elaborată de un mecanism mult mai complex decât şeful de stat sau de guvern. Obiectivele diplomatice sunt cuprinse în constituţiile statelor. Aceste obiective trebuie să le îndeplinească o misiune diplomatică.
A se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant.
Ocrotirea intereselor statului acreditar este una din cele mai vechi funcţii; ea are la bază, in principal, negocierea. Totuşi ea începe să piardă din importanta, întrucât la negocierile vizând încheierea de convenţii şi tratate, prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite domenii, participă tehnicieni ai administraţiei, specialişti în diferite domenii.
Misiunile diplomatice participa la aceste negocieri şi la pregatirea lor. Termenul de negociere nu se referă la un tratat, ci el priveşte rezolvarea problemelor pe cale bilaterală, care interesează cele două state. O întâlnire a şefului de misiune diplomatică cu ministrul afacerilor externe este deja o negocicre, o întrevedere politică, un schimb de opinii politice şi o viziune asupra căilor dezvoltării relaţiilor bilaterale.
Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. Negocierile oficioase sunt de sondare a opiniilor, a intenţiilor, care nu angajează cele două state. Negocierile oficiale sunt purtate, însă, în numele statului, pe care îl angajează.
Forma negocierilor poate fi orala sau scrisă.
A ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
Orice negociere presupune un interes de a promova o poziţie sau drept al statului acreditant, dar ea cere, pentru a fi cu rezultate trainice, să se înţeleagă punctul de vedere al partenerului, interesul acestuia, care trebuie să fie conciliat cu interesul statului acreditant. Trebuie menţionat că negocienile, oricât ar fi de deschise, trebuie să aibă un maximum de secret; acest lucru este valabil mai ales atunci când negocierile se fac în scris, regula fundamentală fiind că nu se poate da publicităţii o propunere scrisă, fără acordul partenerului.
Funcţia de observare şi informare priveşte, în special, cunoaşterea atentă a vieţii sociale, politice şi economice a statului acreditar din partea misiunii diplomatice. Ba trebuie să cunoască viaţa politică internaţionala şi, în acest context, poziţia statului acreditar faţă de diferitele evenimente internaţionale, relaţiile acestuia, pretenţiile şi aversiunile lui etc.
Funcţia de informare şi observare are în vedere, pe acelaşi plan, urmărirea modului de evoluţie a relaţiilor bilaterale pe probleme politice, culturale, comerciale.
O misiune diplomatică poate fi o sursă de informare chiar pentru statul acreditar, putând transmite, cu asentimentul sau la ordinul ministerului afacerilor externe, informaţii despre tratatele încheiate sau în curs de finabizare, despre intenţia de a demara o acţiune diplomatică importantă etc. De menţionat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate mijloacele licite de informare: contacte oficiale sau oficioase, relaţii de prietenie, discutii cu colegii diplomaţi, comunicatele de presă, părerile opoziţiei, ale personalităţilor politice etc.
Protecţia diplomatică este mijiocul prin care misiunea diplomatic ocroteşte interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, personae fizice sau juridice.
Protecţia se realizează prin intervenţii diplomatice în favoarea cetăţeanului lezat printr-un act ilicit, mergânclu-se până la posibilitatea de a aduce chestiunea în faţa unui tribunal internaţional sau arbitraj. Fundamentul protecţiei diplomatice este în obligaţia statelor de a asigura străinilor care se găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratament, cât şi în acordurile bilaterale încheiate între părţi. Protecţia diplomatică se exercită numai pentru cetăţenii statului acreditant, care au avut cetaţenia la data când a avut loc actul ilicit şi nu sunt cetateni ai statului acreditar. Cu toate acestea, un stat poate să exercite protecţie diplomatică pentru străini în situaţia că statul intervenient şi-a asumat reprezentarea diplomatică, când aceasta are la bază o legătura specială, cum este Elveţia faţă de Liechtenstein sau, în caz de război, dacă o misiune diplomatică a unui stat neutru este însărcinată să apere interesele unuia dintre statele beligerante. Acest ultim caz este prevăzut în alineatul, ,c” al art. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care dispune:
,,În caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar, statul acreditant poate încredinţa protecţia intereselor sale şi ale resortisanţilor unui stat terţ, acceptat de statul acreditar” 14
Potrivit acestui articol, rezultă principiul că statul pe tentoriul căruia se exercită protecţia trebuie să fie de acord cu aceasta. De aceea, apare legitim faptul că Indonezia a cerut, în anul 1961, Marii Britanii să înceteze reprezentarea intereselor olandezilor în această ţară; după cucerirea independenţei, Indonezia nu a stabilit relaţii diplomatice cu Olanda, astfel încât aceasta din urmă a apelat la serviciile Marii Britanii pentru apărarea intereselor cetăţenilor săi. Ceea ce nu este acceptabil este faptul că Indonezia a cerut ca nici un stat să nu exercite protecţia cetăţenilor olandezi, poziţie inadmisibilă potrivit normelor dreptului gintilor.
Prin toată activitatea sa misiunea contribuie la cooperarea internaţională, care este menită să asigure permanenţa raporturilor prieteneşti între state şi să-şi aducă prin aceasta contribuţia la colaborarea internaţională.
Menţionăm că o misiune diplomatică exercită funcţii consulare. Acestea se referă în special, la protecţia şi asistenţa consulară, la acordarea vizelor, legalizarea de documente, eliberarea de paşapoarte etc.
În cadrul Conferinţei de Ia Viena din anul 1961 s-au ridicat obiecţiuni la propunerea potrivit căreia stabilirea relaţiilor diplomatice implică stabilirea relaţiilor consulare. Spania a susţinut că misiunea diplomatic poate exercita funcţii consulare, dacă statul acreditar nu se opune; Italia a susţinut că o misiune diplomatică poate crea o secţie consulară, dacă statul acreditar aprobă aceasta; Rusia a
susţinut că statul acreditar nu poate face o poziţie că rnisiunea diplomatică să exercite funcţii consulare. Drept urmare, Conferinţa de la Viena a adoptat art. 3, paragraful 2, care declară: ,,Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca interzicând
exercitarea de funcţii consulare de către o misiune diplomatică”.
