Intotdeauna religia a fost un factor important în istoria Orientului Mijlociu. Ierusalimul este locul sfânt al celor trei mari religii ale lumii: Creştinismul, Islamul şi Iudaismul. Dominaţia asupra regiunii a fost exercitată alternativ de-a lungul secolelor, de către fiecare din cele trei religii.
Iudaismul a fost prima dintre cele trei religii care a dominat, în sens restrâns regiunea Orientului Apropiat şi Mijlociu, apărând în secolul XIII î.C. în Canaan, zonă în care este plasat astăzi Israelul. Această regiune reprezintă
„Pământul Făgăduinţei” promis – conform Torei- de către Dumnezeu „poporului ales”, poporului lui Israel. Prin cucerirea Ierusalimului de către romanii conduşi de generalul Vespasian , începea noua dispersare a populaţiei evreieşti.
În jurul anului 30 d.C. creştinismul începe să aibă o influenţă serioasă în regiune, Israelul de astăzi păstrând încă multe din cele mai sfinte locuri ale creştinismului.
Islamul îşi face cunoscută influenţa, mai ales, intrarea pe scena Istoriei, prin Profetul Mohammed (570 d.C.) care adună locuitorii din zonă sub credinţa că „ nu există alt Dumnezeu decât Allah şi Mohamed este profetul său”; de asemenea el încuraja convertirea creştinilor şi a iudeilor din regiune, promovînd şi toleranţa. Cu timpul, tot mai multe comunităţi au aderat la noua religie, în preajma secolului IX, araba devenind principala limbă de circulaţie în Orientul Mijlociu.
În viziunea islamiştilor ortodocşi, necredincioşii sunt o singură naţiune: după cum consemnează tradiţia. Scopul teocraţiei lui Allah este de a se răspândi la nivelul întregii lumi. „Ceilalţi” trebuie convertiţi pentru a servi legilor sale politico-religioase. Atât timp cât rămân necredincioşi, „ceilalţi” sunt inferiori şi aserviţi. Noţiunea de pace (salem) este exclusă şi nu poate fi adusă în discuţie decât în termenii unei convertiri la islam.
Cu excepţia cruciadelor-secolele XI-XIII, Orientul Mijlociu a fost dominat de musulmani o perioadă de aproximativ paisprezece secole. Căderea Imperiului Otoman de după primul război mondial, a dus la reapariţia stării conflictuale în regiune, evreii reclamând drepturi teritoriale, în special asupra Palestinei; crearea statului Israel, la 14 mai 1948, a alimentat tensiunile religioase deja existente, care s-au transformat în războaie duse în numele dreptului de posesiune a teritoriilor. Liderii religioşi au adus argumente care să motiveze lupta pentru teritorii (Rabinul Meier Kahane, membru al Extremei drepte din Israel, asasinat la New York în 1990, afirma că „nu există mai multe mesaje în iudaism. Există doar unul. Şi acest mesaj este să faci ceea ce vrea Dumnezeu. Uneori Dumnezeu vrea ca noi să mergem la război, alteori vrea să trăim în pace… Dar există numai un singur mesaj: Dumnezeu a vrut ca noi să venim în această ţară şi să întemeiem un stat evreiesc”). De aici până la apariţia fanatismului religios nu a fost decât un pas.
Din punct de vedere doctrinar, până la incursiunile napoleoniene de la sfârşitul secolului XVIII, islamul intrase într-o acută stare de declin. Companiile napoleoniene au sporit îngrijorarea privind starea islamului, constituindu-se totodată într-un catalizator al tuturor dezbaterilor privind declinul său momentan. Doctrinele şi instituţiile fundamentale , tradiţionale erau ameninţate de sistemul de valori seculare: liberal- naţionaliştii aveau ca idee centrală individul şi statul, idee ce contracara copleşitoarea putere a Creatorului şi universului Său; ideologiile socialiste promiteau- contrar celor religioase- raiul pe pământ fără existenţa posibilităţii mântuirii în viaţa de apoi. Tot ceea ce intra până atunci sub incidenţa religiei este acum degradat, devalorizat într-o singură variabilă, în relaţiile sociale. În spatele acestei transformări s-a aflat triumful economiei , tehnologiei şi acţiunilor militare, majoritatea având ca punct de plecare Europa Occidentală.
Versiunile secolului XX ale secularismului, totalitarismul de stânga şi dreapta, au dat şi mai multe argumente islamiştilor pentru a condamna modelul occidental drept un model inaplicabil. Cu toate aceste critici, neo islamiştii au aplicat cu succes reţeta tehnologiei occidentale, combinată cu sistemul tradiţional de valori. Pentru majoritatea islamiştilor, o soluţie ar fi fost: fie să reformeze sistemul de valori prin modernizare, fie prin revitalizarea credinţei şi a practicilor primare ale religiei. Potrivit puritanilor islamici, nereuşitele din trecut nu indică o slabă capacitate de adaptare la idei noi, ci erori apărute ca urmare a îndepărtării de ideile Profetului.
Se dezvoltă în regiune, însă, şi ideologii ce au recuperat idei pozitive , cum ar fi „a treia cale” a lui Muamer Qaddafi. Chiar şi regimuri cu un grad secular ridicat sau de dictatură militară au simţit nevoia de a-şi legitima conducerea invocând principii islamice. Căutând să menţină controlul, islamul a fost de obicei folosit pentru a motiva acţiuni violente, de represiune asupra populaţiei. Există şi situaţia inversă : fundamentaliştii islamici care recurg la violenţe îndreptate împotriva conducerii laice care nu este destul de devotată principiilor teocratice atunci când ajunge la putere.. Această situaţie a fost identificată la musulmanii brethren în Egipt, precum şi în Iordania şi Siria, dar există şi în ţări nearabe, dar islamice, cum ar fi Turcia şi Iran.
In ultimele decenii, islamul a devenit punct de referinţă al unei largi palete de activităţi politice, iniţial în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Termenul de „Islam politic” a fost folosit de mulţi cercetători şi analişti pentru a putea diferenţia explozia fără precedent a religiei islamice, cu implicaţii în politica seculară, şi formele pioase de credinţă şi ritual cuprinse în mai largul concept de „Islam”.
Islamul politic îşi manifestă influenţa asupra deciziilor politice,în dezvoltarea socio-culturală, dar este adeseori ineficient în încercarea de preluare a puterii. Campaniile mişcărilor radicale s-au desfăşurat, în special, în domeniul socio-cultural, în jurul unor probleme ce vizau rolul femeii şi al bărbatului în societate , fertilitatea, consumarea obiceiurilor, dar şi acţiuni de marginalizare a creştinilor, cenzura filmelor, pieselor de teatru şi a cărţilor. Ca urmare, practica religioasă strictă s-a răspândit, conducând la o presiune socială crescândă. Organizaţiile islamice voluntare s-au înmulţit ,iar mijloacele de popularizare a islamului s-au diversificat prin apelarea la mijloace media (casete audio ,video,
cd.)
Islamul posedă anumite particularităţi: scripturalism, puritanism, individualism,tendinţa spre regulă. De multe ori, acest islam puritan, regenerator, fundamentalist, îndeplineşte funcţia naţionalismului din alte regiuni: asigură o nouă imagine unor oameni care nu se mai identifică cu poziţia lor în comunitate, clan sau trib. Acolo unde aceste forme nu mai sunt funcţionale , cei ce le părăsesc sunt dornici să se alăture unei culturi ce le oferă identitate.
In spectrul reprezentat de sectele musulmane, shiismul este cel care se apropie cel mai mult de cultul personalităţii, opunându-se cultului egalitarist, din punct de vedere religios, al Legii. Cultul martiriului devine totuna cu cel al personalităţii. Pe cultul martiriului s-a sprijinit masiv mişcarea lui Khomeini, atunci când a trebuit să mobilizeze masele, dar a fost şi primul abandonat politic de Khomeini, după victoria revoluţiei iraniene. Khomeini a redus islamul la
aplicarea Legii, a „sunnificat” shiismul. Organizarea politică shiită a devinit o republică sub autoritatea erudiţilor, diferenţa venind din faptul că nu se aplică voinţa poporului, ci voinţa divină, manifestată prin unica Lege: Sharia.
Lumea islamică este în ultima perioadă influenţată de o percepţie a islamului care a fost numită de către musulmanii moderaţi „wahhabism”. Cei implicaţi, însă, nu agreează această denumire preferând-o pe cea de „salafism”*. Nu este vorba despre o mişcare organizată, ci despre o viziune islamică care dă întâietate unei lecturi literale şi puritane a Coranului, respingând chiar istoria lumii islamice din epoca ce a urmat celei a Profetului şi a însoţitorilor săi. Este un fundamentalism care vrea să impună Sharia ca unică regulă de comportament uman şi social, refuzând legătura cu orice formă de cultură ce s-ar putea dezvolta alături de cea strict religioasă (literatură, arte plastice). Această formă de islam se poziţionează într-o opoziţie clară faţă de creştinism şi iudaism. Una din caracteristicile sale principale este trasarea unei linii de demarcaţie între adevărata religie (din) şi impietate (kufr), linie care e trasată frecvent în interiorul comunităţilor musulmane.
Wahhabismul saudit fondat de Abd-el Wahhab (1703-1791) încurajează scripturalismul, refuzând contactul cu orice nu aparţine de islam, fiind constituit ca reacţie la alte şcoli islamice, nu contra Occidentului. Saudiţii au jucat un rol cheie în răspândirea fundamentalismului modern. Naţionalismul arab, shiismul iranian au încurajat, în planul religios, un tip de islam sunnit doctrinal, conservator, foarte ostil, însă, formelor occidentale de civilizaţie (ierarhia religioasă în Arabia Saudită este independentă de Casa Saud). Saudiţii au răspândit wahhabismul, acesta fiind adoptat şi de alte şcoli. Conţinutul pedagogic este restrâns în favoarea manualelor despre fiqh (dreptul aplicat) şi ibadat (devotamentul). Principala activitate a profesorilor este fatma (consultarea juridică) şi redactarea de tratate despre ceea ce este permis şi interzis, care sunt apoi difuzate fie sub formă de broşuri cu tentă didactică,fie în formă electronică pe Internet. Saudiţii au întrebuinţat mare parte a puterii lor financiare pentru difuzarea acestui tip de învăţătură. Organizaţi precum „Rabita” (Liga Islamică Mondială) sau „Da’wah”, au acţionat în direcţia dezvoltării institutelor islamice, madrase, susţinute financiar de către bănci islamice saudite ori de către oameni de afaceri îndemnaţi să plătească impozitul islamic (zakât) către aceste instituţii.
Fundamentaliştii islamici, în ansamblul lor, vizează atît comunităţi, cât şi indivizi izolaţi în căutarea unei apartenenţe, identităţi. Această tendinţă de islamizare globală ce pleacă de la ideea unei comunităţi musulmane universale, poate fi realizată, din punct de vedere al noilor fundamentalişti, prin îndepărtarea culturii dominante-cea occidentală, cu precădere a formei sale americane. Realizarea UMMA-comunitate integrală- înseamnă universalizarea islamului, cu musulmani a caror identitate nu va depinde niciodată de teritoriu sau naţiune. Apariţia unui sistem secular, care să exercite un control asupra statului, ar însemna ca acest sistem să fie situat deasupra UMMA, ceea ce ar fi o impietate. Statul poate fi obligat să răspundă pentru încălcarea Legii sau pentru nereuşita în aplicarea ei, dar nu în faţa unui sistem impus de voinţa populară opusă voinţei divine. În viziunea UMMA, singurul liant ce uneşte societatea este cel al
Termenul trimite la adepţii islamului salafilor, islamul însoţitorilor profetului.
88
credinţei. Ibn Khaldun enunţa această definiţie a statului: „Statul este instituţia ce împiedică orice injustiţie în afara celei comise de el însuşi.”
La 24 noiembrie 2002, publicaţia „The Guardian” a făcut cunoscute principalele obiective de luptă şi justificările doctrinare ale liderului Ben Laden, „inamicul public nr. 1″ al luptei împotriva terorismului internaţional. In viziunea lui Ben Laden, cei ultragiaţi au dreptul de a lupta cu armele, şi Allah îi protejează. Lupta împotriva „necredincioşilor” este o lovitură aplicată lui „Satan”. SUA se fac vinovate de înfiinţarea şi susţinerea statului Israel şi de ajutorul oferit „evreilor” în Palestina. In plus, SUA a aprobat represiunile antimusulmane din Somalia, Cecenia, Kashmirul Indian, au patronat regimurile antiislamice, au „jefuit” petrolul „poporului musulman” etc. SUA sunt, deci”agresoare” şi împotriva lor trebuie purtat un neîntrerupt „Jihad”. Efortul armat al Al Qaeda urmăreşte şi: islamizarea întregii lumi, purificarea civilizaţiei prin supunerea faţă de „Sharia”, consolidarea „Naţiunii Islamice”(„naţiunea monoteismului, a onoareişi respectului, a martiriului, victoriei şi succesului”). Discursul lui Ben Laden este o respingere în bloc a civilizaţiei occidentale, cu elemente de critică a experienţei politice sovietice şi cu puternice accente antisemite. „Împărăţia lui Allah” va trebui să succeadă dominaţiei „rasei albe”, „bolnave” şi”necredincioase”, şi lupta armată împotriva apărătorilor ei este pe deplin justificată. Bogaţii şi săracii, albii, negrii şi galbenii nu se vor reconcilia decât acceptând „Legea lui Allah”.
Oliver Roy* este de părere însă, că radicalismul politic islamic nu este o consecinţă directă a acestor tendinţe religioase, ci că, mai degrabă, se constituie într-un factor suplimentar adăugat islamizării, într-un spaţiu de contestare anti-imperialistă şi a lumii a treia. Nu pare a exista, totuşi, o legătură explicită între răspândirea fundamentalismului şi terorism, deşi există un spaţiu comun ambelor, wahhabismul saudit fiind cel mai potrivit exemplu.
Minorităţile religioase şi etnice au influenţat semnificativ evoluţia politică, economică, culturală şi ideologică a Orientului Mijlociu. Relaţiile minorităţiilor cu populaţiile majoritare musulmane au urmat trase oscilante de la o ţară la alta. In unele cazuri, părţi ale diferitelor comunităţi religioase şi/sau etnice mai puţin numeroase au fost integrate progresiv în societatea naţională. In altele, tensiunile etnice, naţionaliste, religioase sau sectare au fost acutizate prin violenţe şi uneori războaie.
In Orientul Mijlociu, cele mai multe dintre minorităţile etnice sau religioase au rădăcini istorice străvechi: comunităţi religioase cum ar fi copţii în Egipt, asirienii şi kurzii în Mesopotamia, evreii în Palestina, shiiţii în Irak şi Liban, alamiţi în Siria sau diferite secte creştine din regiune. Alte comunităţi sau minorităţi au apărut prin migraţie, de-a lungul timpului. Dacă sub dominaţie otomană statutul legal, politic şi social al diferitelor minorităţi era în general determinat de afilierea religioasă şi nu etnică, în secolul XIX intervin schimbări în poziţiile şi relaţiile dintre comunităţile religioase importante, care au fost influenţate, în mare parte, de reformele otomane intreprinse în scopul îmbunătăţirii situaţiei administrative, economice, bazate în majoritate pe idei europene. Aceste reforme au fost însoţite de violenţe şi au contribuit la apariţia unor mişcări naţionale, în special în Siria şi Liban.
în „L’Echec de l’islam politique”, Seuil, Paris, 1992
89
IORDANIA. Regatul Hashemit a constituit pentru Orientul Mijlociu un exemplu al integrării paşnice a minorităţilor religioase şi etnice în statul-naţiune. Ne referim aici la comunităţile relativ restrânse de arabi creştini sau nearabi circassieni. Acest proces de integrare continuă şi poate avea rezultate atâta timp cât monarhia exercită un control puternic, pe baze constituţionale, pe calea procesului de democratizare în care s-a angajat.
EGIPT. Cu străvechi origini egiptene, minoritatea coptă a împărtăşit viaţa socială şi culturală cu majoritatea musulmană. Ca cea mai numeroasă minoritate din Egipt copţii ortodocşi ar fi putut avea parte de acelaşi proces paşnic de integrare ca şi creştinii din Iordania. Început în secolul XIX, acest proces a fost împiedicat de acţiunile militanţilor musulmani, ducând astfel la creşterea tensiunilor dintre musulmani şi creştini. Starea de anxietate a comunităţii copte s-a acutizat în secolul XX. Oscilarea între integrare şi respingere a avut ca apogeu starea de izolare. Situaţia a înregistrat o îmbunătăţire după mijlocul anilor ’90, când forţele de securitate egiptene au început să se implice în stoparea multora dintre violenţele îndreptate împotriva creştinilor. Membrii minorităţii copte continuă să fie supuşi unui tratament discriminatoriu în ceea ce priveşte funcţiile în anumite instituţii ale statului, în sectorul public şi sistemul educaţional. Ca urmare a acestei marginalizări, cazurile de emigrare au crescut. Preşedintele egiptean Hosni Mubarak a dat de înţeles că este preocupat de situaţia grea a minorităţii copte, însă atâta timp cât influenţa grupurilor democratice, liberale şi seculare rămâne slabă, aproape neînsemnată, statul va fi incapabil să ofere membrilor minorităţii copte drepturi depline. O intervenţie din partea SUA, în sprijinul minorităţii copte este puţin probabilă, Egiptul având importanţă strategică pentru acestea.
Israel. În Israel, mai mult de un milion de locuitori,ceea ce reprezintă aproximativ 18.8% din populaţia totală, nu sunt evreLDeşi sunt definiţi colectiv ca cetăţeni arabi ai Israelului, există mai multe grupuri care deşi folosesc limba arabă, fiecare are caracteristici deosebite:
– arabi musulmani, aproximativ 780.000, dintre care cei mai mulţi sunt sunniţi, constituie un 76% din populaţia care nu e de origine evreiască. Cea mai mare parte a lor este concentrată în partea de nord a ţării, raspândită la sate sau în orăşele mai mici.
– arabii beduini reprezintă circa 10 procente din totalul populaţiei musulmane, fiind împărţiţi în aproape 30 de triburi, cele mai multe răspândite pe o zonă extinsă în sud. Foşti păstori nomazi, beduinii traversează o perioadă de tranziţie de la organizarea tribală la forme permanente de organizare sedentară, integrându-se progresiv în forţa de muncă israeliană.
– arabii creştini sunt, ca număr, al doilea grup minoritar din Israel-aproximativ 150.000-locuind mai ales în zonele urbane (Nazareth, Shfar’am şi Haifa). Majoritatea creştinilor este afiliată bisericilor astfel: Greco-Catolică 42%, Ortodoxă 32%, Romano-Catolică 16%.
– druzii, aproximativ 80.000, vorbitori de arabă, răspândiţi în peste 20 de sate din nordul Israelului, constituie din punct de vedere religios, cultural şi social o comunitate aparte. Religia druzilor nu este accesibilă celor din afara comunităţii,cel mai cunoscut aspect al filosofiei acestei religii fiind conceptul de taqiyya, care cheamă la loialitate deplină a adepţilor faţă de guvernul ţării în care locuiesc.
– circassienii, într-un număr de circa 3.000 , concentraţi în două sate din nord, sunt musulmani sunniţi, deşi nu au origini arabe şi nici nu împărtăşesc moştenirea culturală a majorităţii comunităţii islamice. Păstrându-şi totuşi o identitate etnică distinctă, reuşesc să participe la activităţile economice şi naţionale ale Israelului, făra a fi asimilaţi de către comunităţile evreieşti sau de către cele musulmane.
In timpul primelor două decenii de independenţă, Israelul a tratat minoritatea arabă ca potenţial element subversiv şi a impus restricţii stricte în ceea ce privea arabii israilieni. Pe măsură ce autoritatea statului a crescut, cetăţenilor arabi li s-au acordat treptat drepturi egale, cetăţenii arabi nemaifiind văzuţi ca o minoritate ci ca şi comunitate religioasă separată, care s-ar putea adapta, chiar integra în statul evreu. Comunitatea care s-a adaptat cel mai bine a fost cea a druzilor.
Liban. După 1943, pentru câteva decenii, creştinii maroniţi, musulmanii shiiţi şi sunniţii au cooperat în Liban, conform principiilor pluralismului, într-un regim de cvasi-democraţie în care dominau maroniţii. Inclinarea balanţei demografice în favoarea musulmanilor, radicalizarea naţionalismului arab, prezenţa militară palestiniană, toate acestea, corelate cu intervenţiile Siriei şi Israelului, au făcut ca maroniţii să adopte o atitudine defensiv-militantă care a culminat cu războiul civil religios dintre 1975-1990. După război, numărul musulmanilor din instituţiile guvernamentale a crescut, sub supraveghere siriană. Sub anumite aspecte, însă, situaţia rămâne similară celei dinaintea războiului civil, tendinţele sectare păstrându-se la un nivel ridicat. Aceste tendinţe sunt totuşi contrabalansate de reuşita alianţelor dintre shiiţi, sunniţi, druzi şi creştini de a intra în parlament. Singura provocare a acestui sistem politic rămâne dorinţa „Hezbollahului” de a transforma Libanul într-un stat islamic.
Irak. În Irak, regimul minorităţii sunnite Baas conduce o comunitate shiită-ce însumează mai mult de 50% din populaţie-şi o minoritate kurdă ce constituie aproximativ 20% din numărul total al locuitorilor acestei ţări. Persistenţa naţionalismului kurd a fost favorizată şi de topografia zonei înalte şi accidentate din nordul şi nord-estul ţării, care este locuită de kurzi.
În 1991 militanţii shiiţi s-au revoltat împotriva guvernării, însă regimul brutal impus de Saddam Hussein a zdrobit aceste luări de poziţie, astfel încât, în prezent, tot mai mulţi shiiţi irakieni optează pentru integrare, deci şi pentru participare în sistemul politic şi socio-economic.
În ceea ce priveşte populaţia kurdă, aceasta, prin vocea naţionaliştilor kurzi, rareori au cerut independenţa faţă de Irak, dorind mai degrabă autonomie politico-teritorială, administrativă, reprezentare în instituţiile statului şi o împărţire echitabilă a veniturilor obţinute în contul petrolului din Kurdistan. Statutul kurzilor din Irak depinde în mare măsură de poziţiile şi politicile adoptate de puterile internaţionale. O entitate kurdă independentă în Irak nu ar conveni nici Turciei, pentru că ar crea precedent pentru propria populaţie de origine kurdă. Mai mult, unii analişti afirmă că regimul irakian al lui Saddam Hussein, în opoziţia sa vehementă faţă de separatismul kurd, ar face mai degrabă concesii populaţiei shiite pentru a găsi un aliat împotriva kurzilor.
În regiunea Orientului Mijlociu s-a observat faptul ca membrii comunităţilor creştine din clasele superioare sau de mijloc s-au integrat în societăţi cu un grad secular mai ridicat (Iordania, Siria, Irak, iar uneori Egipt). În ţări cu puternice mişcări sau politici islamice, creştinii sunt trataţi cu suspiciune, deseori cu violenţă. Dacă cele mai multe minorităţi religioase par a se integra într-o formă sau alta în statul naţiune, nu acelaşi lucru se întâmplă cu minorităţile etnice (minoritatea kurdă, de exemplu) care continuă lupta pentru autoguvernare în condiţii democratice.
