După cel de al doilea război mondial s-au produs unele evoluţii cardinale cantitative şi calitative în sfera cognitivă, elaborări care au avut repercusiuni esenţiale asupra investigaţiilor relaţiilor internaţionale: pentru prima oară domeniul a primit într-un termen scurt un set important de mijloace de observaţie şi cercetare, modelare şi pronosticare, apariţia acestui instrumentariu fiind suficientă pentru aprofundarea şi diversificarea cercetărilor. Conexiunea dintre noutatea mijloacelor implementate, transformările în cadrul obiectului de studiu şi necesităţile reale ale politicii în asigurare ştiinţifică, susţine N. Kosolapov, a condiţionat saltul calitativ al ştiinţei relaţiilor internaţionale. În acest sens, după cum am subliniat deja, realismul politic a fost teoria care a contribuit esenţial la delimitarea legitimă a unei discipline independente de celelalte ştiinţe sociale.
Ţinem să precizăm că subscriem la tendinţele generale de a rezuma teoria prin şcoli şi paradigme, conceptualizări şi modele. Conform lui P. Ţîganov, teoria relaţiilor internaţionale este „totalitatea generalizărilor conceptuale reprezentate de şcolile teoretice aflate în polemică şi care alcătuieşte câmpul tematic al unei discipline relativ autonome[1]. În opinia lui P. de Senarelens, teoria relaţiilor internaţionale poate fi definită ca “cercetare a cadrelor conceptuale care permit de a organiza investigaţiile şi orientează formularea ipotezelor pertinente despre explicarea fenomenelor şi proceselor studiate, ameliorând înţelegerea lor”[2]. Cât despre problemele şi fragmentările ce afectează Relaţiile Internaţionale, asupra cărora insistă St. Hoffmann şi alţi cercetători, analistul francez este de părere că analiza politicii internaţionale nu prezintă un caz deosebit, ci se confruntă cu dificultăţi identice procesului de investigaţie a oricărui obiect complex al ştiinţelor sociale. “Cercetătorul depune eforturi de a defini cu precizia cea mai posibilă particularităţile relaţiilor internaţionale, conceptele care permit de a contura fenomenele şi procesele ce formează însuşirile şi structurile principale care marchează evoluţia lor. Prin această construcţie conceptuală el de asemenea defineşte variabilele ce trebuie luate în calcul şi ierarhiile stabilite între ele, urmărind să prezinte în acest context instrumente riguroase de măsură”[3].
- Goldman din contra, propunând clasificarea unor teme de discuţie din cadrul Relaţiilor Internaţionale, cum ar fi locul statului – naţiune în cadrul disciplinei, sfârşitul războiului rece, teoria ca discurs sau conjunctură ş.a., consideră că „definirea domeniului ca unul opunând „şcoli” concurente … s-a dovedit a fi puţin utilă”[4] din cauza că imaginea lui se asociază mai degrabă cu o „competiţie oligopolică între conglomerate conduse de americani”, ale căror idei trebuie în totalitate sau acceptate, sau neacceptate. În aceeaşi ordine de idei, Y. Ferguson şi R. Mansbach subliniază că „multe şcoli contestă, dar foarte puţine comunică cu adevărat”. De fapt, K. Goldman nu este unicul cercetător care consideră că Relaţiile Internaţionale sunt „subjugate intereselor… S.U.A.”, în special celor de securitate (R. K. Ashley ş.a.), indicând, alături de St. Hoffmann, asupra unor dificultăţi rezultate din natura domeniului şi trăsături suplimentare dobândite din cauza dominaţiei americane. A. Hirschman exprimă părerea că cea mai pronunţată trăsătură este căutarea certitudinii, iar St. Hoffmann susţine că a descoperit în domeniul ştiinţei relaţiilor internaţionale o formă acută a unei probleme generale cu care se confruntă ştiinţa socială – tensiunea dintre nevoia aşa-numitei cercetări fundamentale care ridică cele mai generale şi mai pătrunzătoare întrebări provenite din natura activităţii studiate şi dorinţa de răspunsuri rapide la problemele existente a celor care … finanţează, solicită sau orientează investigaţiile”[5].
- Goldman are perfectă dreptate când afirmă că imaginea disciplinei este a „unui domeniu caracterizat de clivaje fundamentale generând „dezbateri” recurente de maximă importanţă”, considerate de A. Celeadinski, Y. Ferguson, R. Mansboch ş.a. aflate în concurenţă în majoritatea cazurilor, iar câteodată completându-se reciproc. S. Smith şi K. Booth identifică trei direcţii care pot genera polemică în teoria relaţiilor internaţionale: metodologia, epistemologia şi ontologia.
Definirea şi fundamentarea clasică a Relaţiilor Internaţionale a fost realizată cu referire la obiectul unic, însă după Cel de al doilea război mondial, fiind pus în faţa riscului de a deveni o componenţă internaţională a altor discipline şi de a fi absorbit de alte ştiinţe sociale, domeniul relaţiilor internaţionale a avut nevoie de legitimitate ştiinţifică, care a fost oferită de realismul politic, chiar dacă S. Guzzini consideră că el începe cu idealismul politic. Asociindu-se primele două decenii postbelice cu Relaţiile Internaţionale, realismul politic s-a fundamentat şi prin polemica indirectă cu idealismul politic, prevederile utopiste ale căruia au fost invalidate de izbucnirea conflagraţiei mondiale la sfârşitul anilor ¢30 ai secolului trecut, dar au servit în calitate de teze ce trebuie negate, insistându-se că trebuie elaborate altele, de conţinut calitativ nou. Prin urmare, prima „mare dezbatere” dintre realismul politic şi idealismul politic, vizează diferite abordări ale Relaţiilor Internaţionale, subliniindu-se oportunitatea abandonării normative contra celei pozitiviste.
Ar fi de precizat însă că reprezentanţii şcolii engleze a relaţiilor internaţionale identifică trei direcţii clasice în politica internaţională, aflate în polemică sau în competiţie. Astfel, M. Wight prezintă politica internaţională în termenii dezbaterii între interpretarea realistă sau machiavelică, ce scoate în evidenţă conflictul dintre state, interpretarea raţionalistă sau grotiană, care pune accentul pe cooperarea sau raporturile între state şi interpretarea revoluţionară sau kantiană, care pune în evidenţă unitatea şi solidaritatea omenirii[6]. Luând ca bază această divizare, H. Bull susţine că de-a lungul istoriei sistemului de state moderne s-au aflat în competiţie trei tradiţii de gândire: hobbesiană sau realistă, care priveşte politica internaţională ca pe o stare de război; kantiană sau universalistă, care vede funcţionând în politica internaţională o comunitate potenţială a omenirii, şi cea grotiană sau internaţionalistă, care consideră politica internaţională ca desfăşurându-se în cadrul societăţii internaţionale[7]. În acest sens, M. Wight este de părere că adevărul trebuie căutat în argumentele şi disputa dintre cele trei interpretări, iar H. Bull consideră că fiecare dintre ele incorporează o mare varietate de doctrine între care există doar o legătură slabă. Esenţial este că primul a urmărit să identifice, iar al doilea să dezvolte interpretarea grotiană: în spirit conservatist, ei nu puteau accepta nici revoluţionarismul, în special M. Wight, nici în totalitate realismul, mai puţin acelaşi M. Wight, căutând bază de continuitate pentru idealism. Însă M. Wight nu reuşeşte să definească raţionalismul, iar conform lui H. Bull, ideea de societate internaţională s-a aflat mereu în defensivă.
Revenind la prima „mare dezbatere” din perioada postbelică, care, de altfel, a dat startul ulterioarelor polemici de amploare de conţinut metodologic, ar fi de remarcat că este recunoscută aproape în umanitate de comunitatea ştiinţifică. Cât despre discuţiile care au urmat, divergenţele de opinii se referă la perioade şi la protagonişti. Astfel, K. Goldman identifică trei „mari dezbateri”:
- idealismul originar al disciplinei şi provocarea lansată de realism;
- abordarea ştiinţifică şi abordarea tradiţională;
- neorealism şi alţii, adică toţi cei care, conform lui R. Brown, au încercat să se opună „contraatacului realist la adresa interdependenţei şi altor preocupări substatale sau transnaţionale”[8], „contra-contraatacul lor, în opinia lui K. Goldman, fiind unul intens”[9].
- Lapid de asemenea deosebeşte „trei dezbateri” în Relaţiile Internaţionale:
- realism şi idealism;
- istorie şi ştiinţă;
- pozitivism şi postpozitivism, ultimul fiind consecinţă a „prăbuşirii promisiunilor empiriste, pozitiviste”[10].
- Waever susţine că teoria relaţiilor internaţionale poate fi rezumată ca istorie a patru dezbateri succesive:
- realism şi idealism;
- tradiţionalism şi behaviorism;
- neorealism (identificat cu behaviorismul – n.n.) şi neoliberalism instituţional (include idealiştii modernizaţi şi unii transnaţionalişti, deveniţi instituţionalişti – n.n.);
- raţionalism şi reflectivism[11].
De fapt, raţionalismul şi reflectivismul au fost definite de R. Keohane, numindu-le „două tradiţii”: prima se concentrează aproape în exclusivitate pe explicaţii cauzale mecanice, iar a doua manifestă interes faţă de conceptele interpretative cu eventuale tangenţe istorice[12]. Mai este de subliniat că unii reflectivişti, cum ar fi R. K. Ashley sau J. Der Derian, au denunţat caracterul ştiinţific al teoriei relaţiilor internaţionale, considerându-l, alături de alţi analişti, un mod de legitimare a hegemonismului american, pe de o parte, iar pe de alta, exprimându-şi adeziunea la ideile fondatorilor şcolii engleze, mai ales ale lui M. Wight, care exprimă opinia că o posibilă teorie a relaţiilor internaţionale n-ar fi altceva decât o prezentare mecanică.
- Alker şi T. Biersteker de asemenea determină „prezenţa continuă şi simultană în teoria relaţiilor internaţionale” a unor direcţii, realism şi idealism, scientism şi tradiţionalism ş.a. dar nu în formă de polemică, ci exprimă speranţa „într-o cunoaştere cumulativă ca rezultat al dialogului”[13].
- de Senarclens din contra, în contextul definirii a doua „dezbatere mare”, este de părere că „teoria relaţiilor internaţionale … a fost partajată de opoziţia dintre adepţii curentelor provenite din pozitivism sau empirism şi partizanii demersului politologic clasic, marcat de tradiţia filosofiei, hermeneuticii weberiene sau dialecticii marxiste”[14].
Considerăm că opoziţia propusă de analistul francez este forţată logic şi apologetică, ba chiar pe alocuri incorectă prin numirea lui K. Deutsch ca fiind reprezentant al demersului clasic, pe când în realitate este modernist. În tentativa de a justifica autonomia şcolii franceze faţă de „ştiinţa socială americană”, P. de Senarclens anunţă o opoziţie, practic inexistentă. Chiar dacă şcoala franceză în domenii nu este omogenă, M. Merle identificând trei direcţii, nici una dintre ele n-a fost alternativă reală sau concurent serios pozitiviştilor: nici marxismul şi exegeţii de la şcoala din Nancy şi Reimes, nici abordarea empirist–descriptivă şi nici chiar sociologia relaţiilor internaţionale cu cele două direcţii – polemologia, fundamentată pe sociologia deterministă a lui E. Durkheim şi sociologia (propriu-zisă a relaţiilor internaţionale) care nu este alta, conform lui J.–P.Derriennic, decât sociologia acţiunii fondată pe elaborările lui M. Weber. Opoziţia anunţată, empirism – antiempirism (nu raţionalism), practic n-a avut repercusiunii semnificative asupra teoriei relaţiilor internaţionale, ci mai degrabă vizează diferenţele dintre mediile de cercetare european şi american: chiar dacă a produs mai multe teorii ale „biologizării” socialului, tradiţia europeană a păstrat mult timp o distanţă esenţială între ştiinţele sociale şi cele reale, pe când implementarea ideilor pozitiviste europene în spaţiul american de investigaţie a favorizat interacţiunea lor profundă.
Sintagma „reprezentanţii curentelor provenite din pozitivism sau empirism” include realiştii politici şi promotorii direcţiei moderniste sau ştiinţifice, după cum i-a catalogat M. Kaplan sau adepţii metodelor cantitative, conform lui St. Hoffmann. De fapt, modernistul nu este o direcţie omogenă, ci cuprinde mai multe conceptualizări teoretice şi abordări metodologice, inclusiv behaviorismul. Sugestiv este că realiştii au însuşit unele idei pozitiviste din teoria organicistă a lui H. Spencer şi neopozitiviste din teoria deciziei raţionale a lui R. Carnap, moderniştii au preluat unele teze de la A. Comte, dar mai degrabă sunt postpozitivişti, iar behavioriştii s-au aflat sub influenţa unor elaborări ale lui H. Spencer şi K. Popper. Prin urmare, în Statele Unite ale Americii pozitivismul s-a înrădăcinat în special în forma filosofiei a lui H. Spencer, care identifică societatea cu organismul viu, viaţa ei fiind bazată pe diferenţierea şi coordonarea diferitelor sale funcţii. Conform lui M. Merle, în ştiinţa relaţiilor internaţionale idei de acest conţinut au fost dezvoltate, pe de o parte, de către behaviorişti, care s-au axat pe cercetarea comportamentului actorilor, iar pe de alta, de funcţionalişti şi adepţii abordării sistematice, orientaţi cu predilecţie spre analiza modalităţilor de articulare a diferitor tipuri de comportament.
În acest sens, ediţia a doua a „marilor dezbateri” s-a produs nu pe axa descendenţei pozitivismului/empirismului – reprezentanţii demersului politologic clasic, ci în cadrul primei grupări, opunând protagoniştii abordărilor tradiţionale şi ştiinţifice, adică, pe de o parte realiştii, iar pe de alta, moderniştii. De fapt, partajarea tradiţionalism – ştiinţă a fost propusă de M. Kaplan, care, de altfel, a anunţat „noile mari dezbateri”, servind mai apoi în calitate de suport ideatic pentru noi elaborări, cum ar fi ale lui M. Merle, B. Korany ş.a. Considerăm incompletă componenţa expusă de O. Walver a participanţilor la dezbaterea a doua – tradiţionalism şi behaviorism, din cauza că acesta din urmă reprezintă numai una dintre componentele modernismului. În ordinea de idei expusă, tradiţionalismul include atât realismul politic, cât şi şcoala engleză a relaţiilor internaţionale: Iu. Motoc şi B. Korany îi numesc pe M. Wight şi H. Bull ca fiind reprezentanţi ai realismului politic datorită conexiunilor complexe ale acestei teorii cu doctrina conservatoare, care, la rândul ei, este o trăsătură definitorie a şcolii engleze, „apropiată de cercetarea istorică şi de preocupările filosofiei politice”[15].
„Noile mari dezbateri” vizează unele aspecte metodologice de evaluare şi cercetare a relaţiilor internaţionale, moderniştii, culpabilizând realiştii de utilizarea metodelor tradiţionale de investigaţie, vin cu propunerea de a imprima cercetărilor în domeniu un statut cu adevărat ştiinţific prin aplicarea metodelor şi mijloacelor noi. Promotorii direcţiei moderniste sau ştiinţifice, Q. Wright, K. Deutsch, M. Kaplan ş.a., pun sub semnul întrebării veridicitatea rezultatelor investigaţiilor bazate pe intuiţie, judecată prin analogie, interpretare teoretică, propunând verificarea empirică a rezultatelor, utilizarea metodelor cantitative şi celor matematice, formalizarea şi modelarea, adică proceduri de cercetare proprii mai degrabă ştiinţelor exacte.
De fapt, iniţial empiriştii, iar apoi pozitiviştii au susţinut necesitatea cercetării fenomenelor sociale prin metode riguros ştiinţifice. Fiind aplicată în cercetarea relaţiilor internaţionale, această cerinţă presupune fundamentarea empirică a investigaţiilor şi utilizarea mijloacelor noi de analiză, respingerea speculaţiilor metafizice privind influenţa anumitor factori asupra caracterului relaţiilor internaţionale şi concluziilor bazate pe ipoteze deterministe. Propunându-şi ca obiectiv definirea unor parametri şi legităţi de comportament, behavioriştii afirmă că ştiinţa trebuie să cerceteze fapte reale şi să evite probleme de caracter ideologic, etic sau doctrinar, negându-se abordarea normativă şi insistă că principiile fundamentale care determină caracterul ştiinţific al teoriei sunt verificarea experimentală şi explicitatea operaţională a categoriilor şi concepţiilor utilizate. În acest sens, deşi valorile şi evaluările pot figura în calitate de obiecte de cercetare, “o propoziţie de tip normativ nu este ştiinţifică, deoarece nu se supune testării empirice”[16]. La rândul lor, realiştii ridiculizează “calculele rafinate care nu spun nimic despre cauze şi analizează în grup diferite tipuri ale unui fenomen (spre exemplu, războaie) şi corelaţiile nesfârşite între variabile scoase din contextul lor”, insistând că ştiinţa nu constă în “acumularea coeficienţilor de corelaţie”, “fără a se întreba care sunt teoriile ce îl fac pe cercetător să se aştepte la un tip de legătură între anumite variabile”[17].
Prin urmare, colectarea şi analiza faptelor, conform behavioriştilor, servesc în calitate de indicatori ai proceselor reale care se produc în cadrul relaţiilor internaţionale. Ei consideră de caracter ştiinţific numai concepţiile empirico-analitice fundamentate pe fapte concrete şi ipoteze supuse verificării experimentale, adică se urmăreşte conexiunea inovaţiilor ştiinţifico-tehnologice cu modelele construite ale relaţiilor internaţionale. Evident, cuantificarea fenomenelor oferă posibilităţi largi de utilizare a metodelor matematice şi sociologice în cercetarea relaţiilor internaţionale, însă merită a fi apreciate şi acceptate ideile lui J. Rosenau, care a exprimat convingerea că problema principală în domeniu nu este insuficienţa materialului empiric, ci absenţa unei teorii, secondat de M. Merle, conform căruia, în pofida tradiţiei empirice solide, nu este posibil de a se lipsi de o spoteză explicativă globală.
Totuşi, chiar dacă moderniştii n-au reuşit să evite subiectivismul, rezultatele lor fiind estimate de cercetătorii de altă factură ca fiind nesemnificative şi modeste (P. de Senarclens despre investigaţiile lui D. Singer), meritul lor incontestabil constă în abordarea interdisciplinară şi implementarea metodelor şi mijloacelor contemporane de investigaţie prin utilizarea pe larg a tehnologiei computerizate, contribuind la îmbogăţirea cantitativă şi calitativă a ştiinţei.
Se impune de precizat că sintagma „moderniştii” este tratată variat la capitolul componenţă: M. Kaplan îi numeşte „adepţii ai direcţiei ştiinţifice”, cuprinzând behavioriştii şi alte concepţii opozante realismului tradiţional, pe când la St. Hoffmann aceştia nu sunt alţii decât transnaţionaliştii. D. Sanders uneşte, considerăm neîntemeiat, ambele grupări, moderniştii şi transnaţionaliştii, dar sub altă denumire, de neoliberalism, luând ca bază unele supoziţii ale lui R. Keohane despre necesitatea supunerii tezelor neoliberale „unor examene empirice mai explicite”.De fapt, D. Sanders, ca şi O. Waever, anunţă o nouă ediţie a „marilor dezbateri”, între neorealism şi neoliberalism, însă protagoniştii sunt diferiţi.
- Waever identifică, nejustificat în opinia noastră, neorealismul cu behaviorismul: K. Waltz susţine necesitatea îmbogăţirii abordării realiste prin verificarea empirică a concluziilor, însă această exigenţă nu reprezintă „victoria programului behaviorist”, ci modernizarea realismului politic, care, potrivit lui M. Banks, „nu era mort, dispăruse doar de la suprafaţă”. Fără îndoială, tangenţele dintre neorealişti şi behaviorişti vizează însuşirile structurii sistemului internaţional, rezultată din relaţiile dintre actori. Însă nu este mai puţin adevărat că behavioriştii punctează asupra tratamentului matematic, luând ca bază comportamentul electoral din interior şi analizând „relaţiile nesfârşite între variabile de diferite tipuri scoase din contextul lor”, pe când structura sistemului internaţional prezentată de neorealişti „nu se reduce la o sumă simplă de acţiuni reciproce”, dar rezultă numai din relaţiile dintre supraputeri, fiind totodată un fenomen de sine stătător, pe măsură să impună statelor unele restricţii sau avantaje pe arena mondială. Urmărind să modernizeze tradiţia realistă şi ţinând cont de noile împrejurări internaţionale, neorealiştii susţin că sursa principală a politicii de putere şi conflictelor internaţionale trebuie identificată nu în comportamentul statelor şi în tendinţele lor fireşti către supravieţuire şi dominaţie, ci în “acţiunea rigidă a limitărilor structurale de reţinere din cadrul sistemului internaţional”, statele aflându-se, în acest sens, în procesul de balansare ca replică la ameninţările la adresa securităţii lor. Este de precizat că teoria balansării ca răspuns la potenţialele ameninţări elaborată de K. Waltz se apropie foarte mult de clasicul “echilibru de forţe” dezvoltat de H. Morgenthau, având totodată şi o vădită valoare aplicativă în condiţiile războiului rece.
În schimb, D.Sanders şi alţi analişti cataloghează neorealiştii, pe bună dreptate, ca fiind modernizatori ai realismului politic, în special K.Waltz, care a urmărit să-l transforme într-o teorie ştiinţifică structurală. Cât despre neoliberalişti, componenţa lor de asemenea se distruge prin neomogenitate, chiar dacă criticile sunt îndreptate împotriva adversarului comun – realismul tradiţional şi neorealismul. Este de precizat că D.Sanders n-a reuşit să demonstreze continuitatea dintre modernişti şi neoliberali, şi nici nu şi-a propus, scopul strategic urmărit fiind altul: a contribui la fundamentarea concepţiei „realismului concepţional” a lui R.Spegele prin eliberarea ei de teoria jocurilor, elaborată în cadrul modernismului, dar utilizată şi de realism în calitate de modalitate de reformulare a problemei securităţii internaţionale. Fiind, conform lui K.Goldmann, unul dintre protagoniştii polemicii cu neorealismul, O.Waever defineşte mai precis şi mai deplin componenţa neoliberalismului, dar care cu timpul a fost completată de alţi aderenţi.
Considerăm că ediţia a treia a „marilor dezbateri” a cuprins nu o singură etapă, după cum s-a încetăţenit în investigaţiile în domeniu, ci două:
- realism – transnaţionalism, care s-a produs la începutul anilor ¢70 ai sec. XX. J. Rosenau, R. Keohane şi J. Nye consideră că statul a pierdut caracterul de actor monopolist din cauza că relaţiile internaţionale au părăsit cadrul interacţiunilor stricte dintre state, bazate pe interese naţionale şi putere. Comunicarea pe arena mondială este diversificată de actorii nestatali, foarte numeroşi şi variaţi, transformându-se, în această ordine de idei, din “internaţională”, adică interstatală în “transnaţională”, care se desfăşoară fără participarea sau nu numai prin participarea statelor. Prin urmare, paradigma etatistă nu mai corespunde caracterului şi tendinţelor relaţiilor internaţionale şi se impune “a gândi în termenii relaţiilor transnaţionale”, adică “se măreşte interdependenţa lumii şi se micşorează relativ rolul forţei”[18], relaţiile internaţionale cedând locul politicii mondiale, acestor mecanisme de interacţiune mai democrată şi mai cosmopolită a comunităţii mondiale noi. Dat fiind că paradigma realistă nu oferă explicare adecvată a transformărilor ce se desfăşoară pe arena mondială, transnaţionaliştii se pronunţă pentru elaborarea unei abordări noi, pluraliste, de cercetare a relaţiilor internaţional. În acest sens, relaţiile internaţionale se transformă din politice în multiaspectuale;
- neorealism – neoliberalism, care include perioada de la sfârşitul anilor ¢70 până la începutul anilor ¢90 ai sec. XX. Discuţia s-a axat în temei asupra locului şi rolului organizaţiilor internaţionale (instituţiilor) în relaţiile internaţionale. Dacă neorealiştii le acordă un rol marginal, neoliberalii, din contra, indică asupra semnificaţiei lor deosebite în politica mondială, mai ales în asigurarea informaţională şi a stabilităţii.
- Stepanova deosebeşte în cadrul neoliberalismului trei şcoli, care, făcând critici la adresa postulatelor realiste, explică în mod diferit influenţa instituţiilor internaţionale asupra comportamentului statelor pe arena mondială:
- instituţionaliştii, în persoana lui R. Keohane, J. Nye, R. Axelrode şi alţii, susţin că cooperarea internaţională, în special în sfera economică, joacă un rol esenţial în politica mondială şi în menţinerea stabilităţii internaţionale, iar obstacolul principal în calea acesteea este gradul înalt de neîncredere mutuală dintre state, dar care poate fi depăşit prin activitatea organizaţiilor internaţionale;
- şcoala „securităţii colective” fiind o încrengătură a instituţionalismului, acreditează ideea că ameninţarea militară ca factor al dezvoltării relaţiilor internaţionale poate fi redusă la minimum prin refuzul statelor de a utiliza forţa militară în vederea modificării status-quo-ului statornicit. Ch. Kupchan şi Cl. Kupchan susţin că „statele responsabile” trebuie să refuze la interesele lor naţionale limitate şi să se unească împotriva ţărilor-agresoare;
- constructiviştii, prin lucrările lui F. Kratochwil, D. Lamdaine şi A. Wendt, subliniază că structurile fundamentale ale relaţiilor internaţionale sunt de caracter subiectiv-social, iar interesele şi comportamentul statelor pe arena mondială sunt determinate nu de influenţa limitărilor structurale ale lumii externe, după cum afirmă neorealiştii, ci a ideilor şi reprezentărilor despre dezvoltarea relaţiilor internaţionale. Difuzarea ideilor de cooperare dintre state face posibilă, în principiu, instaurarea păcii şi stabilităţii durabile pe arena mondială.
- Stepanova se dovedeşte a fi optimistă, exprimând opinia că în anii ¢70-¢80 ai sec. XX au fost revizuite trei fundamente realiste: statul nu mai este unicul actor al politicii mondiale; forţa, în special cea militară, a încetat de a fi cel mai eficient instrument al politicii; în cadrul proceselor internaţionale accentul este permutat de la problemele militaro-politice ale securităţii internaţionale la dimensiunea social-economică [19].
- Grieco este mai rezervat, indicând asupra unor supoziţii comune, mai ales că sistemul internaţional este de caracter anarhic, fiind compus din „state autointeresate şi maximizatoare de interes”. Totuşi se estimează că „neorealismul furnizează un model mai bun de analiză a problemelor militare şi de securitate cu care se confruntă statele, în timp ce neoliberalismul oferă o expunere mai utilă a relaţiilor dintre acestea în sfera politico-economică” [20].
Alţi analişti au supus criticii rezultatele „marilor dezbateri” neorealism – neoliberalism, acuzându-le în manieră postpozitivistă (C. Enloe) de subestimare a discursului politic sau feministă (V. Peterson) de nerecunoaşterea faptului că scopul acestor teorii este doar justificarea structurii existente de putere. Este de remarcat în context că discuţiile care au urmat vizează aspecte metodologice, în sensul reexaminării prezumţiilor fundamentale ale teoriei relaţiilor internaţionale şi opiniei în favoarea abordărilor pluraliste, dar care au avut şi unele repercusiuni epistemologice, prin punerea sub semnul întrebării a caracterului ştiinţific al teoriei relaţiilor internaţionale.
Aşadar, amploarea şi calitatea investigaţiilor rezultate din diversificarea conţinutului obiectului de studiu şi instrumentarului de cercetare, apariţia mai multor şcoli şi necesităţile politicii în asigurare ştiinţifică au contribuit esenţial la dezvoltarea ştiinţei relaţiilor internaţionale în primele decenii postbelice, problemele abordate dovedindu-se a fi de semnificaţie majoră în plan academic, ci şi aplicativ. N. Kosolapov consideră că de la începutul anilor ¢60 ai secolului trecut ştiinţa relaţiilor internaţionale constituită anterior primeşte dreptul de a se numi teorie a relaţiilor internaţionale, fiindcă orice teorie apare numai atunci când ştiinţa dispune de posibilităţi obiective de a-şi verifica elaborările în practică permanent şi sistematic[21]. De fapt, chiar la mijlocul anilor ¢70 mai mulţi cercetători au manifestat optimism în posibilitatea elaborării unei teorii generale a relaţiilor internaţionale: K. Waltz prin explicarea structurală a comportamentelor statelor axat pe balanţa puterii şi modelată microeconomic, iar D. Zinnes prin dezvoltarea unui studiu ştiinţific al politicii internaţionale fondat pe colectarea sistematică de date şi definirea unor modele şi relaţii între variabile care ar putea asigura testarea ipotezelor despre comportamentul conflictual din politica externă a statelor.
Fiind un produs academic, ştiinţa relaţiilor internaţionale s-a aflat şi se mai află în serviciul oamenilor politici şi ideologiilor oficiale. Însă în anii 70 se iniţiază două procese importante pentru ştiinţa relaţiilor internaţionale: secularizarea de cercurile politice datorită fortificării centrelor de investigaţie şi diversificării listei actorilor politici; atenuarea opoziţiei rigide şi absolutizante dintre concepţiile concurente, recunoscându-se egalitatea şi operaţionalitatea fiecărei abordări şi şcoli. N. Kosolapov consideră că „din jumătatea a doua a anilor ¢70 (sec. XX–n.n.) teoria relaţiilor internaţionale se maturizează ca ştiinţă, formându-se definitiv ca totalitate a direcţiilor şi şcolilor specializate, care se bazează pe principii filosofice şi mai ales teoretico-metodologice comune, dar se deosebesc prin obiectul concret de studiu şi metodele de investigaţie”[22].
Prin urmare, pe de o parte, investigaţiile în domeniu s-au aprofundat şi s-au diversificat, dezbaterile dintre şcoli şi concepţii contribuind atât la îmbogăţirea lor în particular, cât şi a ştiinţei relaţiilor internaţionale în ansamblu, iar pe de alta, nu s-a reuşit elaborarea unei teorii generale a relaţiilor internaţionale, diferenţele exprimându-se în definirea cadrelor conceptuale şi sistemelor de interpretare, deoarece majoritatea s-au canalizat pe cercetarea particularului „ca o componenţă sistemică a reprezentării integre despre natura, conexiunile funcţionale şi tendinţele evoluţiei relaţiilor internaţionale” [23]. Polemicile dintre teorii n-au convins comunitatea ştiinţifică în supremaţia unei faţă de alta: acceptarea generală sau cvasigenerală a oportunităţii elaborării şi fundamentării unei ori mai multor problemele importante nu presupune expres şi inevitabil identitatea conţinutului rezultatelor şi metodelor de investigaţie.
Se cuvine de precizat că absenţa consensului intelectual rezultat din aplicarea diferitelor metodologii de investigaţie a generat mai multe polemici, dar nu s-a transformat într-o nouă ediţie a „marilor dezbateri” de fond. Polemica i-a servit numai lui Y. Lapid în calitate de premise pentru a anunţa o nouă „mare dezbatere”, pozitivism – postpozitivism, dar care n-a întrunit un sprijin larg, ca, de altfel, şi altă pretinsă „mare dezbatere”: raţionalism – reflectivism. În fond, s-au format două supoziţii în tranşarea impasului metodologic rezultat din spulberarea aşteptărilor optimiste de a fundamenta o teorie generală a politicii internaţionale:
- necesitatea abandonării prezentului: K. Waltz este unul dintre primii cercetători care se pronunţă pentru respectarea acestei condiţii, fiind secondat de apelurile lui St. Hoffman, H. Bull ş.a. de a ancora investigaţiile pe filosofia politică tradiţională şi „a se întoarce în trecut”. În acelaşi context se înscrie şi necesitatea de „a se îndepărta de perspectivele unei supraputeri”, adică de a înceta de a fi „o ştiinţă socială americană”;
- opţiunea în favoarea pluralismului: K. Holsti susţine că pluralismul teoretic este singurul răspuns la diferitele realităţi ale lumii complexe: „orice tentativă de a introduce un singur punct de vedere sau o metodologie specială poate conduce numai spre simplificare exorbitantă şi micşorare a şanselor în progresul cunoaşterii” [24]. În aceeaşi ordine de idei se pronunţă Y. Lapid şi Th. Biersteker: primul optează pentru „promovarea unui mediu intelectual mai reflexiv, în cadrul căruia dezbaterile, criticile şi ineditul să poată circula liber” [25], iar al doilea consideră că teoria relaţiilor internaţionale necesită un pluralism critic, capabil „să genereze o analiză critică a discursului dominant… şi să asigure o bază pentru conceptualizări alternative” [26].
Dacă mai mulţi cercetători sunt nemulţumiţi de starea teoriei relaţiilor internaţionale, N. Kosolapov din contra, exprimă părerea că intervalul de timp din jumătatea a doua a anilor ’70 până la sfârşitul anilor ’80 este perioada maturizării ei ca ştiinţă, formându-se într-o totalitate de şcoli şi direcţii specializate, fundamentate pe principii filosofice şi mai ales teoretico-metodologice comune, dar diferite prin obiectul concret de studiu şi metode de investigaţie. Cert că amploarea şi profunzimea cercetărilor nu s-au soldat cu elaborarea unei teorii generale a relaţiilor internaţionale, dar „a fost recunoscut plenar şi definitiv principiul însuşirii metodelor şi abordărilor din alte ştiinţe, care a devenit un instrumentariu din cadrul arsenalului metodologic al ştiinţei” [27].
Într-adevăr, ştiinţele neclasice şi postneclasice nu îngustează artificial câmpul de aplicare a metodelor de cercetare, fiind permisivă utilizarea pe larg a metodelor şi procedeelor proprii ştiinţelor înrudite. Considerăm că puritanismul metodologic nu corespunde exigenţelor timpului şi este îndreptăţită coexistenţa tradiţionalismului cu eclectismul, fapt care denotă un grad relativ înalt de maturitate a ştiinţei şi instituţionalizarea ei în calitate de disciplină.
Se cuvine de remarcat însă, că cercul optimiştilor este net minoritar numărului pesimiştilor şi scepticilor, ca dovadă elocventă servind sfârşitul războiului rece, care a cauzat teoriei relaţiilor internaţionale o lovitură foarte serioasă, alimentând controverse cu privire la utilitatea ei şi generând noi discuţii de natură epistemologică şi metodologică. Analiza problemelor echilibrului de forţe, rolului puterii în relaţiile internaţionale, strategiei militare ş.a. se înscriu organic în logica investigaţiilor din perioada războiului rece, reflectând realităţile şi fiind în corespondenţă cu oportunităţile ei. Încheierea războiului rece nu că i-a luat prin surprindere pe cercetătorii în domeniu, dar practic n-a fost pronosticat de nimeni timpul şi modul finalizării acestui conflict, fapt care l-a făcut pe K. Goldmann să exprime opinia că speranţele soluţionării problemelor internaţionale cu ajutorul investigaţiilor Relaţiilor Internaţionale s-a dovedit a fi iluzorie, iar R. Keohane este mai tranşant, susţinând că „lipsa unor teorii pe baza cărora s-ar putea concepe efectele acestui eveniment major, este cu siguranţă un motiv de umilinţă” [28]. J. Gaddis subliniază că în tentativele inoportune ale teoreticienilor de a „câştiga” legitimitate ştiinţifică, nici o teorie majoră a relaţiilor internaţionale, behavioristă, structuralistă sau evoluţionistă, nu s-a dovedit capabilă să prezică sfârşitul războiului rece, fiindcă „le lipsea aplicabilitatea universală pe care o autoproclamau sau erau pur şi simplu greşite” [29]. În aceeaşi manieră se pronunţă B. Badie şi M.- C. Smouts, care consideră că teoria relaţiilor internaţionale „n-a fost în măsură să reflecte transformările cardinale ce s-au produs în sistemul internaţional şi nici să prezică decolonizarea accelerată din perioada postbelică şi excelările fundamentalismului religios, încheierea războiului rece şi dezintegrarea imperiului sovietic. Adică nimic din ceea ce se referă la realitatea socială” [30]. Rezumând, avem tot temeiul de a afirma că nu este deloc retorică întrebarea pusă de V. Kulaghin: „Cum s-a întâmplat că societatea mondială a politologilor şi specialiştilor în studiul Relaţiilor Internaţionale n-a putut prezice dezvoltarea evenimentelor de la răscrucea anilor ’80 şi ’90?”.
Este greu de a nu fi de acord cu K. Goldmann, care consideră că întreaga scolastică a relaţiilor Internaţionale de la mijlocul anilor ’50 până la mijlocul anilor ’80 poate fi caracterizată ca o acumulare de explicaţii ale persistenţei războiului rece, ipotezele formulate constituindu-se într-o puternică teorie a nonschimbării internaţionale. Acest eşec de proporţie este explicat în linii mari sau prin arhaismul realismului politic, ale cărui teze nu mai corespundeau noilor realităţi, sau prin tensiunea dintre teorie şi practică, soldată cu aplicarea ineficientă a unor metode de cercetare, fapt care s-a răsfrânt asupra capacităţilor de predicţie. Astfel, instituţionalistul neoliberal R.Keohane susţine că realismul n-a reuşit să dezvolte o teorie a schimbării, iar postpozitivistul J. George afirmă că teoria realistă este o practică politică ce construieşte şi reconstruieşte lumea după propria imagine. Pe de altă parte, Y.Ferguson şi R. Mansbach se pronunţă pentru un empirism mai flexibil, care „trebuie să accepte intenţionalitatea umană şi să se bazeze pe înţelegerea faptului că fiinţele umane sunt motivate de identităţi şi valori” [31], iar R.Walker propune ca teoria relaţiilor internaţionale să fie tratată ca o „practică constitutivă ale cărei efecte pot fi urmărite în cele mai mici intenţii ale vieţii cotidiene”. J. Goldstein şi R. Keohane din contra, subliniază că în analiza Relaţiilor Internaţionale se impune de a ţine cont de idei, însă ceva mai târziu ultimul optează în favoarea „căutării unor interferenţe simultan cauzale şi descriptive care reclamă combinarea teoriei cu empiricul” [32], urmărindu-se cunoaşterea intersubiectivă, în sensul că cercetătorii Relaţiilor Internaţionale exprimă o mare varietate de opinii preconcepute despre natura domeniului şi puţin probabil că se va ajunge vreodată la un obiectivism total. Postmodernistul A.Wend insistă de a ţine cont de percepţiile actorilor asupra înţelesului, altfel trăsăturile structurale enunţate de K. Waltz explică puţin, însă K. Goldmann pe bună dreptate punctează că „a susţine că trebuie de luat în calcul scopurile de substanţă ale actorilor şi propriilor lor interpretări ale realităţii nu este acelaşi lucru cu a nega că există o realitate externă independent de percepţiile actorilor” [33].
Pronunţându-se în favoarea predicţiei, cunoaşterii îndreptate spre viitor, K. Goldmann susţine că transferarea accentului de pe structură pe idei poate reflecta în fapt dorinţa de a înlocui „explicarea” cu „înţelegerea” în studiul Relaţiilor Internaţionale, în timp ce R. Keohane recomandă combinarea lor, subliniind că obiectul esenţial urmărit este „înţelegerea”, care „nu înseamnă predicţie”. Însă conform lui M. Hollis şi S. Smith, recomandarea lui R. Keohane nu este atât de uşor de realizat, după cum s-ar părea la prima vedere, supoziţie confirmată şi de alţi cercetători – K. Goldmann, R. Walker, Y. Ferguson şi R. Mansbach. Astfel, K. Goldmann punctează asupra dificultăţilor în combinarea „internului” şi „externului” în procesul de analiză a politicii externe, R. Walker consideră că opoziţia binară intern – extern a anulat posibilitatea de a defini o politică mondială care ar cuprinde multiplicitatea, iar Y. Ferguson şi R. Mansbach insistă asupra necesităţii de a construi teorii care ar transcende cu uşurinţă niveluri şi frontiere „interstatale”, precum şi ar încorpora multiplicitatea actorilor constituanţi ai sferei politice internaţionale.
Cert este că încheierea războiului rece a generat un proces mai îndelungat de transformări profunde ale relaţiilor internaţionale şi implicit, ale ştiinţei care le studiază, aceasta din urmă fiind privată în aspect cognitiv de posibilitatea cercetării unei dintre problemele centrale – conflictul global dintre supraputeri. În această ordine de idei, teoria relaţiilor internaţionale s-a pomenit în faţa dilemei: a cerceta aspecte relativ înguste sau a aborda probleme de ansamblu ale dezvoltării globale. De fapt, sfârşitul rivalităţii dintre cele două blocuri i-a impulsionat atât pe cercetătorii care recunoşteau posibilitatea principială de a elabora o metateorie sau o teorie generală a relaţiilor internaţionale, în special în condiţiile globalizării multidimensionale, cât şi pe cei care acordau prioritate studiilor aplicative concrete, mai ales ţinându-se cont de insuccesul sus-anunţat.
Se impune însă de punctat asupra a două transformări cardinale ce se produc în cadrul ştiinţei relaţiilor internaţionale:
- trei abordări clasice ale Relaţiilor Internaţionale, creştin-normativă, pozitivistă şi sistemică (ultima fiind numită de unii cercetători marxistă) şi-au epuizat potenţialul metodologic şi cedează contra comunicării mutuale şi tendinţelor către compatibilitate, intercomplementaritate concepută şi unificare în cadrul unui „complex cultural-reflexiv euroatlantic integru, dar nelipsit de conflict intern” [34], complex care trebuie să includă şi să explice experienţele tuturor culturilor şi civilizaţiilor. Această ordine fortifică poziţiile adepţilor demersului istoric, în sensul regândirii procesului istoric universal, fapt care animează discuţia indirecte dintre concepţia civilizaţională şi ideea formaţională. Este de precizat însă, că prima este puţin fundamentală în teoria relaţiilor internaţionale, elaborările în domeniu axându-se cu predilecţie pe realităţile postrăzboi rece, iar ultima este asociată cu marxismul, actualmente aproape inaplicabil, cu excepţia teoriilor neomarxist-structuraliste şi şcolii chineze în materie. Credem că o soluţie ar fi convergenţa acestor concepţii prin cercetarea în complex a ideii dezvoltării social-istorice şi structurilor politice, organizaţionale şi socioculturale;
- două tendinţe în dezvoltarea teoriei relaţiilor internaţionale, elaborarea unei metateorii – axarea pe probleme concrete, se completează reciproc, incluzând într-o totalitate cu denumire unică, ştiinţa relaţiilor internaţionale, mai multe direcţii particulare de cercetare, care se află în interferenţă sau în polemică. Trăsăturile esenţiale ale teoriei relaţiilor internaţionale din perioada postrăzboi rece sunt următoarele:
- nu s-a reuşit fundamentarea unei metateorii, care ar include elaborările particulare într-o totalitate din cauza că studiile complexe pretendente la statutul de teorie generală se axează pe abordarea unui sau câtorva aspecte, prezentate ca fiind relevante şi determinante. Astfel, mai mulţi analişti estimează geoeconomia ca pe o direcţie de perspectivă în modernizarea geopoliticii clasice, dat fiind că a sesizat vectorul transformărilor geostrategice mondiale şi creşterea ponderii în relaţiile internaţionale a factorului economic contra celui militar. E.Littwak este de părere că puterea militară pierde din semnificaţie într-o eră geoeconomică nouă, F. Bergson anunţă primatul problemelor economice asupra celor de securitate în sistemul global în schimbare, iar L. Thurow este mai explicit, subliniind, nu fără temei, că „adevărata concurenţă dintre ţări va evolua în jurul aspectelor care dintre ele poate fabrica produsele cele mai bune, ridica nivelul de trai şi dezvolta cea mai bine educată şi instruită forţă de muncă”.
De fapt, ideile geoeconomice reflectă tendinţele globalizatoare în extindere şi aprofundare, R. Rosecrance fiind unul dintre primii cercetători care le-a remarcat: „naţiunile devin atât de interdependente economic, încât scade năzuinţa de a se lupta între ele. Nu puterea militară, ci comerţul reprezintă calea spre putere în lume”, Însă nu toţi analiştii împărtăşesc ideile lui L. Thurow despre înlocuirea confruntării militare cu competiţia economică. Conform lui A. Toffer, „războiul economic nu este un substituit al conflictului militar, ci de cele mai multe ori, un simplu preludiu, dacă nu chiar o provocare la războiul propriu-zis” [35].
- este aprofundat procesul de diversificare a două abordări a lumii ca unitate integră, civilizaţionistă şi globalistă, antrenate, potrivit unor cercetători, din anii ’60 în polemică, însă pe care o considerăm mai mult indirectă. Elaborările civilizaţioniste se caracterizează printr-o uniformitate relativă, estimându-se că lumea integră este alcătuită dintr-o totalitate de unităţi (civilizaţii) social-culturale diferite, aflate în interacţiune, pe când tratările globaliste sunt mai variate, extinzându-se de la catalogarea ei ca pe un set de interese, valori şi necesităţi universale până la o comunitate comunicativă sau „un sat global”. De fapt, polemica s-a redus la învinuiri reciproce – civilizaţioniştii critică globaliştii pentru subaprecierea semnificaţiei deosebirilor civilizaţionale, iar aceştia din urmă îi culpabilizează pe oponenţii lor de localism şi particularism.
Încheierea războiului rece a fost benefică din punctul de vedere epistemologic pentru ambele abordări, impulsionând evoluţia şi diversificarea lor. În acelaşi timp poate fi identificată o uşoară apropiere a poziţiilor unor protagonişti din cadrul ambelor abordări, în sensul că se urmăreşte definirea unor principii de interacţiune în context mondial. De fapt, apropierea uşoară dintre părţi este determinată de diversificarea lor prin căutarea de noi fundamente ce ar asigura integritatea lumii contemporane. Astfel, în cadrul „cercetărilor civilizaţioniste” coexistă atât interpretarea culturologică tradiţională a civilizaţiei (S. Huntington), cât şi altele noi – socială (D. Wilkinson) sau comunicativă (V. Kavolis). Fiind, conform lui S. Huntington, nivelul suprem de autoidentificare culturală a oamenilor, civilizaţiile se află în interdependenţă conflictuală, iar „ciocnirea” dintre ele devine factorul dominant a politicii mondiale. D. Wilkinson, din contra, identifică civilizaţia cu sistemul social, care se dezvoltă în limite comune spaţial-temporale şi se concentrează în jurul centrelor urbane datorită funcţionării relaţiilor social-politice dintre acestea. V. Kavolis este mai tranşant, venind cu propunerea de a elimina orice fundamente socioculturale concrete şi asocia civilizaţia cu capacitatea ei de comunicare şi înţelegere mutuală cu alte entităţi prin însuşirea anumitor „universalii mondiale de caracter general”, chiar dacă susţine că fiecare dintre ele elaborează estimările proprii ale universaliilor globale în baza valorilor şi experienţei lor istorice. El ţine să fundamenteze o bază comună de interacţiune a civilizaţiilor în context global, cu atât mai mult că actualmente din cauza migraţiei permanente şi influenţei cosmopolitismului nu mai sunt civilizaţii „pure”, fapt care face problematică conservarea identităţii lor socioculturale.
Abordarea globalistă se definitivează prin conexiunea cercetărilor problemelor mondiale şi modelării globale cu idei caracteristice disciplinelor ecologice, umanistice şi antropologice, nemaivorbind de economia politică. Urmărindu-se realizarea principiului unităţii prin diversitate, considerăm că această abordare include, în fond, patru direcţii de cercetare:
- teoria neomarxistă a sistemului mondial (I. Wallerstein, A. Frank_ B. Gills ş.a.), de altfel apropriată conceptual de ideile lui V. Kavalis, şi presupune că evoluţia istorică a omenirii este expres de caracter universal şi sistematic, lumea integră fiind unitatea de bază a analizei economice, istorice şi sociologice;
- culturologia globală (M. Featherstone) şi sociologia relaţiilor internaţionale (R. Robertson), aceasta din urmă susţinând că globalizarea este progresul devenirii lumii în formă de spaţiu unic, iar caracterul global fiind rezultatul şi structura acestui proces, reprezintă condiţia generală a existenţei omenirii, deoarece situaţia de incertitudine creată de încheierea războiului rece a provocat acutizarea problemelor polietnicităţii şi multiculturalităţii, dar şi a alimentat interesul faţă de ideea edificării „societăţii civile mondiale”;
- economia politică mondială: încă în timpul războiului rece Th. Levitt consideră că „lumea se mişcă spre uniformitate”, iar K. Ohmae descrie o lume policentristă în formă de triadă – Statele Unite ale Americii, Japonia şi Europa Occidentală, ca mai apoi să anunţe apusul statului naţional, încadrat în hotare politice artificiale şi răsăritul „statelor regionale”, care nu sunt altceva decât zone economice fireşti în „lumea fără hotare”;
- concepţia durabilităţii ecologice, include două seturi de idei, dar care se află în interdependenţă şi se completează reciproc: 1. realitatea ecologică actuală (A. Lipietz) şi 2. cauzele şi esenţa ei (I. Sax, S. Latush ş.a.). În aspectul relaţiilor internaţionale realitatea ecologică este numită „criză ecologică globală”, pe când definirea cauzelor ei se înscrie în cadrul neomarxismului tradiţionalist al lui I. Wallerstein, rezumându-se la „pomparea resurselor de la Sud la Nord”sau „expansiunea economică nejustificată a lumii vesternizate”.
Prin urmare, teoria relaţiilor internaţionale a evoluat de la primele tentative de a elabora o teorie generală cu predilecţie a relaţiilor interstatale până la conceperea acestei categorii nu în calitate de metateorie integratoare, ci ca totalitate de abordări, concepţii şi metode de cercetare teoretică a relaţiilor internaţionale atât în manifestările lor concrete, cât şi în unitatea lor. Are dreptate V. Beniuc afirmând că actualmente „comunitatea ştiinţifică din domeniu… recunoaşte lipsa unei teorii universale” [36], dar şi N. Kosolapov, care, după ce acreditează mai multe idei optimiste cu privire la maturizarea teoriei în materie, conclude că „rămân întrebări fără răspunsuri vizavi de ce este explicarea şi teoria atât în Relaţiile Internaţionale, cât şi în ştiinţele sociale în general” [37]. Cert este că relaţiile internaţionale se află mereu în transformare, asupra acestui proces dinamic influenţând atât paradigmele vechi, cât şi cele noi, iar încheierea războiului rece n-a făcut decât să impulsioneze aceste transformări. Însă nu este mai puţin adevărat, consideră V. Kulaghin, că „sfârşitul războiului rece este mai degrabă rezultatul decât cauza acestui proces” [38].
Aşadar, Relaţiile Internaţionale abordate disciplinar şi teoria lor reprezintă un fenomen complex şi o ramură complexă a cunoaşterii, care suscită numeroase discuţii, alimentând luări de poziţii convergente sau opuse din cauza că esenţa şi cadrul lor sunt mai puţin distincte comparativ cu alte ştiinţe sociale. Fiind o ştiinţă de caracter interdisciplinar sau potrivit lui V. Beniuc, „un metadomeniu”, Relaţiile Internaţionale sunt o ştiinţă neclasică, care se bazează în acelaşi timp pe mai multe discipline pentru a-şi fundamenta investigaţiile şi explicaţiile. Relaţiile Internaţionale au devenit un domeniu important de investigaţie în jurul căruia s-a format o comunitate în creştere de cercetători, care, la rândul lor, dezvoltă această ştiinţă teoretizând-o şi propune soluţii academice şi aplicative. Transformările în curs de desfăşurare din perioada postbiopolară le imprimă o nouă dimensiune şi trasează noi sarcini în faţa studiilor în domeniu.
