Geografie, geopolitică, geostrategie, sunt trei termeni diferiţi care au un prefix comun, „geo”, derivat din cuvântul grecesc „ge” care semnifică pământ.
Etimologic, geografia semnifică reprezentarea grafică a pământului, formalizarea lui grafică prin linii şi semne, imagini picturale şi desen.
Aşa cum afirma Ferdinand Braudel, „geografia” pare a fi studiul spaţial al societăţii, sau studiul societăţii cu ajutorul spaţiului. După expresia geografului Ives Lacoste7 „prea mare”, iar cunoaşterea acesteia este încă lovită prea des de anatema potrivit căreia aici nu ar fi nimic de înţeles, ci totul ar trebui memorat pe de rost. În ciuda acestor carenţe epistemologice confirmate, ştiinţa geografiei revendică, pe bună dreptate o metodologie critică şi un raţionament disciplinar propriu, urmând ca ambele să se unească pe viitor într-o expresie nouă: ştiinţa de a gândi spaţial.
Geopolitica este teoria dependenţei evenimentelor politice pe teritoriul geografic. Această teorie îşi are originea sigură în geografie, îndeosebi în geografia politică. Geopolitica, aşadar, ar fi ştiinţa care furnizează indicaţii pentru acţiunea politică şi se dovedeşte a fi un îndreptar în viaţa politică.
Fondatorul geopoliticii este Victor Kjelleu (1864-1922) care a ridicat geopolitica la rangul de ştiinţă concepută ca o unitate politică formată din cinci componente: topopolitica (aşezarea, fizionomia şi configuraţia statului); ecopolitica (analiza statului ca gospodărie, proprietate); demopolitica (analiza statului ca popoir, neam); kratopolitica (analiza statului ca formă de guvernământ); sociopolitica (analiza statului ca societate). KJELLEU spunea că politica externă a unui stat va apare pe plan internaţional, în raport cu cele cinci feţe geopolitice: ţară, neam, gospodăria naţiunii, structura socială şi forma de guvernământ.
Şcoala germană de geopolitică, reprezentată de Friederich Ratzler (1844-1904) şi Karl Haushofer (1869-1946) defineşte geopolitica “ştiinţa care se ocupă cu analiza statului din punct de vedere al instinctului de expansiune, izvorât dintr-un complex de temeiuri mai ales geografice”[1]
Acest instinc de expansiune presupunea pentru statul german şi un “spaţiu vital” susţinut de reprezentanţii de marcă ai geopoliticii germane care scoteau în evidenţă şi argumentau existenţa unor legi ale “creşterii spaţiale”.Astfel, Haushofer relua o abordare geografică a geopoliticii germane, prin introducerea conceptului de “hotar natural” ce nu mai avea la bază considerente de securitate ci desemna limita spaţiului vital. Se relua, totodată, teza potrivit căreia, datorită condiţiilor climatice, există state pasive şi state active, deci state obiecte ale expansiunii, spre deosebire de altele care sunt obiecte ale expansiunii.
Acelaşi reprezentant de seamă al şcolii germane de geopolitică afirma că geopolitica e tot ceea ce se poate şti astăzi despre o ţară, privită ca piesă sau ca organism în angrenajul politic mondial. Geopolitica se poate denumi, după Haushofer şi prin termenul de “geografie dinamică”, caracterul activ al acesteia decurgând din influenţa mediului asupra acţiunii omului, asupra formării chiar a raselor, asupra aspectului, a împletirii şi succesiunii evenimentelor.
Geopolitica, aşadar, ar fi ştiinţa care se ocupă de analiza statului pe temeiuri geografice.
La început şcoala franceză a marginalizat obiectul geopoliticii apreciind-o plină de “patimă şi de inexactităţi”, adică o ştiinţă care nu este valabilă pentru toată lumea ci numai pentru germani şi Germania. Aceste idei le explică, de pildă, Jacques Ancel şi Albert Demangean care considerau geopolitica tot una cu geografia politică.
Şcoala franceză de geopolitică, ea însăşi este în măsură covârşitoare creată prin reacţia la înaintarea frontierei germane.[2]
Ea a avut prin părintele geografiei franceze, Vidal De La Blanche[3], propriul punct de vedere în care omul trece acum în prim-plan, devine “un factor geografic”, care are iniţiative faţă de mediul în care avoluează şi pe care-l transformă în interesul său.
“Pe urmele sale, întreaga antropologie şi geografie franceză va aşeza individul pe o altă ierarhie decât cea care-i era hărăzită în concepţia întregii geopolitici germane”[4].
La începutul monumentalei “Tableau de la geographie de la France”, publicată în 1903, Vidal de la Blanche nu uită să invoce cuvintele lui Michelet “Franţa este o persoană. O individualitate geografică nu este un lucru dat dinainte de natură. Un ţinut este un rezervor unde dorm energii pe care natura le-a depozitat în germeni, dar utilitatea lor depinde de om”. Aşa se formează naţiunile.[5]
Şcolile britanică şi nord-americană şi-au elaborat conceptul de geopolitică aproape independent de concepţiile germană şi franceză. Sub aspect teoretic, acestea şi-au fundamentat un alt mod de a aborda problema raportului dintre factorul geografic şi relaţiile dintre state. În 1883, cu ocazia sărbătoririi a patru sute de ani de la descoperirea Americii, tânărul profesor de la Universitatea din Wisconsin, James Jackson Turner[6] expune la şedinţa festivă a Asociaţiei Americane de Istorie, faimoasa comunicare “Semnificaţia frontierei în istoria americană”.
Pentru prima oară în analiza esenţei şi specificului civilizaţiei americane, Turner a avansat teza diferenţelor între civilizaţia americană şi europeană. Forţa de penetrare a tezei se explică, în primul rând prin adecvarea sa la un “orizont de aşteptare.
În viziunea lui Turner, instituţiile americane n-au evoluat pur şi simplu dintr-un “germene” medieval, diferenţele majore dintre poporul american şi popoarele europene avându-şi sursa în experienţele frontierei.
“Particularităţile instituţiilor americane constau în faptul că ele au fost constrânse să se adapteze, ele însele, schimbărilor unui popor în expansiune, schimbărilor implicate de traversarea unui continent, de cucerirea unor teritorii virgine şi de dezvoltarea în fiecare arie a unei vieţi urbane complexe pornindu-se de la condiţiile economice şi politice primitive ale frontierei. (…) Astfel, dezvoltarea americană nu este o simplă înaintare liniară, ci implică o continuă reîntoarcere la condiţiile primitive în cadrul (pe linia) unei frontiere care înaintează continuu şi antrenează o nouă dezvoltare pentru această arie”[7].
Noutatea concepţiei avansate de Turner a captat pentru o vreme îndelungată gândirea socială americană. M. Kohem, Morton, White, A.W. Small, Alfred T. Mahan sunt numai câteva nume de autori care au preluat paradigma lui Turner utilizând-o în scrierile lor. Ultimul a fundamantat noul statut ştiinţific al geopoliticii apelând la geostrategie. Acesta spunea că obiectivele urmărite de geopolitică au mai mult o valoare operaţională, ele urmând clasificarea statelor într-un sistem al relaţiilor de putere.
Geograful engles Halford J. Machinder (1861-1942) considera geostrategia după fundamentul geopoliticii. În schimb, preciza că sfera acestui concept nu se identifică cu totalitatea elementelor care intră în componenţa factirului geografic.
Între anii 1939-1945 se cristalizează şi în ţara noastră o şcoală românească de geopolitică în frunte cu Ioan Conea, Simion Mehedinţi, Mihai David, Vintilă Mihăilescu. Tot în perioada menţionată se editează şi revista “Geopolitica şi geoistoria” moment ştiinţific deosebit în care identitatea culturală neolatină trebuia marcată dar şi remarcată de unele foruri internaţionale pentru a le atrage atenţia că aproximativ 1/3 din teritoriul românesc era anexat de ţările vecine.
Fondatorul incontestabil al geopoliticii româneşti a fost profesorul şi geograful Ion Conea (1902-1974). El considera geopolitica o ştiinţă în devenire “Ştiinţă a zilei” care îşi propunea obiect de studiu “mediul politic planetar”, adică jocul politic dintre state. Acest mediu politic trebuia urmărit şi definit pe temeiuri geografice. De asemenea, geopolitica urmăreşte să ne prezinte şi să ne explice “harta politică”, aceasta reprezentând în concepţia lui Conea obiectul geopoliticii. Reputatul geograf român susţinea că “geopolitica mâine va fi istorie aşa cum istoria oriecărei epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul şi în timpul când se petreceau faptele pe care noi le privim astăzi ca istorie”.[8]
Conea leagă naşterea geopoliticii de un proces pe care astăzi îl denumim cu un termen intrat recent în limbajul geopolitic – globalizare.
Statului politic şi economic al planetei se schimbă de la o zi la alta, toată lumea identifică, verifică şi cercetează hărţi, compară ţări şi imperii.
“Conştiinţa omului modern se pătrunde tot mai mult de un fel de duh geografic”, va scrie Ion Conea. Omenirea începe treptat să resimtă statutul de “cetăţean al pământului întreg”. Nici un stat nu mai trăieşte singur, diplomaţii, oamenii de cultură, analiştii, şefii de state gândesc astăzi, total, continental şi planetar.
Geopolitica este necesar să fie scrisă de oameni de ştiinţă şi să o înveţe diplomaţii, oamenii de stat, conducătorii.
În linii generale, astfel se prezintă evoluţia conceptului “geopolitică” în ultimul secol.
Tabloul actual al definiţiilor şi obiectivelor urmărite nu este încheiat şi, atât timp cât va exista omenirea în spaţiul ei geografic şi cu viaţa ei ei social-politică proprie, teoriile despre geopolitică vor fi mereu deschise. Important este a preciza, în concluzie la acest concept, câteva dintre obiectivele actuale urmărite de geopolitică şi care, de fapt, alcătuiesc conţinutul obiectului ei de studiu: întreaga politică externă a statelor şi complexitatea sistemelor de relaţii dintre ele sunt modelate, în principal, şi de particularităţile geografice; geopolitica nu se reduce doar la identificarea şi delimitarea unor regiuni geografice în care se manifestă o situaţie politică dată şi efectele sale ci evidenţiază şi factorii care determină respectiva situaţie; geopolitica analizează poziţia geografică ca factor de putere având în compunere patru elemente: mărimea statului, tehnologia, forţa militară, populaţia; politica planetară de mare putere, al cărei obiectiv central îl reprezintă “controlul asupra anumitor zone geografice” considerate, prin caracteristicile pe care le au (resurse minerale, poziţie strategică) hotărâtoare pentru securitatea unei mari puteri; prin acest obiectiv geopolitica trece din planul teoretic în cel strategic-militar (geostrategia).
În opoziţie cu geografia tradiţională geopolitica aduce o nouă viziune asupra lumii. Ramură a ştiinţelor social politice şi geografice, geopolitica „realizează o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului teritorial, a resurselor morale şi fizice ale unei comunităţi, care se situează astfel în ierarhia puterilor, în locul asigurat de meritele sale”8. Problemă mai veche decât se crede în general, geopolitica ia în considerare – dimensiunea politică – în sensul lărgit al termenului – a teritoriilor şi a activităţilor ce se desfăşoară aici, ceea ce face ca geopolitica să fie definită de cele mai multe ori ca studiu al relaţiilor internaţionale în general şi al raporturilor diplomatice între state în particular. În România anilor ..60, Geopolitica s-a bucurat de un tratament represiv ,în special, în sfera ţărilor aflate în zodia propagandei comuniste. În România anului 1964, ştiinţa geopoliticii ere considerată „o teorie antiştiinţifică şi reacţionară care denaturează datele geografiei economice, politice şi fizice şi justifică tendinţele de agresiune, de expansiune şi anticomunismul. Realizările acestei ştiinţe în plan internaţional sunt deosebite însă ne face plăcere să evidenţiem tradiţiile de excepţie în acest domeniu ,care ţin de România anilor 30-40. Nume de primă mărime ale culturii noastre Ion Conea, Anton Golopenţia, Simion Mehedinţi, Sabin Mănuilă, Vintilă Mihăilescu au constituit „ axul geopoliticii româneşti”. În lucrările lor aceştia au abordat teme precum: conceptul de geopolitică şi obiectul de studiu al acesteia ; geopolitica,o ştiinţă nouă ; geopolitica statului naţional; unitatea pământului şi poporului românesc; poziţia geopolitică a României; românii din Basarabia şi Transnistria; Nistrul , râu românesc.
Geopolitica nu trebuie înţeleasă ca geografie politică , mai degrabă, ar trebui înţeleasă ca un joc politic între state, o politică în acţiune, ce ar trebui proiectată ,sau creată. Există unele diferenţe între geografia politică şi geopolitică. Geografia politică este geografia modificată de interesul faţă de efectul fenomenelor politice asupra suprafeţei pământului( modificarea frontierelor şi a configuraţiei statelor, apariţia regiunilor economice şi politice). Geopolitica nu studiază geografic suprafaţa pământului, ci politica modificată şi influenţată de factorii geografici. Este o ştiinţă abstractă deoarece ideile şi idealurile politice sunt, uneori, detaşate de realitate. Într-un fel geografii politici şi geopoliticienii se întâlnesc adesea , în domeniul hărţilor imaginare care reprezintă idei politice absente. În cazul hărţilor imaginare, care reflectă evenimente politice, geografii depăşesc graniţele lor de studiu şi devin geopoliticieni.
Atât în perioada celui de-al II-lea Război Mondial cât şi în deceniul care i-a urmat, geopolitica a fost asimilată cu anumite teorii naziste care susţineau „ teoria spaţiului vital”, ca argument pentru agresiune. După o perioadă de interdicţie , geopolitica a început să apară ,tot mai frecvent, în dezbaterea publică. Astăzi geopolitica este din nou la modă fiind prezentă în universităţi, edituri de ziare şi cărţi. Este considerată o disciplină academică, care încearcă să observe critic evoluţia evenimentelor politice, ca observator din afară, neutru şi neimplicat.
Astăzi, geopolitica pare să triumfe, împreună cu lumea, aşa cum este ea.
Geostrategia – presupune, la origine, o delimitate mai strictă, termenul având o utilizare esenţialmente militară, în raport cu forţa sau cu ideea întrebuinţării forţei. Statele majore au dezvoltat în timp, anticipând în domeniul apărării şi securităţii, reflexii asupra dinamicilor spaţiale şi asupra ştiinţei de a gândi spaţial, cu scopul de a încheia victorios – în ocazii corespunzătoare – într-un teren afectat de conflicte, operaţii armate, în cazul în care dispoziţiile de forţă sau deciziile politice ar fi cerut o astfel de rezolvare. Geostrategia defineşte, în esenţă, proiectarea şi afirmarea relaţiilor de putere în arie continentală (regională, subregională) şi transcontinentală. Aceste relaţii de putere sunt generate şi întreţinute de state naţionale, misiuni economice, alianţe politico-militare, organisme cu vocaţie internaţională (continentale şi mondiale) cât şi de unele procese cu impact asupra configuraţiilor strategice globale(comerţul, finanţele mondiale, evoluţia evenimentelor şi a vectorilor de putere).
Geostrategia interferează intens cu geopolitica, misiunea sa focalizându-se detectarea dinamicii şi raporturilor de putere în spaţiul global al civilizaţiei contemporane. Din perspectiva geostrategiei, oportunităţile politice ale spaţiului geografic se corelează cu cele ce decurg din ansamblul resurselor puterii economice şi comerţului, informaţiile, educaţia, viabilitatea şi modernitatea sistemelor politice, coerenţa. În acest perimetru se operează cu „modele geostrategice”, construite prin ceea ce s-a numit metoda „deservabilităţii parţiale”.
Modelele geostrategice îndeplinesc o funcţie dublă: ele sunt atât modele de diagnoză, identificând, de pildă,, turbulenţa geostrategică sau chiar războiul geostrategic cât, şi modelele tendenţionale prin încorporarea unor scenarii evolutive, prin estimarea unor tendinţe şi evaluarea probabilităţii de concretizare a acestora. Geostrategia şi modelele geostrategice evidenţiază un cuplu categorial definitoriu: tensiunea geostrategică şi echilibrul geostrategic.
Tensiunea geostrategică rezultă din erodarea relaţiilor de putere şi prin urmare apariţia unei realităţi geostrategice globale prin distrugerea echilibrului geostrategic existent. Actuala tensiune geostrategică la nivel planetar este urmarea directă a prăbuşirii echilibrului geostrategic postbelic, bazat pe bipolarism.
Nevoia de echilibru este încă obiectivă, lipsa acestuia alternează circuitele vitale ale economiei şi societăţii mondiale.
În acest context, conceptul de geostrategie se raportează la un alt număr de elemente precis determinate cum sunt: obiectivele geostrategice, metodele, procedeele şi codul geostrategic procesual sau scenariul. Prin urmare, într-o formă sintetică, geostrategia poate fi definită ca ansamblul căilor (modalităţilor) şi opţiunilor asupra folosirii vectorilor de putere (inclusiv forţa militară) în timp şi spaţiu în vederea realizării, în interes naţional, regional sau global a obiectivelor şi scopurilor stabilite. Geostrategia este condiţionată de două elemente care pot fi variabile în timp şi spaţiu: situaţia geopolitică şi situaţia vectorilor de putere. Prin capacitatea de a antrena resursele diferite, prin tendinţele de extindere teritorială şi multiplicare a efectelor distructive, conflictele lumii actuale pun în pericol securitatea internaţională sub aspectele ei de regionalitate sau globalism.
De aceea, în câmpul teoretic şi acţional al geostrategiei îşi fac tot mai mult loc concepţii şi procedee de acţiune, potrivit cărora contradicţiile internaţionale în interiorul zonelor geostrategice pot fi soluţionate normal, recurgându-se la mijloace politice diplomatice şi economice sau, în mod excepţional, cu folosirea forţei. Aceste noi tendinţe pun în evidenţă faptul că strategia proprie se organizează şi înfăptuieşte viaţa unui stat sau a unui grup de state într-o regiune, devine fundamentală şi capătă conotaţii geopolitice şi geostrategice. Prin această caracteristică, geostrategia devine atotcuprinzătoare , de natură globală.
7 Ives Lacoste, La geographie ça sert d¢abord afaire la querre, Paris, Maspero, 1978.
[1] Karl Haushofer, De la geopolitique, Paris, Foyard, 1986, pag.185
[2] C.Raffestin, Pour une geographie du pouvoir, Librairies techniques (LITEC), Paris, 1980, pag. 14-15.
[3] Vidal de la Blanche, Principes de Geographie Humaine, Librairie Armand Colin, Paris, 1922.
[4] I., B\descu, D., Dungaciu, Sociologia [i geopolitica frontierei, Editura Floarea Albastr\, Bucure[ti, 1995, pag. 62.
[5] J. Ancel, Geopolitique, Libraire Delgrave, Paris, 1936, pag. 104.
[6] F.J. Turner, The Significance of the Frontier in the American History, Chicago, 1883
[7] Op. cit. 7
[8] I. CORNEA, Geopolitica, o [tiiin]\ nou\, ;n Revista Sociologie Rom=neasc\ nr. 9-10, an II, 1937 [i republicat ;n culegerea Geopolitica, Editura Ramuri, 1940.
8 Pierre Gallais. „Geopolitique: les voies de la pussance, Paris, Plan/FEDN, 1990
