România traversează în această perioadă o etapă importantă din istoria sa modernă. Pe de o parte, aderarea la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeană a necesitat adaptarea la exigenţele pe care le presupune noul statul de ţară membră, iar pe de altă parte trebuie să-şi protejeze piaţa internă de efectele nocive ale contactului cu piaţa liberă europeană. Mai mult, ţara noastră va trebui să găsească soluţii viabile pentru ca economia naţională să facă faţă cu succes unui alt proces internaţional, mult mai profund, globalizarea.
Căderea comunismului în decembrie 1989 a reprezentat primul pas spre întoarcerea româniei către matca europeană, la început prin deschiderea graniţelor şi restabilirea acelor conexiuni cu statele europene care au făcut posibil transferul de know-how occidental. Ulterior, raporturile bilaterale cu ţările din Europa au intrat pe traiectoria impusă odată cu lansarea oficială a procesului de negociere a României cu UE. Instituţionalizarea şi sistematizarea acestor relaţii, după preluarea de către ţara noastră a statutului de ţară candidată, a imprimat un anumit ritm şi exigenţe noi procesului de reformă economică, socială şi administrativă, monitorizat după rigorile tehnice ale Bruxelles-ului.
Demontarea bruscă, după decembrie 1989, a sistemului de comandă s-a soldat, într-o primă etapă, cu adâncirea efectelor perturbatoare ale dezechilibrelor structurale, exacerbate de insuficienta pregătire a clasei politice, a managerilor şi, în general, a populaţiei pentru a acţiona în condiţiile democraţiei şi mecanismelor de piaţă. Circumstanţele neprielnice în care a debutat, în România, procesul tranziţiei şi modul de gestionare a reformei, explică, într-o mare măsură, disfuncţionalităţile evidente ce le-au însoţit (întârzieri înregistrate în promovarea mecanismelor de piaţă, creşterea ratei inflaţiei, scăderea PIB-ului, un semnificativ deficit bugetar şi de cont curent).[1]
Inflaţia a constituit unul din principalele puncte critice ale României în raport cu ţările aflate în tranziţie avansată, cea mai mare rată înregistrată având valoarea record de 154,8% în anul 1997. Explicaţia constă în faptul că, pe fondul slabei structurări a economiei, eforturile de macrostabilizare nu s-au corelat cu rezultate semnificative în economia reală.
Deşi rata inflaţiei a înregistrat o scădere importantă în perioada 1998-2003, totuşi ea s-a menţinut la un nivel foarte ridicat în comparaţie cu celelalte ţări candidate la UE. Drept urmare, măsurile de politică monetară au avut ca scop principal limitarea creşterii preţurilor în vederea stopării inflaţiei. Primele măsuri de politică monetară au fost luate de către BNR încă din anul 1991 când, în urma primului acord cu FMI, banca centrală a urmat cu stricteţe, timp de nouă luni, programul monetar convenit, care avea obiectivul de a limita creşterea preţurilor.[2]
Inexistenţa practică a unor măsuri de politică economică sincronizate şi care să urmărească stoparea inflaţiei, a antrenat, de fapt, decuplarea mecanismelor monetare de comportamentul economiei în ansamblul ei. Restricţia monetară a fost ocolită prin accelerarea dramatică a vitezei de rotaţie a banilor şi prin mecanismul arieratelor, ambele furnizând oxigenul necesar creşterii explozive a preţurilor de-a lungul întregului an 1991.[3] După eşecul din toamna anului 1991, politica monetară s-a orientat în direcţia fixării unor obiective mai puţin ambiţioase şi acceptării unor compromisuri în stabilirea obiectivelor, pentru ca acestea să poată fi îndeplinite. Consecinţa a fost amplitudinea mare a variaţiei ratei inflaţiei care a pus în lumină caracterul ezitant al politicilor macroeconomice. Compromisurile acceptate de BNR au erodat treptat credibilitatea acesteia şi au condus la menţinerea unei rate a inflaţiei semnificativ mai ridicate decât cea din ţările Europei Centrale şi de Est. Totuşi, banca centrală română a introdus treptat mecanisme de conducere a politicii monetare şi proceduri de lucru care au semnalat orientarea pragmatic reformistă a acesteia. Eficacitatea politicii monetare a fost afectată de o serie de factori, cei mai importanţi fiind:[4]
- liberalizarea preţurilor – faptul că în România, liberalizarea preţurilor s-a produs de-a lungul a peste opt ani, a prelungit perioada în care s-a manifestat conflictul dintre stabilizare şi liberalizare; în plus, prelungirea liberalizării preţurilor a antrenat, prin ea însăşi, anticipaţii inflaţioniste care au afectat eficienţa eforturilor dezinflaţioniste;
- restructurarea la nivel microeconomic – ritmul lent al restructurării la nivel microeconomic a condus la un efect de selecţie adversă. Înăsprirea politicii monetare a avut un efect asimetric asupra comportamentului întreprinderilor. Întreprinderile mari, în special cele din proprietatea statului, au beneficiat de credite preferenţiale, în timp ce întreprinderile mai mici au suferit un efect de evicţiune pe piaţa creditului, alocarea resurselor fiind orientată spre domeniile cele mai puţin eficiente din economie;
- funcţionarea sistemului financiar – băncile vechi, cu capital de stat, au fost afectate de calitatea portofoliului moştenit, unele dintre ele devenind prizoniere ale propriilor debitori. În plus, ele au fost afectate şi de rolul cvasifiscal impus de autorităţi prin politica de creditare preferenţială. Băncile noi au avut de suferit datorită unei culturi instituţionale insuficient consolidate, iar calitatea portofoliului s-a deteriorat datorită performanţei slabe a economiei în general, dar şi din cauza guvernanţei corporatiste deficitare. Mai mult, tentativele repetate de macrostabilizare s-au repercutat în primul rând asupra calităţii portofoliului de credite din sistemul bancar.
Se poate concluziona că politica monetară în perioada 1990-1999 a acţionat într-un mediu ostil, iar performanţele care se puteau obţine în perioada controlului inflaţiei nu aveau cum, în mod obiectiv, să fie spectaculoase. Aceasta cu atât mai mult cu cât a existat o necorelare aproape permanentă dintre politica monetară şi celelalte politici macroeconomice.[5]
În contextul globalizării financiare, România a fost nevoită să găsească o strategie pentru orientarea clară a eforturilor materiale, umane şi financiare în direcţia reformării din temelii a economiei, să găsească direcţia de acţiune şi scopul fundamental care trebuia realizat. Această strategie a presupus străbaterea de către economia românească a drumului sinuos către economia de piaţă. În acest context, ţara noastră a trebuit să-şi creeze un model propriu de economie de piaţă care să fie eficient pe termen mediu şi lung, cu o strategie de dezvoltare care să cuprindă obiective economice, sociale, de protecţie a mediului pe termen lung în conformitate cu principiile conceptului de dezvoltare durabilă. Ca urmare a faptului că a plecat în procesul tranziţiei cu un handicap major oferit de vechiul regim, responsabilii români s-au confruntat cu o serie de probleme moştenite şi care au trebuit să-şi găsească o cale de soluţionare: dificultatea realocării resurselor datorită industrializării făcute fără reformă de piaţă, necesitatea modernizării economiei, favorizând economisirea şi investiţiile, lipsa consecvenţei şi a pragmatismului în acţiunile economice, atitudine incorectă faţă de capitalul străin.[6]
Cu toate că ţara noastră a avut o evoluţia economică sinuoasă, de genul avânt şi prăbuşire, cu mari fluctuaţii ale producţiei şi cu inflaţie ridicată şi persistentă, putem spune că a făcut paşi importanţi către economia de piaţă, deşi acest obiectiv părea, cu ceva timp în urmă, imposibil de atins. Procesul de reformă în perioada de după 1990 a fost influenţat, într-o mare măsură, de scenariul tehnic al negocierilor de aderare la UE şi de stricteţea adoptării aquis-ului comunitar, deşi statele care aderă la UE nu sunt obligate să urmeze un curs rigid al integrării, preluând şi adoptând necondiţionat, la nivel naţional, un aquis inflexibil. Nu există o paradigmă unică a reformei, experienţele diferă în fiecare stat membru. [7]
Experienţa ţărilor foste comuniste din Europa Centrală şi de Est demonstrează, cu prisosinţă, faptul că liberalizarea tot mai accentuată a schimburilor comerciale şi a serviciilor, inclusiv a celor bancare, măsură promovată mai ales de corporaţiile transnaţionale, a permis, acolo unde s-a manifestat cu putere, o redresare rapidă a fostelor economii planificate şi o creştere substanţială a nivelului de trai. Şi-au găsit traseul acele ţări care au permis intrarea rapidă a fluxurilor de capital străin (de exemplu, Ungaria, Polonia, Cehia) şi au stagnat statele pe piaţa cărora societăţile transnaţionale au întârziat să vină sau „au fost ţinute la respect” de guverne aflate la cheremul unor grupuri autohtone de interese, care nu dispuneau nici de capitalul şi nici de managementul necesar gestionării tranziţiei.[8]
România a fost mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât pregătiră să-i facă faţă în mod lucid. Ea nu mai este „ţara cu petrol şi grâu” de la începutul secolului XX, ci este un stat aflat în plină reformare pentru crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele şi politicile UE. Integrarea ţării noastre în structurile politice, economice şi strategice europene şi euro-atlantice reprezintă o consecinţă a globalizării. Acest fapt trebuie privit şi ca asumarea unei anumite identităţi de la care România a fost decuplată, în mod artificial, timp de cinci decenii. Pe fondul instaurării normelor şi instituţiilor statului de drept, al activării şi organizării societăţii civile, al creării cadrului normativ al noilor mecanisme (liberalizarea preţurilor, piaţa bancară şi bursieră, piaţa financiară, monetară, a asigurărilor) a apărut un semnificativ sector de operatori competitivi atât pe plan intern, cât şi în mediul de afaceri extern, fapt care dovedeşte progresul înregistrat de România în direcţia formării sistemului funcţional al economiei de piaţă şi de conexare la noile evoluţii ce se derulează atât pe plan european, cât şi mondial.[9]
Procesul de globalizare s-a manifestat, în România, prin transformarea esenţială a economiei, fapt care oferă şanse reale unei dezvoltări durabile în viitor: deschiderea sistemului socio-economic către restul lumii pentru declanşarea procesului de conectare a ţării noastre la noile evoluţii care se derulează pe plan european şi mondial. Ţara noastră a realizat, în ultimii ani, paşi importanţi în direcţia alinierii la economia globalizată:[10]
- integrarea în NATO în martie 2004;
- aderarea la UE la 1 ianuarie 2007;
- liberalizarea deplină a contului de capital în septembrie 2006, tranzacţiile pe piaţa valutară ajungând la aproape un miliard de euro;
- creşterea gradului de deschidere a economiei către pieţele externe;
- schimbări structurale profunde în sectoarele industriale;
- dezvoltarea tehnologiei informaţiei, a elementelor antreprenoriale, financiare şi instituţionale.
Ca urmare a acestor transformări, riscurile la adresa stabilităţii financiare a economiei româneşti nu au fost eliminate, ci şi-au schimbat natura. Cea mai importantă consecinţă a globalizării asupra României o reprezintă influxul de capital străin. Ţara noastră are nevoie de capital investiţional străin pentru dezvoltare, nefiind capabilă să şi-l procure doar din surse interne. Fiind un stat cu oportunităţi economice multiple (de la turism şi agricultură la industria petrolieră şi metalurgică) România prezintă atractivitate pentru capitalul străin, cu condiţia să-i asigure acestuia un climat intern favorabil (legislativ, fiscal). Totodată, mişcarea rapidă a fluxurilor de capital pe care o presupune globalizarea – în care companiile îşi pierd clasica identitate naţională, este avantajoasă pentru ţara noastră în condiţiile unei forţe de muncă înalt calificate şi mai ieftine.[11]
Globalizarea, în condiţiile în care acest fenomen este însoţit, mai mult decât oricare altul, de o filozofie a învingătorului, iar în lumea de astăzi există foarte puţină milă pentru cei învinşi, presupune şi o serie de riscuri, cum ar fi riscuri economice, de securitate, sociale, etniceetc.. O economie deschisă absoarbe mai rapid şi este afectată profund de şocurile externe, iar structurile de securitate internă sunt expuse fenomenelor de crimă organizată. Cu toate acestea, ţara noastră nu se poate apăra de valul globalizării, închizându-se în sine, ci trebuie să se ghideze după deviza Clubului de la Roma: „gândeşte global şi acţionează local”. Este important ca România să-şi deschidă treptat economia faţă de structurile continentale şi internaţionale, dar în acelaşi timp să-şi dezvolte instituţiile pentru a fi pregătită să facă faţă unor crize.
În concluzie, procesul de globalizare economică, mai ales prin circulaţia liberă a capitalurilor şi prin modificări rapide ale avantajelor comparative, a creat noi provocări pentru ţara noastră. În contextul globalizării, problemele legate de stabilitatea macroeconomică sunt mult mai numeroase, fiind generate de creşterea deschiderii economiei româneşti, de liberalizarea financiară şi de sporirea complexităţii pieţelor şi a produselor financiare. Stabilitatea financiară a devenit o componentă extrem de importantă a stabilităţii macroeconomice, întrucât fluxurile de capital exploatează vulnerabilităţile sistemului financiar pentru a sancţiona, cu promptitudine, erorile sau inconsistenţele din politica românească.
[1] Anghelache C., România 2001. După 11 ani se tranziţie, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.19
[2] Rapoarte anuale al BNR, 2003
[3] Drăgulin I., Rădulescu E., Politica monetară:provocări şi perspective, în Tranziţia economică, în România. Trecut, prezent şi viitor, Ed. Imprimeria, Bucureşti, 1999, p. 599.
[4] Idem, p. 61
[5] Ioviţu M., Tranziţia la economia de piaţă, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p. 55
[6] Negucioiu A., Tranziţia raţională, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 16
[7] Dăianu D., Globalizare: între elogii şi respingere, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 25
[8] Chirovici E. O., Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Ed. Polirom Iaşi, 2001, p. 15
[9] Anghelache C., România 2001. După 11 ani de tranziţie, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 24
[10] Gurgu E., Globalizarea activităţii economice. Relaţii şi tendinţe, Teză de Doctorat, Academia de Studii Economice, 2007, p. 37
[11] Anghelache, C., Op. cit., p. 38
