Prima teorie a relațiilor internaționale mai mult sau mai puțin bine fundamentată a fost idealismul politic, care a predominat în perioada interbelică. Idealismul politic ține mai mult de spațiul englez de cercetare deși potrivit lui Stefano Gudzzini, nu poate fi vorba de o teorie coerentă deoarece investigațiile în domeniu s-au dovedit a fi sporadice, chiar dacă prima catedră de profil a fost instituționalizată în 1919 în Țara Galilor (Marea Britanie).
Demersul idealismului politic a fost fundamentat pe abordarea normativ-creștină a relațiilor internaționale și urmărea să propună o construcție teoretică, menită să asigure pacea și să preîntîmpine o nouă conflagrație mondială. În acest scop au fost identificați 2 factori:
- interdependența economică: în 1913, Norman Angell și John Hobson scriau că datorită comerțului lumea a devenit atît de interdependentă, încît războiul nu mai este actual, în sensul că nu reprezintă un mecanism menit să contribuie la acumularea de bogăț Deja nu teritoriul, ci comerțul reprezintă principala resursă a bogăției și, deci, relațiile internaționale pot fi, în principiu, de pace și securitate.
- Principiile și normele dreptului internațional public. Un funcționar din cadrul Ligii Națiunilor, Alfred Zimmer, constant a promovat idea că prin respectarea dreptului internațional public, în principiu, este posibilă o atmosferă de pace pe arena mondială. În acest scop, Liga Națiunilor a inițiat semnarea mai multor Convenții, cum ar fi spre ex. Tratatul Brian – Kellog, îndreptat spre crearea unui spațiu de securitate colectivă în Europa. Ideile idealismului politic au fost aprofundate și de cele 14 puncte ale președintelui american W.Wilson, care punea accentul, de asemenea, pe comerț și dreptul internațional public. Idealismul politic a predominat în cadrul cercetărilor relațiilor internaționale în perioada interbelică, dar a suferit faliment din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial, fapt pentru care a fost criticat de către reprezentanții realismului politic, mai ales Eduard Carr, care a numit perioada interbelică drept 20 ani de criză (cartea lui așa și se numește: „20 ani de criză„). Tezele idealismului politic au fost reanimate la începutul anilor 70 prin teoria instituționalismului liberal propulsată de către Robert Keohane și John Nye, care au atribuit organizațiilor internaționale guvernamentale rolul determinant în asigurarea cooperării și, deci, unei atmosfere mai puțin conflictuale în relațiile interstatale. Instituționalismul liberal și-a găsit materializare prin concepția regimurilor internaționale, aceasta cuprinzînd, la rîndul ei, 2 direcții:
- Keohane și John Nye înțeleg prin regimuri internaționale organizațiile internaționale guvernamentale și alte instituții menite să asigure cooperarea internațională;
- Stefan Krasner, înțelege prin regimuri internaționale totalitatea principiilor și normelor menite să asigure cooperarea internațională.
La sfîrșitul anilor 80, R.Keohane a definit o mare dezbatere, a 4, între raționalism și reflectivism în cadrul științei relațiilor internaționale. Această dezbatere a vizat locul și rolul științei internaționale în relațiile internaționale. Dacă raționaliștii pun problema cum instituțiile funcționează, reflectiviștii acordă întîietate aspectelor cum instituțiile internaționale există. Această dezbatere avînd repercusiuni și asupra statutului disciplinar al științei relațiilor internaționale. Dacă raționaliștii (R.Keohane) susțin că această știință este de caracter sinestătător, reflectiviștii (R.Ashly) din contra neagă acest statut, subordonînd relațiile internaționale politologiei. De fapt, a 4-a „mare dezbatere„ n-a fost general recunoscută în mediul academic, spre deosebire de primele 3, care au avut următorii protagoniști:
I.Idealismul politic versus realismul politic, ultima teorie fundamentîndu-se prin criticile aduse la adresa primei. Polemica a vizat caracterul relațiilor internaționale în sensul că sînt fie conflictuale (realismul politic) sau de pace (idealismul politic).
II.Tradiționalismul și modernismul, primul fiind asociat cu realismul politic, iar al II-lea, cu behaviorismul. Polemica a vizat caracterul metodelor de cercetare, modernismul criticînd tradiționalismul pentru că folosește metode raționale și, deci, speculează, pe cînd cercetările trebuie făcute pe bază empirică, urmărînd comportamentul actorilor internaționali.
III.Neorealismul și neoliberalismul sau liberalismul instituționalizat. Această polemică s-a referit la caracterul actorilor: dacă neorealismul prin persoana lui Kenet Waltz susține că statul rămîne actorul internațional privilegiat, neoliberalismul, în persoana lui R.Keohane, fără a nega semnificația statului în relațiile internaționale, consideră în același timp, că o pondere în creștere revine actorilor nestatali prin organizațiile internaționale guvernamentale și corporațiile transnaționale.
Referitor la a 4-a mare dezbatere, în afară de polemica dintre raționalism și reflectivism, a mai fost propusă o altă discuție de către Iosif Lapyd dintre pozitivism și postpozitivism și a vizat metodele de cercetare folosite pentru investigația relațiilor internaționale. Așadar idealismul politic și variantele lui contemporane este o teorie, conform căreia, relațiile internaționale pot fi neconflictuale și de cooperare, asigurată de anumiți factori, cum ar fi: interdependența comercială; principiile dreptului internațional public; organizațiile internaționale guvernamentale.
Actualmente, ponderea ideilor liberaliste se află într-o ușoară creștere datorită ascensiunii organizațiilor internaționale guvernamentale și altor instituții internaționale, a căror activitate este îndreptată spre asigurarea cooperării multilaterale.
