Ideea paneuropeană în conştiinţa românească

Personalităţi importante din ţara noastră au fost atrase de idei care promovau concepţii paneuropene, idei care încă din prima jumătate a secolului XIX căpătaseră un destul de mare răsunet. Exilaţii români ai revoluţiei de la 1848 intraseră în contact cu activităţile revoluţionare ale unor oameni politici şi gânditori din vestul european şi, influenţaţi de aceştia, au formulat şi vehiculat concepţii uneori asemănătoare alteori originale, aducând şi o contribuţie la cristalizarea acestora.

Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Dumitru Brătianu, C. A. Rosetti, Al. C. Golescu-Arăpilă şi alţii au fost asemenea personalităţi.

În mai multe scrisori adresate din exil lui Ion Ghica, la jumătatea secolului trecut, Nicolae Bălcescu îi scria despre relaţiile lui cu G. Mazzini, despre înfiinţarea unui Comitet revoluţionar european, despre activitatea publicistică pe care o desfăşura, despre proiectul de confederaţie pe care îl concepea cu titlul „Statele Unite ale Dunării”. Statul federal urma să cuprindă „Regatul Ungariei, Bucovina, Moldova, Valahia, Serbia şi Basarabia când om lua-o”. Mai târziu s-a gândit că ar fi indicat ca şi Polonia să facă parte, iar în grupul slavilor din sud să intre şi croaţii, slovenii şi dalmaţii. Statul federal urma să fie condus de o Adunare centrală federală compusă din 150 de deputaţi, câte 50 din fiecare din cele trei naţionalităţi, urmând să se întâlnească anual, pe rând, în capitalele acestor naţionalităţi. Adunarea va alege în fiecare an un guvern federal format din trei membri: unul pentru război, altul pentru „pricinile din afară” şi cel de-al treilea pentru comerţ şi comunicaţii. Tot Adunarea va hotărî cuantumul impozitelor „după populaţie şi veniturile sale, pentru Federaţie”. Federaţia Dunăreană era bazată pe principiul egalităţii între naţiunile participante iar determinarea teritoriului naţional al statelor membre să se facă pe cale plebiscitară. Fiecare naţiune îşi rezerva competenţe pentru administrarea internă, justiţie, finanţe locale, culte şi învăţământ.

Nicolae Bălcescu vedea în statul federal „singura cale de salvare a naţiunilor oprimate”, iar pentru români şi posibilitatea de realizare a unităţii naţionale. În aceeaşi scrisoare¹⁰ îi cere sprijinul lui Ion Ghica pentru definitivarea proiectului intenţionând să-i dea apoi „un caracter semioficial”.

La 26 ianuarie 1850, îi scrie lui Ion Ghica: „Pentru ideea ta de o confederaţie orientală sunt fericit că te-am prevenit şi m-am întâlnit cu tine în această idee”.¹¹ Îl informează că la Londra s-a constituit un comitet

de exilaţi politici din Europa Centrală şi Răsăriteană condus de un comitet secret din care făceau parte câte trei delegaţi. Pentru români Nicolae Bălcescu îi recomanda pe Ion Ghica şi pe Golescu-Arăpilă.

În acelaşi timp în care se constituise la Londra Comitetul exilaţilor politici din Europa Centrală şi Răsăriteană, funcţiona tot la Londra Comitetul Central Democratic European, conceput ca un instrument prin care G. Mazzini urmărea să-şi realizeze ideile politice: organizarea unei revoluţii generale şi sincronice pe continent care să confedereze pe italieni, maghiari, slavi şi români. Pentru români alegerea ca membru în Comitet fusese gândită în persoana lui Nicolae Bălcescu. Din motive personale, acesta însă a refuzat. Nici Nicolae Golescu nu a putut accepta să reprezinte pe români în Comitet, şi nici Eliade Rădulescu; în final, alegerea a fost făcută pentru Dunitru Brătianu ca al cincilea membru în Comitet.

La 26 iunie 1851, Comitetul din Londra a adresat naţiunii române un manifest federalist Adresa Românilor semnată de toţi membrii Comitetului, la care Brătianu a răspuns „mă grăbesc de a face în numele ţării mele o deplină şi întreagă adeziune la frumoasa dvs. Adresă”. Este de semnalat că Adresa-manifest îi viza nu numai pe moldo-valahi ci pe toţi românii şi din teritoriile ocupate. Prin grija lui Ion Brătianu, a lui C. A. Rosetti şi Dimitrie Florescu, manifestul a fost publicat în mai multe ziare din Paris şi provincie şi ceva mai târziu şi în Italia.¹²

Un alt mare patriot român, Aurel C. Popovici (1863-1917) a conceput o soluţie pentru rezolvarea problemei minorităţilor naţionale din cadrul Imperiului habsburgic. El se gândea în primul rând la situaţia românilor prezenţi în dubla monarhie austro-ungară. „Imperiul, scria Aurel C. Popovici, în Stat şi naţiune — Statele Unite ale Austriei Mari publicată la Leipzig în

1906, trebuie reclădit pe baze într-adevăr libere, federative şi cu drepturi egale”. Federalizarea în concepţia lui era un ideal de convieţuire a popoarelor libere, o soluţie de salvare a naţiunilor oprimate aflate în pericol de a fi deznaţionalizate şi de pacificare a continentului. În cadrul Imperiului, care urma să devină un Staatenbund,¹³ conform părerilor lui, urmau să se creeze 15 state naţionale cu o limbă oficială mijlocitoare, germana, pentru toate statele dar fiecare stat să aibă o conducere proprie, în administraţiile naţionale să se vorbească limba naţională respectivă, statele să-şi elaboreze propriile lor constituţii, etc. Este de menţionat că în concepţia autorului transformarea imperiului central dunărean într-o federaţie de 15 state nu era incompatibilă cu intrarea altor ţări în această formaţiune.¹⁴

Nu a fost singurul român care a avut o astfel de previziune. De pildă după război, un alt român C. G. Costaforu, care a întemeiat în 1923 şi a condus în calitate de secretar general între 1923-1929 Liga Drepturilor Omului spunea în 1924 că doreşte „a muri în pielea unui bun european, cetăţean al patriei pe care o întrevăd în speranţele mele: Patria Statelor Unite ale Marii Republici Europene¹⁵.