Ce este cetăţenia europeană?

Cetăţenia europeană în postura de provocare pentru teoria şi practica cetăţeniei, vizează o cetăţenie postnaţională care, pentru prima dată, se referă la un set de valori şi instituţii, în locul apartenenţei obligatorii la un teritoriu, la o cultură şi un stat naţional.

Propunându-şi să construiască o comunitate politică transteritorială precum şi să transforme Uniunea într-un spaţiu public comunitar, conceptul de cetăţenie permite înţelegerea fundamentelor legale şi politice ale drepturilor supranaţionale şi definirea practicilor sociale care decurg din aceste drepturi.

Paradigmă a ştiinţelor politice cetăţenia, permite interpretarea proceselor democratice din perspectiva apartenenţei, a participării politice, a identităţii, a drepturilor şi responsabilităţilor.

Identitatea Europeană

Cetăţenia rezultă dintr-o relaţie simbolică între indivizi şi o organizaţie socială şi politică. Această relaţie se constituie pe două căi:

a) printr-un contract social între stat şi cetăţenii săi – statul conferă drepturi şi pretinde în schimb loialitate şi participare civică; cetăţenia este în acest sens statutul juridic şi politic al cetăţenilor care beneficiază de drepturile recunoscute oficial;

b) prin asumarea culturii organizaţionale, a normelor şi a comportamentelor specifice entităţii politice de referinţă; cetăţeanul se identifică cu spaţiul public sau cu anumite componente ale acestuia, fie că este vorba de un „polity” global (Europa, naţiunea, lumea, civilizaţia), sau de o organizaţie de proximitate, eventual teritorializată (localitatea, regiunea, patria, statul naţional); în acest sens psihologic şi cultural, cetăţenia este o identitate colectivă, o formă de atribuire şi asumare a unor particularisme culturale sau politice.

Aceste două aspecte ale cetăţeniei nu sunt contradictorii. Din contră, ele sunt complementare:

– fiecare individ are de fapt mai multe identităţi, astfel încât apartenenţa formală a naţionalităţii (statutul oficial) poate coexista cu diverse identificări informale, proprii fiecărei persoane; de exemplu, un cetăţean român se poate identifica cu o regiune cultural-istorică (Oltenia), cu Europa (printr-o afiliere pur subiectivă) sau cu Lumea (poate fi „cetăţean al lumii”, în sensul cosmopolit al lui Kant);

– statutul de cetăţean este întărit prin identificarea cu organizaţia politică (de exemplu, statul naţional este referinţa identitară a naţionalităţii); cetăţenia nu devine efectivă decât în momentul în care apartenenţa formală recunoscută prin acte de identitate este asumată de cetăţeni ca parte componentă a personalităţii lor; în această formă ideală, participarea la activitatea publică preconizată de statul naţional este deliberată şi explicită, pentru că se bazează pe convingere, pe asumarea conştientă a rolului de cetăţean.

În ce priveşte identitatea europeană, este nevoie de unele clarificări prealabile.

Organizaţia de referinţă nu se reduce la stat (prin simplă analogie cu relaţia dintre naţionalitate şi statul naţional). Cum Uniunea Europeană nu este reductibilă la un stat şi nici la cele patru drepturi de importanţă secundară introduse prin Tratatul de la Maastricht, este necesar să redefinim spaţiul public de referinţă. Acest „Euro-polity” este reprezentat de sistemul de guvernanţă multiplă şi multi- centrică care implică instituţiile europene şi actorii naţionali prin ceea ce vom numi „europenizarea” statelor naţionale. Pe scurt, cetăţenia europeană este un atribut al guvernanţei europene, nu a unui stat supranaţional, imposibil de obţinut în condiţiile istorice actuale.

Identitatea politică a U.E. şi Identitatea culturală europeană sunt două aspecte diferite, deşi interdependente. Prima se referă la cultura organizaţională a democraţiei europene, la o identificare supranaţională cu instituţiile, normale şi procesele U.E. Această identitate politică trebuie construită, prin reinventarea tradiţiilor, valorificarea conştiinţei europene, întărirea simbolurilor unionale şi formarea noii mitologii colective. Cealaltă constă în valorile şi patrimoniul cultural pe care popoarele europene şi le-au format în cadrul unui destin istoric comun.

Este vorba de un fond cultural (idei, mituri, opere, instituţii, simboluri, conduite, norme, stiluri de viaţă) faţă de care europenii se simt ataşaţi şi prin care se consideră diferiţi.

Identitatea politică a cetăţenilor europeni se construieşte în raport cu o comunitate politică emergentă a cărei formă juridică este Uniunea Europeană. Această identificare politică tinde să ocupe sau să se fondeze pe spaţiul identitar al culturii şi conştiinţei europene. În condiţiile unei legitimităţi fragile (U.E. este produsul deciziei la vârf şi al negocierilor diplomatice, nu al sufragiului popular), identitatea culturală este un puternic mijloc de justificare şi mobilizare politică.

Apartenenţa comună la cultura europeană, în pofida dificultăţilor de a defini conceptul antropologic şi cultural de Europa, devine un puternic suport identitar al cetăţeniei unionale. Această nouă identitate politică se raportează la un „Euro-polity” în curs de afirmare şi se prezintă drept continuatorul istoric al „ideii europene”. Această tentativă de confiscare a istoriei europene în beneficiul unei identităţi colective care nu dispune încă de o comunitate politică proprie este considerată de unii autori ca artificială (Smith, 1992) sau chiar imorală (Pieterse, 1991). Astfel de evaluări sunt însă prea severe pentru că, în realitate, toate construcţiile identitare au valorificat anumite elemente culturale pe care le-au impus prin decizie politică.

Aşa a fost cazul, de exemplu, cu cetăţenia romană sau cu formarea statelor naţionale care au consacrat, prin măsuri legislative, prin educaţie sau birocraţia oficială, anumite limbi, norme de conduită publică sau simboluri identitare (de exemplu, stemele, drapelele, imnul naţional).

Importanţa recursului la identitatea culturală este cu atât mai importantă în cazul cetăţeniei europene, care nu are un statut juridic solid şi nu se raportează la o comunitate politică capabilă să rivalizeze cu cea a statelor naţionale. Din acest motiv, analiza care urmează are ca scop evidenţierea construcţiei culturale a Europei, evoluţia „ideii europene” şi formarea conştiinţei europene ca suport al cetăţeniei comunitare.

Formarea conştiinţei europene

Deşi amplasarea geografică a teritoriului european a fost cunoscută încă din sec. VII î.H. (prin Herodot), noţiunea de continent european a apărut abia în sec. XVIII d.H. Datorită împrejurărilor istorice, teritoriul geografic a fost asociat unei apartenenţe culturale globale, compatibilă cu diversele proiecte politice şi militare de unificare continentală.

Europa a fost o referinţă identitară constantă (de multe ori implicită), în primul rând datorită „europenizării” progresive a continentului şi chiar a întregii lumi.

„Ideea europeană” (Adrian Marino) a traversat întreaga istorie şi a dus la formarea conştiinţei apartenenţei comune, pe care Shore (2000, p. 21) o numeşte „Europeanness”. Este o identitate colectivă cu vocaţie continentală care se ataşează diverselor comunităţi culturale şi politice cu care a fost identificată Europa. În funcţie de conţinutul şi criteriile de constituire a acestor comunităţi, se pot observa şase mituri identitare ale unităţii europene.

Mitul unităţii teritoriale

Comunitatea politică se legitimează, printre altele, prin unitatea teritorială în care funcţionează. Această idee simplă şi influentă (sloganurile „Casa mare a Europei” a lui Gorbaciov sau „Europa de la Atlantic la Urali” a lui De Gaulle) maschează însă o situaţie geografică mai degrabă contradictorie. Deşi este un teritoriu cu coordonate exacte, continentul european are un statut imprecis. Aşa cum constată Morin (2002, p. 39-40), Europa este delimitată pe trei sferturi de coaste maritime, ceea ce a favorizat deschiderea şi apetitul spre expansiune.

Spre vest, marea a reprezentat puntea spre alte lumi, „europenizate” şi ele. Spre Est, în lipsa unei frontiere geografice, Asia a fost sursa permanentă de migraţii şi invazii, astfel încât nu a existat niciodată o demarcaţie clară între cele două continente: Rusia rămâne o putere euro-asiatică, la fel şi Turcia, ceea ce creează dificultăţi în a defini o comunitate politică pe criterii teritoriale.

Mai mult, teritoriul a fost mai degrabă un factor de dezbinare şi destabilizare, decât unul de unificare şi coeziune politică. Monarhii medievali reuşeau, pe durata deţinerii puterii, să asigure ordinea publică pentru că inoculau ideea transcendenţei statului: această putere era de origine divină şi trebuia aplicată întocmai în teritoriul de referinţă. Era însă suficientă dispariţia fizică a monarhilor, pentru ca statele teritoriale să fie contestate de urmaşi sau vecini. Aşa a fost cazul, de exemplu, cu Imperiul Carolingian, unde moştenitorii lui Carol cel Mare şi-au împărţit pământurile (acţiune legitimată de dreptul germanic al jus sanguis), anulând astfel titlul imperial. Pe scurt, unitatea teritorială a generat comunităţi politice efemere şi personalizate după profilul psihologic, spiritual sau moral al conducătorilor.

Mitul destinului istoric

Din punct de vedere geografic, Europa este un continent mic care, la prima vedere, nu-şi justifică supremaţia. Ceea ce a contat a fost însă modul în care europenii au ştiut să folosească resursele umane şi să se impună asupra altor continente.

Intrarea în istorie a Europei s-a făcut destul de târziu, după ce alte civilizaţii se afirmaseră în special pe continentul asiatic. Ideea de Europa a fost fabricată de greci pentru a desemna un spaţiu plasat între nordul Greciei, Dunăre (Istros) şi Don (Tanais). Această identitate confuză, corespunzătoare Balcanilor de astăzi, era însă subordonată celei greceşti care domina spaţiul constituit la intersecţia a trei continente (Europa, Africa şi Asia).

Tot grecii au fost şi cei care au inventat primul mit identitar al Europei. Cunoscut prin intermediul lui Herodot, acest mit al originii este semnificativ pentru modul în care grecii îşi proiectau misiunea istorică în raport cu vecinii. Conform acestui mit, Europa era fiica unui rege fenician, răpită de Zeus şi transferată în spaţiul grecesc, unde a dat naştere mai multor copii, între care şi întemeietorului primei civilizaţii europene (Minos). Este proiectul unei lumi noi, născute într-o mică peninsulă asiatică (continentul european), dar cu un destin istoric cu totul special.

Europa şi misiunea sa istorică a fost reactualizată de poeţii curţii lui Carol cel Mare, proclamat drept „noul suveran al Europei”. Ulterior, chiar dacă termenul de Europa a dispărut din istorie pentru multe secole, „ideea europeană” a fost încorporată în diverse proiecte unificatoare. Sensul iniţial al Europei născute ca să-şi sfideze propriile rădăcini asiatice s-a menţinut, chiar dacă mitul destinului istoric a suferit reciclări şi adaptări conjuncturale. Valurile succesive de cuceritori, colonizatori, cruciaţi, descoperitori, misionari religioşi sau negustori au fost convinse că au un drept legitim şi o misiune istorică care trebuie îndeplinită cu orice preţ. Cert este că, urmare a acestei expansiuni sistematice, lumea a fost treptat „europenizată”. Până la al doilea război mondial, supremaţia Europei a fost covârşitoare.

Conştiinţa europeană s-a format, pe de o parte, prin diferenţiere de „ceilalţi” („barbari”, „păgâni”, „sălbatici”), care trebuiau să fie cuceriţi, asimilaţi şi convertiţi, pe de alta, printr-o sinteză a gândirii greceşti, a ordinii romane, a credinţei creştine şi a libertăţii germanice. Convinşi de superioritatea lor, europenii s-au întors contra vecinilor, cărora le-au impus o civilizaţie pragmatică, novatoare şi raţională.

Mitul imperiului universal

Unul din premiile U.E. pentru merite europene se numeşte „Carol cel Mare”. Nu întâmplător, cetăţenia europeană este deseori comparată cu cea romană, ca să nu mai vorbim de diversele utopii unioniste (apelul lui George Podiehrad, regele Boemiei, „Marele Proiect European” al regelui Henric al IV-lea sau proiectul lui Laplace, centrat pe misiunea paneuropeană a lui Bonaparte), care plasează Europa în perimetrul unor imperii cu vocaţie universală.

Analogia cu oricare din imperiile europene nu are decât o valoare limitată. Recursul la istorie are ca scop să creeze un mit identitar care să justifice acţiunile prezente şi să susţină ideea că a existat un liant organizaţional puternic sub forma imperiilor universale. Timp de şapte secole, între încoronarea lui Carol cel Mare (25 decembrie 800) şi moartea împăratului habsburg Maximilian (1519), Europa continentală a fost dominată de diverse imperii: carolingian, germanic („Hohenstaufen”), habsburgic, napoleonian. Dacă adăugăm şi imperiile coloniale din sec. XV-XX, constatăm că imperiul a fost organizaţia politică cea mai durabilă din istoria Europei. Această constatare necesită însă unele explicaţii suplimentare.

Imperiul Roman, de exemplu, este singura entitate politică recunoscută astăzi ca denominator comun al tuturor naţiunilor europene. Indiferent dacă teritoriul lor a făcut sau nu parte din Imperiul Roman, toate popoarele europene au fost influenţate de civilizaţia romană. Latinitatea s-a constituit astfel într-un mit al originii comune iar statul roman este deseori citat (Sartre, 1992) ca un posibil model al uniunii europene. Acest mit identitar conţine unele elemente similare cu guvernanţa multiplă şi policentrică pe care mulţi o revendică astăzi pentru Uniunea Europeană. Iată câteva exemple:

Statul era descentralizat, lăsând comunităţilor locale administrarea problemelor curente. Ca să nu încarce administraţia imperială, foarte costisitoare, romanii au cedat populaţiei autohtone gestiunea problemelor curente, cu excepţia fiscalităţii şi a menţinerii ordinii publice.

Imperiul Roman s-a format prin absorbirea unor oraşe, state, cetăţi sau comunităţi sacerdotale care şi-au păstrat o autonomie relativă. Dreptul roman se aplica doar în situaţii excepţionale, cea mai mare parte a populaţiei fiind supusă în egală măsură dreptului şi cutumelor locale: dreptul cetăţilor greceşti, dreptul iudaic (Torah), regulile tradiţionale ale triburilor germanice etc. Această juxtapunere de forme de organizare şi apartenenţe juridice a creat o mare diversitate umană, unică în istorie.

Este greu de spus dacă Imperiul Roman a asimilat helenismul sau a fost el însuşi dominat de patrimoniul grecesc. Cert este că se poate vorbi de o cultură greco-romană ca fundament identitar, valorificat ulterior în construcţia europeană. De exemplu, începând cu Claudiu (41-54), la Roma a existat o dublă cancelarie imperială, care funcţiona în latină şi greacă. Acest bilingvism oficial recunoştea faptul evident că cele două limbi se foloseau curent în majoritatea teritoriului.

Imperiul Roman a tolerat diversitatea religioasă, fără să încerce să-şi impună propriile zeităţi. Mai mult, pentru a întări această integrare greco-romană, a existat un sistem de echivalenţe între zeităţile latine şi cele greceşti.

Începând cu anul 212 (Edictul lui Caracalla), s-a instituit cetăţenia romană, acordată tuturor locuitorilor liberi, indiferent de apartenenţa etnică şi provincială. Factorii de unificare a acestui imens conglomerat de popoare, culturi, limbi vernaculare şi credinţe erau: dreptul roman, cultura greco- latină, cetăţenia, limbile oficiale, sistemul urbanistic şi reţelele de drumuri şi poduri. Prin cuceriri succesive, Imperiul Roman s-a extins dincolo de teritoriul Europei geografice. Axul său de referinţă identitară a rămas însă Marea Mediterană, pe care a transformat-o într-un lac roman (mare nostrum).

Modelul Imperiului Roman a fost reluat, într-un context diferit, de Sfântul Imperiu Roman proclamat de Otton în 960. Proiectul politic al noului imperiu continental se numea „Imperium romanorum renovatio” (conform inscripţiei de pe sceptrul lui Otton) sau, pe scurt, „renovatio imperii”. Ca şi romanii, împăraţii romano-germani se legitimau printr-o misiune unificatoare şi un statut mesianic, reclamându-se „unşi ai lui Dumnezeu”. Sfântul Imperiu, se afirma în teologia oficială, primise investitura divină de a unifica toate popoarele, iar împăratul Carol cel Mare era instrumentul pământean al acestui proiect universalist. Problemele au apărut în sec. XII, când acelaşi rol a fost revendicat de Papă, ceea ce a dus la o luptă foarte terestră pentru supremaţie. „Republica Christiana” (sec. XII-XIV) s-a constituit astfel într-o alternativă la imperiul continental, unitatea diverselor regate, principate, comitate, ducate, burguri sau oraşe libere fiind de ordin spiritual (unitate religioasă, sub sceptrul Papei, nu şi politică).

Deşi nu cuprindea decât statele de limbă germană şi nordul Italiei, Sfântul Imperiu Roman era un fel de confederaţie princiară şi urbană care încorpora diverse constituente formate pe criterii etnice şi familiale. Aceste formaţiuni politice eterogene erau reprezentate într-o Dietă supranaţională cu sediul la Aachen, care alegea împăratul. Această organizaţie descentralizată şi multi-centrică constituia un spaţiu de dispute politice şi diversitate multiculturală a cărei unitate era asigurată de religia catolică şi şcoala palatinală, organizată în cadrul mănăstirilor (prima şcoală din lume a fost înfiinţată de Alcuin, consilierul lui Carol cel Mare, la începutul anilor 800).

Două evenimente sunt interesante pentru contextul nostru:

apariţia primelor partide politice, în nordul Italiei (sec. XIII), respectiv „guelfii” (ataşaţi Papei) şi „gibelinii” (favorabili autonomiei cetăţilor);
angajarea unei adevărate dezbateri publice, animate de universităţile din Bologna (prima universitate din lume, înfiinţată în 1088) şi Padova, în legătură cu „disputa investiturii”: fiecare parte se străduia să influenţeze opinia populară ca un element de presiune politică în favoarea numirii prelaţilor de către Papă sau de către Împărat. Mitul imperiului universal a animat şi alte tentative de unificare continentală, în primul rând Imperiul Habsburgic (care se considera continuatorul direct al Sfântului Imperiu Roman), Imperiul Universal al lui Carol al V-lea şi Imperiul lui Napoleon.

Mitul unităţii creştine

Deşi este considerat ca unul din principiile fondatoare ale Europei, creştinismul provine din Iudeea şi s-a răspândit mai întâi în Asia Mică. Cu toate acestea, timp de două milenii, creştinismul a fost principalul liant identitar al europenismului.

Ca şi alte identităţi colective, creştinismul s-a afirmat prin decizie politică şi diferenţiere:

a devenit religie dominantă printr-un demers „de sus în jos”, o dată cu evanghelizarea împăraţilor: mai întâi Constantin (313), apoi Clovis (496), ceea ce a asigurat convertirea în masă atât a cetăţenilor romani, cât şi a „barbarilor”;
a fost adoptat ca principiu unificator prin diferenţiere faţă de arabi; se poate chiar spune că Europa s-a afirmat ca o nouă entitate începând cu sec. VIII, în opoziţie cu invadatorii musulmani; de exemplu, în cronologia formării conştiinţei europene, se citează ca primă referinţă certă cronica lui Isidor de Badajoz, care descrie „armata europenilor” învingători la Poitiers (732) contra Islamului. În această cronică, europenii sunt sinonimi cu creştinii, adevăraţii credincioşi. Din punct de vedere politic, suprapunerea identităţii europene cu unitatea credinţei a dus la folosirea curentă a trei termeni echivalenţi:

Occidens = Europa = Christianitas

Forţa unificatoare a creştinismului a slăbit însă pe măsură ce credinţa a fost folosită în diverse demersuri de manipulare politică iar spaţiul public a fost secularizat. Fractura Roma-Bizanţ (sec. V), schisma catolicism-ortodoxie (sec. XI) şi ruptura papalitate-imperiu (sec. XIXIII) au făcut din religie, mai degrabă un factor de dezbinare şi conflicte (războaiele civile religioase şi războiul de 30 de ani din sec. XVII), decât unul de înţelegere şi uniune continentală. Această evoluţie a fost definitivată de iluminism şi Revoluţia Franceză (sec. XVIII), care au dus la evacuarea religiei din sfera publică şi la diminuarea considerabilă a şanselor sale de a influenţa unificarea politică. Ca urmare, în recentul proiect de Constituţie Europeană s-a renunţat la menţionarea creştinismului ca valoare identitară a Europei.

Mitul unităţii intelectuale

Ceea ce n-au reuşit imperiile, au obţinut reţelele transfrontaliere şi organizaţiile de cooperare culturală. După epuizarea marilor invazii (sec. X), Europa a devenit un spaţiu uman extrem de dinamic, care a realizat mai întâi integrarea în interior, urmată de o expansiune fără precedent spre celelalte continente şi civilizaţii. După Nolte (1992), acest dublu proces de „europenizare” (a propriului continent şi a întregii lumi) a trecut prin următoarele etape:

Epoca negustorilor şi a cavalerilor (sec. XI-XIV) a fost caracterizată printr-o expansiune mai întâi internă, apoi spre Orient:

– Într-o primă fază, a avut loc o „europenizare” internă, prin cucerirea propriului teritoriu şi consolidarea unităţilor politico-administrative nou create: prin căsătorii (Polonia-Lituania), prin alianţe (Ungaria-Austria), prin cucerirea militară a paienilor (Livonia) şi musulmanilor (Spania). În interiorul acestui nou spaţiu administrativ, sa dezvoltat un sistem clientelar, de interdependenţă între centru şi periferie: suveranii recunoşteau unele drepturi limitate de proprietate, în schimbul loialităţii. În acest fel, spre deosebire de ierarhia birocratică din Imperiul Bizantin, în Occident au apărut germenii competiţiei şi descentralizării. Această autonomie relativă a componentelor periferice este la originea subsidiarităţii.

– În această perioadă, au loc primele tentative de expansiune spre Est, îndeosebi sub formă militară (cruciadele şi campaniile de creştinare a populaţiilor slave, maghiare şi bulgare). În faţa unor inamici comuni (epidemiile de ciumă şi ameninţarea otomană), europenii nu reuşesc însă să se mobilizeze ca o entitate unită.

Epoca aventurierilor şi a companiilor (sec. XV-XVIII) este caracterizată printr-o puternică expansiune extracontinentală. America este descoperită de Columb (1492) iar navigatorii portughezi (Magellan, Vasco da Gama) inaugurează epoca descoperirilor geografice (India, Africa).

În noile teritorii, europenii impun acelaşi sistem de organizare feudală, bazat pe loialitate şi protecţie. Apar organizaţii transfrontaliere, cum sunt companiile comerciale (de exemplu, Compania Olandeză a Indiilor Orientale) şi Liga hanseatică. Se dezvoltă relaţia centru-periferie (metropolă- colonii), sub forma unui nou tip de interdependenţă globală: comerţul cu sclavi „exportă” o mână de lucru ieftină dinspre colonii spre alte teritorii periferice, în expansiune economică (America de Nord, Brazilia, Australia), unde se produc resurse indispensabile pentru metropole, care se specializează în activităţi de manufacturare şi creaţie tehnologică, foarte rentabile.

Epoca generalilor şi a industriaşilor (sec. XIX) se remarcă prin apariţia de noi actori sociali, capabili să administreze vastele imperii coloniale. Militarii devin guvernatori teritoriali iar industriaşii se mondializează: ei gestionează imperii economice care trancend spaţiul european şi localizarea întreprinderilor de producţie. În interior, Europa a fost puternic globalizată. Chiar dacă puterea politică şi militară era repartizată în diverse centre antagonice, în plan cultural şi comercial s-a produs o integrare transfrontalieră de facto. Unitatea intelectuală a precedat astfel unitatea politică şi integrarea economică. Mai mult, se poate spune că acestea din urmă nu ar fi fost posibile fără apropierile şi cooperarea din domeniul cultural. Piaţa comună, moneda unică şi politicile comunitare nu s-ar fi realizat în zilele noastre dacă nu ar fi existat deja o cultură a unităţii, ai cărei pilieri sunt conştiinţa şi identitatea europeană, patrimoniul comun şi un mod de viaţă care să apropie şi să unească, în pofida diferenţelor.

Această cultură a unităţii şi interdependenţei a fost estompată de conflicte, războaie şi relaţii de dominaţie care, din motive de legitimitate şi mobilizare politică, au fost foarte vizibile în retorica şi istoriografia oficială. Cu toate acestea, deşi proiectele de integrare politică şi militară au eşuat unul după altul, Europa s-a constituit ca un spaţiu cultural în care s-au dezvoltat reţele transfrontaliere şi focare de convergenţă.

O listă completă a acestor reţele transeuropene este imposibil de stabilit. Iată însă câteva exemple:

ordinele călugăreşti (de exemplu, cistersienii, dominicanii, franciscanii);
rutele de pelerinaj (de exemplu, drumul Romei, itinerariul Sf. Santiago de Compostela);
ordinele cavalereşti (de exemplu, Ordinul Sf. Ioan al Cavalerilor de la Malta, Ordinul Templierilor, Ordinul Teutonic);
marile târguri europene (Champagne, Hanovra, Gand, Verona, Leipzig, Winchester, Novgorod);
bursele de mărfuri (de exemplu, Bruges şi Amsterdam) şi băncile transfrontaliere (de exemplu, imperiul financiar al familiei de Medicis);
Liga hanseatică (confederaţie a 72 de oraşe libere);
reţeaua universităţilor (de exemplu, programul „peregrinatio academica” promova mobilitatea studenţilor şi a profesorilor);
elitele transfrontaliere, care practicau o cultură cosmopolită, vorbeau limbile de circulaţie europeană, se formau în diverse centre de cultură şi practicau activităţi similare (vânătoarea, dansul, luptele, studiile clasice, poezia);
culturile transnaţionale (latină, germană, slavă), care regrupează popoare, state şi naţiuni dispersate. Aceste reţele de actori europeni au reuşit să promoveze ideea unităţii dincolo de disputele teritoriale şi aspiraţiile hegemonice. Reţelele transeuropene au fost globalizate, multiculturale, pluraliste şi transfrontaliere înainte ca elitele politice să încerce să instituţionalizeze cooperarea şi unitatea europeană, câteva secole mai târziu.

Mitul unităţii pacificatoare

Europa fost teatrul celor mai multe războaie. Violenţa a fost o realitate cotidiană, astfel încât nu este de mirare că pacea şi securitatea colectivă au constituit tema favorită a numeroase proiecte utopice. Neputincioşi în faţa conflictelor militare şi a violenţei cotidiene, oamenii au început să viseze la o lume mai bună, deosebită de realitatea care-i copleşea.

Europa unită a devenit una din aceste utopii. Proiectele utopice respective s-au numit, pe rând, „Noua Cynee” (Emeric Cruce, 1623), „Renaşterea universală” (Jan Amos Comenius, 1645), „Proiectul de pace eternă” (Abatele Saint-Pierre, 1712), „Pacea eternă” (Immanuel Kant, 1795), „Concertul european” (Friedrich von Gentz, 1815), „Statele Unite ale Europei” (Victor Hugo, 1841), „Federaţia Europeană” (Aristide Briand, 1929). Aceste utopii au avansat trei idei care se pare că au inspirat pe fondatorii U.E.:

uniunea europeană nu este posibilă fără un sistem de garantare a păcii şi securităţii continentale, aşa cum au fost Tratatul de la Westphalia (1648), Sfânta Alianţă (1815) şi Liga Naţiunilor (1929);
unificarea trebuie să se facă pe cale paşnică, prin înţelegeri la vârf ale şefilor de state;
elitele intelectuale şi conducătorii luminaţi au un rol major în realizarea efectivă a unificării pan-europene.

Fiecare din cele şase mituri fondatoare poate fi actualizat în construcţia identităţii politice a U.E. Ca orice mit, ele nu oferă însă decât explicaţii parţiale, limitate la anumite simboluri, instituţii sau actori istorici, cărora le conferă o valoare dominantă. Miturile identitare sunt însă indispensabile pentru că ele conţin o naraţiune plauzibilă asupra originilor şi se constituie într-un important factor de legitimare simbolică de care orice identitate colectivă are nevoie.

Conştiinţa europeană, atât cât există ea în prezent, ar fi lipsită de conţinut fără trama istorică, reperele normative şi eroii exemplari ai miturilor „pro-europene”.

Repere ale identităţii culturale europene – Spiritul Europei

Conştiinţa europeană este mai mult implicită decât explicită: ea face parte din inconştientul colectiv, este simţită şi recunoscută ca atare, dar foarte greu de descris şi conceptualizat. Două împrejurări pot explica această situaţie:

Pe de o parte, aşa cum am văzut, „ideea europeană” a fost conştientizată destul de târziu (aproximativ în sec. IX). Chiar şi după ce a apărut în discursul politic şi naraţiunea identitară, Europa nu a fost decât o referinţă secundară, alternativă şi ocazională: în opoziţie cu „ceilalţi”, în momentele de confruntare militară, ideologică sau confesională.

Pe de alta, în condiţiile în care valorile, instituţiile şi produsele culturale ale Europei s-au răspândit în toată lumea, este foarte greu să se circumscrie ceea ce a rămas caracteristic doar locuitorilor „bătrânului continent”. Cultura şi civilizaţiile europene au devenit universale, astfel încât deosebirile pe criterii continentale sunt relative.

Aceste dificultăţi incontestabile au generat o atitudine mai degrabă rezervată, chiar neîncrezătoare, faţă de o posibilă identificare colectivă cu Europa istorică şi culturală. În spaţiul românesc, de exemplu, Alexandru Duţu (1999) preferă să vorbească de „ideea de Europa”, Mihai

Zamfir (2000) se referă la „visul european”, pentru ca Tăslăuanu (1996) să dedice o carte „obsesiei europene”. Cel mai tranşant este însă Nae Ionescu (1990, p. 91), care apreciază că standardul european (ce zice „Europa” despre noi?) este relativ şi chestionabil: „Europa nu există. Nu există unitate spirituală. Ceea ce numim noi astăzi spirit european este de fapt, o atitudine precumpănitor anglo- saxonă care nu izbuteşte a încadra decât nord-vestul Europei, lăsând în afara acestei structuri spirituale într-o bună măsură sudul şi întru totul sud-estul şi estul continentului. De altfel, această structură nici nu defineşte spiritul european ca atare; ci însemnează, pur şi simplu, o preponderenţă istorică pe o anumită perioadă, cea care începe cu Renaşterea. Dacă mâine prin spirit european se va înţelege acelaşi lucru, e cu totul îndoielnic. Căci astăzi spiritul european se defineşte prin structura anglo-saxonă cam în acelaşi fel în care acum două mii cinci sute de ani el se definea prin cea greacă, acum două mii prin cea romană şi aşa mai departe”.

Problema comună a încercărilor de delimitare a Europei ca entitate unitară este imposibilitatea de a da contururi precise unei realităţi eterogene şi fluide. Europa a devenit o idee directoare, un proiect utopic şi un referenţial comun, fără să fie nevoie de localizări precise, reductibile la un anumit tip de societate. „Spiritul Europei”, „conştiinţa europeană” sau „ideea europeană”, prin încărcătura lor emoţională, au devenit referinţe identitare suficient de atrăgătoare ca să mobilizeze imaginaţia elitelor şi entuziasmul popular. Aşa cum afirmă Morin (2002, p. 27-28), Europa are o valoare simbolică tocmai prin imprecizia şi complexitatea sa: „Europa se dizolvă atunci când vrei să o vezi clar şi distinct, se desface în bucăţi dacă vrei să-i surprinzi unitatea. Dacă încercăm să-i găsim o origine fondatoare sau o originalitate intransmisibilă, descoperim că la început nu avea nimic propriu şi că astăzi nu posedă nimic în exclusivitate… Aşadar, trebuie să abandonăm conceptul de Europă unică, clară, distinctă, armonioasă, să respingem ideea unei esenţe sau substanţe europene primare, să alungăm gândul unei realităţi europene care ar precede diviziunea şi antagonismul”.

Cu toate aceste dificultăţi de circumscriere, Europa rămâne un puternic pol de atracţie identitară. Chiar dacă invocarea trecutului şi recursul la metafora eco-sistemelor (Europa ca spaţiu de diversitate, policentrism şi „anarhie organizatoare”) nu sunt întotdeauna convingătoare, este cert că Europa are propriul său etos pe care euro-tehnocraţii contemporani se străduiesc să-l valorifice. Nu întâmplător, nicicând în istorie nu s-a scris şi s-a vorbit despre Europa comună ca în zilele noastre, când elitele politice caută motive de legitimitate istorică şi culturală pentru un proiect economic şi politic. Acest proiect este prezentat drept continuatorul natural al istoriei comune, expresia unei evoluţii ireversibile care are în Uniune finalizarea cea mai plauzibilă şi desăvârşită a „visului european”.

Rămâne chestiunea controversată a conţinutului propriu-zis a ceea ce numim în continuare „spiritul european”. Cercetările pe această temă sunt încă la început şi, în contextul actual al integrării europene, este de aşteptat ca eforturile de definire a Europei identitare să se intensifice. Europa nu este doar un spirit comun sau o „idee”, ci şi o sumă de caracteristici şi elemente culturale cu care cetăţenii săi se identifică. Morin (2002, p. 63-64) sintetizează foarte bine trăsăturile acestui spaţiu identitar: „Ce mai rămâne din Europa? ce mai rămâne din acest complex polinuclear, policentric, geo-istoric, de civilizaţie şi cultură, care nu a putut exista decât în cadrul conflictelor şi comunicaţiilor, prin rezistenţa faţă de hegemoniile politică şi culturală? Rămâne marea diversitate a culturilor transnaţionale (germanice, latine, slave) şi a culturilor naţionale, marcate fiecare de o limbă originală. Mai rămâne şi o extraordinară varietate de micro-culturi provinciale, rod al texturii micro-etnice a Europei după ultimele invazii, acele bogăţii salvate prin nedesăvârşirea unităţii naţionale, inclusiv în naţiunile foarte vechi, precum Franţa şi Anglia.

Nu există oare şi un fundament, o unitate, un principiu ordonator şi organizator care să răspundă necesităţilor noastre de astăzi? Sau poate că fundamentul Europei este pierderea fundamentelor (Imperiul, Mediterana, Creştinismul); ordinea Europei este dezordinea unui şantier tumultuos. Europa nu a fost ea însăşi decât în anarhia eco organizatoare şi nu a existat niciodată ca Organizaţie superioară componentelor sale. De unde problema literalmente bulversantă care se pune: să căutăm în prezent şi nu în trecut principiul organizării europene. Dar, pentru a face acest lucru, putem apela la principiul istoric ce leagă identitatea europeană de dezvoltare şi metamorfoză. Exigenţa vitală de a-şi salva identitatea reclamă Europei o nouă metamorfoză”.

Ultima propoziţie ne sugerează trecerea la un nou ciclu al construcţiei identitare. Unitatea politică valorifică „ideea”, „spiritul” şi conştiinţa europeană pentru legitimarea propriului proiect, chiar dacă elementele acestei relaţii nu sunt foarte clare. Unitatea politică, cu toate controversele sale, este însă şi o oportunitate istorică pentru că, pentru prima dată, preconizează o organizaţie transversală („Euro-polity”) şi o cetăţenie supranaţională, ceea ce va întări sentimentul apartenenţei comune şi participarea la o societate europeană. Aceste demersuri politice şi civice, fondate pe ideea comunalităţii culturale şi a originilor comune, vor fi în măsură să stimuleze, la rândul lor, acea metamorfoză identitară de care vorbea Morin. Comunitatea politică europeană se construieşte pe tiparul identitar al comunităţii culturale şi istorice, pe care o va dezvolta însă prin întărirea ideii de unitate în diversitate.

Ce uneşte astăzi pe europeni? La această întrebare cu modulaţii retorice, răspunsurile au fost neaşteptat de variate, ceea ce demonstrează că nu există încă un consens asupra criteriilor care definesc identitatea culturală europeană. Guibernau (2001, p. 19-20), de exemplu, stabileşte o listă de cinci caracteristici care pot părea mult simplificatoare pentru alţi analişti. Este vorba de:

memoria istorică a celor două „războaie civile europene”;
experienţa imperiilor coloniale;
emergenţa unei culturi politice transnaţionale;
apariţia unor mişcări contestatare care reclamă o nouă ordine socială;
omogenizarea culturală sub influenţa americanizării, cunoscută sub numele de „globalizare”.

Această schemă este clar reducţionistă, pentru că nu ia în consideraţie decât evenimentele comune ale istoriei moderne. Cele mai multe cercetări consacrate acestei chestiuni se referă însă la elementele culturale (idei, paradigme, valori, instituţii, stiluri de viaţă) care definesc identitatea europeană.

Dintre cele câteva din studii deseori citate, semnate de autori consacraţi precum Braudel, Morin, Huntington sau Duroselle, rezultă o mare diversitate a criteriilor de definire a identităţii culturale europene, ceea ce este cu totul explicabil dacă avem în vedere extensia posibilităţilor de interpretare. Unii autori (Huntington şi Duroselle), au pus accentul pe componentele culturii europene, într-o perspectivă evoluţionistă. Alţii, precum Wright, scot în evidenţă paradigmele specifice culturii europene, devenite între timp referinţe universale, îndeosebi pentru societăţile moderne.

În altă viziune, exemplificată prin contribuţia lui Braudel, cel mai mult contează arhetipurile şi ideile perene care au traversat istoria civilizaţiilor europene, indiferent de exprimarea lor concretă prin diverse culturi şi stiluri de viaţă. În sfârşit, Carta Identităţii Europene, propusă de Preşedintele Vaclav Havel într-un discurs la Parlamentul European (1994), defineşte comunitatea culturală a europenilor ca o comunitate a destinului istoric, o comunitate de valori, a modului de viaţă, a condiţiilor socio – economice şi a responsabilităţii comune.

Alţi autori adaugă unele elemente culturale absente în inventarul din anexa IV.

Câteva exemple (monografia coordonată de Compagnon şi Seebacher, 2002):

omniprezenţa raţiunii şi căutarea unei metode ştiinţifice universale (de exemplu, „Mathesis universalis” a lui Leibniz), ceea ce a dus la pozitivarea tuturor ştiinţelor, inclusiv a ştiinţelor umane;
introducerea logicii formale ca instrument polivalent, inclusiv în analiza limbajului artificial;
înclinaţia spre acţiune, descoperire şi productivitate (spiritul faustian), deosebită de predilecţia pentru contemplaţie a civilizaţiilor orientale;
munca şi producţia materială ca valori centrale ale modernităţii („ora et labora”), îndeosebi începând cu sec. XVIII;
arta de a reinventa produsul, de a obţine o mare plusvaloare a materiei prime, îndeosebi a celei furnizate de colonii; de exemplu, chinezii au inventat porţelanul, hârtia şi praful de puşcă, dar europenii le-au exploatat pe cale industrială;
iniţierea şi valorificarea revoluţiei industriale: mai întâi, prin exploatarea cărbunelui şi inventarea maşinii cu aburi (sec. XVIII-XIX), apoi prin folosirea electricităţii (sec. XIX – începutul sec. XX);
recursul la standarde comune de măsură cum ar fi sistemul metric, numărătoarea decimală, calendarul iulian, cronologia creştină şi moneda-etalon;
reglementarea relaţiilor dintre individ şi comunitate: prin sistemul de vasalitate, prin legile şi cutumele tradiţionale, prin statutul de cetăţean şi persoană liberă;
iluzia comună a libertăţii: de exprimare, de gândire, acţiune şi organizare; „istoria Europei este căutarea permanentă a libertăţii”, spune Karl Jaspers în eseul „Ce este Europa?” (1946); chiar dacă nu toate persoanele, comunităţile sau naţiunile au beneficiat de libertate, nevoia şi aspiraţia către libertate au fost motivaţii puternice în acţiunea europenilor;
viziunea lineară asupra timpului, ceea ce a impus ideile de progres, creştere, evoluţie, metamorfoză, periodicitate, succesiune;
spiritul critic, îndoiala şi neîncrederea în certitudinile aparente furnizate de ordinea instituită (socială, politică, spirituală);
promovarea identităţii indo-europene (Mylius, 1612; Jäger, 1671), o comunitate lingvistică mai mult virtuală pentru că limbile europene rămân extrem de diverse;
permanenţa războiului ca realitate socială, ca instituţie geopolitică (utilizată pentru constituirea comunităţilor politice) şi mijloc predilect de rezolvare a conflictelor;
identificarea unor duşmani comuni, pe criterii religioase, culturale sau militare; identitatea europeană s-a constituit la început prin diferenţiere şi detaşare de „ceilalţi”, nu prin conştiinţa unităţii sau a originii comune;
promovarea unui complex de superioritate faţă de alte civilizaţii, în baza unei misiuni istorice, legitimate prin credinţă, moravuri superioare şi progres tehnic;
diversificarea alimentaţiei (mai ales după aclimatizarea noilor alimente de bază precum cartoful, porumbul şi orezul) şi a vestimentaţiei (îndeosebi prin valorificarea bumbacului şi a lânei furnizate de colonii). Cea mai interesantă contribuţie este se pare, cea a lui Morin (2002, 106-107), după care, identitatea culturală europeană nu este produsul unui program preconceput, al unui demers raţional, ci efectul unei multitudini de programe concurenţiale care au interacţionat întâmplător şi spontan, conform unei logici dialogice: „Originalitatea culturii europene nu constă doar în a fi fost fiica iudeo-creştinismului, moştenitoare a gândirii greceşti, producătoare a Ştiinţei şi Raţiunii moderne. Constă în faptul de a fi fost fără încetare producătorul şi produsul unui vârtej format din interacţiuni şi interferenţe între multiple dialogici care au legat şi opus: religia/raţiunea; credinţa/îndoiala; gândirea mitică/gîndirea critică; empirismul/raţionalismul; existenţa/ideea; particularul/ universalul; problematizarea/reîntemeierea; filosofia/ştiinţa; cultura umani stă/cultura ştiinţifică; vechiul/noul; tradiţia/evoluţia; reacţia/revoluţia; individul/colectivitatea; imanentul/transcendentul; hamletismul/ prometeismul; quişotismul/sancho-panzismul etc…

Specificul culturii europene rezidă în primul rând în continuitatea şi intensitatea dialogicilor sale, unde nici una dintre instanţele constitutive nu striveşte sau extermină pe celelalte, şi nici măcar nu exercită în mod durabil o hegemonie apăsătoare”.

Spre deosebire de alţi autori, a căror metodă era analitică şi descriptivă (inventarul trăsăturilor, juxtapunerea etapelor construcţiei europene, evoluţia „ideii europene” etc.), Morin concepe unitatea europeană cu ajutorul a două noi metode:

principiul dialogic, care leagă într-o unitate două sau mai multe „logici” diferite, fără să se piardă dualitatea primară: „Astfel, ceea ce dă unitate culturii europene nu este sinteza iudeo-creştino- greco-romană, ci jocul complementar, dar în acelaşi timp concurent şi antagonist între aceste instanţe care au, fiecare în parte, o logică proprie: dialogica” (Morin, 2002, p. 28).
principiul de recursie, spre deosebire de cauzalitatea lineară (evoluţia de la părţi la întreg şi invers), presupune că „trebuie să concepem procesele generatoare sau regeneratoare ca nişte bucle productive neîntrerupte, unde fiecare moment, componentă sau instanţă a procesului este deopotrivă produs şi producător al celorlalte momente, componente sau instanţe” (Morin, 2002, p. 28). Acest principiu este de fapt o aplicaţie a formulei „unitas multiplex” a lui Pascal: „Toate lucrurile fiind cauzate şi cauzatoare, ajutate şi ajutătoare, indirecte şi directe, şi toate hrănindu-se printr-o legătură naturală şi imperceptibilă ce leagă pe cele mai îndepărtate şi diferite, consider că este imposibil să cunoşti părţile fără a cunoaşte întregul ori să cunoşti întregul fără a cunoaşte în particular părţile”.

Înţelegerea identităţii europene nu este deci posibilă prin recursul la logica dicotomică, unde unitatea anulează ideea de multiplicitate şi metamorfoză, iar referinţa la diversitate presupune doar inventarul elementelor juxtapuse.

Din această analiză rezultă două limitări considerabile ale construcţiei identităţii politice a U.E. prin recuperarea simbolică a comunităţii culturale:

pe de o parte, evocarea istoriei şi a patrimoniului cultural comun nu explică în întregime datele actuale şi nu permite elaborarea unei organizaţii politice, ci cel mult legitimarea demersului de constituire a acestei organizaţii;
pe de alta, comunitatea politică a U.E. ca organizaţie supranaţională nu coincide cu comunitatea culturală europeană, difuză şi mondializată; identitatea politică a cetăţenilor U.E. se construieşte printr-un proces similar celui care a generat identitatea culturală europeană, dar având propriile referinţe dialogice (naţional/supranaţional; drept comunitar/drept internaţional; subsidiaritate/ proporţionalitate; suveranitate/integrare; guvernanţă/guvernare; uniune/federaţie; europeni/non- europeni; extindere/aprofundare a integrării etc.) şi propriile „bucle” decizionale (ratificarea Tratatelor, primirea de noi membri, orientările politice ale Consiliului European, negocierea „acquis”-urilor, reforma instituţiilor, hotărârile Curţii Europene de Justiţie, implementarea fondurilor structurale, adoptarea simbolisticii unionale etc.).

Rămâne de văzut, în continuare, în ce măsură statele naţionale membre ale U.E. sunt pregătite să se reformeze însele, astfel încât să susţină eforturile de constituire a spaţiului public comun.