Statutul femeii în islam este unul dintre cele mai controversate subiecte. Pe de o parte există concepția că sunt oprimate și persecutate, iar pe de alta există argumente cu privire la autenticitatea culturală, la drepturile femeilor de a se afirma în moduri care diferă de modelele de autoafirmare feminină din societățile occidentale. Complexitatea subiectului reiese din interacțiunea dintre istorie, religie, cultură și politică.
Tradiționaliștii musulmani, majoritatea bărbați, susțin că Profetul Muhammad a îmbunătățit semnificativ situația femeilor arabe din vremea sa, garantându-le drepturi fundamentale în cadrul căsătoriei, drepturi care le erau refuzate în Jahiliya – Epoca ignoranței. Surele de la Mecca condamnă obiceiul infanticidului feminin și neglijarea văduvelor și orfanilor. După apariția islamului, femeilor li s-au acordat drepturi garantate la moștenire, sub umbrela de protecție a familiei. Soțul a fost obligat să întrețină femeia și copiii. Deși poligamia a fost permisă, numărul soțiilor a fost limitat la patru, fiecare trebuind să fie tratată egal. Nu este vorba despre o inegalitate spirituală. Coranul se adresează în mod explicit atât femeilor, cât și bărbaților, iar femeile vor trebui să plătească pentru acțiunile imorale la Ziua Judecății. În anumite proceduri juridice, mărturia unei femei nu valorează decât jumătate din mărturia unui bărbat – se presupune că, fiind nefamiliarizată cu problemele legate de afaceri, va avea nevoie de un prieten pentru a-i reîmprospăta memoria.
Problema drepturilor femeilor ține de modernism. Conform moderniștilor, Coranul a fost revelat la un anumit moment și într-un context social specific. Scopul lor este de a reânterpreta aceste prevederi în cheie modernistă. Dificultatea cu care se confruntă moderniștii este că dacă iau textul coranic ca atare, fără a-l interpreta astfel încât să se conformeze tendințelor și modelor sociale actuale, sunt adesea mai aproape de înțelesul și scopul său original.
Spre deosebire de soțul ei, cercul social al unei femei, dacă este căsătorită, trebuie să fie restrâns, conform interpretărilor tradiționale, la prietene și la mahram – membrii masculini ai familiei extinse cu care nu poate întreține relații sexuale. Aceștia sunt tații, fiii, frații, frații de lapte, nepoții și rudele masculine prin alianță. Deși tradițiile locale diferă, tabu-ul asupra asocierii feminine cu bărbați din afara relațiilor mahram este răspândit în toate societățile musulmane. În anumite părți din Africa, la sud de Sahara, legea islamică a ajuns să se amestece cu tradițiile locale care le acordă femeilor drepturi substanțial mai mari în privința căsătoriei și divorțului. Excluderea femeilor din domeniul public în principalele centre islamice, a condus în mod inevitabil și la excluderea lor din viața religioasă. La Cairo, de exemplu, în anul 1820 femeilor le era interzis să se roage alături de bărbați în moschei deoarece musulmanii sunt de părere că prezența femeilor inspiră o devoțiune de un tip cu totul diferit de acela care este necesar într-un loc dedicat venerării lui Dumnezeu. Excluderea femeilor a fost întărită prin tabuurile de impurificare legate de menstruație, natalitate și contactul cu copiii.
Libertatea religioasă:
Islamul a devenit un subiect de discuţie inevitabil, în aceste vremuri tulburi în ceea ce priveşte relaţiile dintre culturile occidentale şi orientale.
Islamul este un drum cu sens unic. Non-musulmanii se pot converti la islam, însă musulmanilor nu li se permite să se convertească de la islam la altă religie. Toate școlile de lege islamică specifică pedeapsa cu moartea pentru un bărbat musulman adult care alege să-și abandoneze credința. Cu toate că rareori se întâmplă așa ceva, legea impune multe alte pedepse în cazul celor apostați și stârnește o ostilitate feroce față de aceștia în cercurile musulmane.
Dar schimbarea este posibilă. Unii savanți musulmani au susținut că legea apostaziei ar trebui să fie anulată, astfel încât oamenii să poată abandona islamul fără să se teamă de represalii. Glasul lor va fi sprijinit de non-musulmani care vor cere, la rândul lor, revocarea legii.
Toleranța religioasă:
Toată lumea este de acord că valorile pe care se bazează toleranţa şi, în acelaşi timp, efectele ei reprezintă anumite calităţi, precum îndurarea, iertarea şi răbdarea; se poate observa că îndurarea, iertarea, mila şi răbdarea sunt menţionate de peste nouă sute de ori în Coranul cel Sfânt. Toleranţa nu înseamnă că acela care face bine trebuie să fie tratat ca acela care săvârşeşte un rău. Allah Preaînaltul a spus în această privinţă: ,,Nu sunt deopotrivă cel care este orb şi cel care vede, nici cei care cred şi săvârşesc o faptă rea“ (Ghafir: 58).
Toleranţa nu înseamnă încălcarea echităţii. Orientalista italiană Laura Veccia Vaglieri a înţeles acest lucru atunci când a afirmat, descriindu-l pe Profet,,El a îmbinat toleranţa cu echitatea trăsăturile cele mai nobile ale omului – şi este uşor să cităm din biografia sa (Sira) numeroase exemple în această privinţă“.
Cu toate acestea, din toleranţă şi din dorinţa de a nu răspunde violenţei prin violenţă, fără a se ajunge la o recunoaştere şi susţinere a nedreptăţii celorlalţi sau la neglijarea apărării religiei sau a musulmanilor, este dezirabil şi necesar să se adopte un comportament îngăduitor şi iertător: ,,De vei întinde tu mâna spre mine ca să mă omori, eu nu voi întinde mâna spre tine ca să te omor, căci eu am frică de Allah, Stăpânul lumilor“Perspectiva islamică asupra toleranţei a fost foarte clară pentru gânditorii occidentali imparţiali.
