Atribuţiile fundamentale ale Alianţei în domeniul securităţii sunt definite prin intermediul următoarelor calităţi:
– acţionează ca furnizor de stabilitate în spaţiul euro-atlantic;
– serveşte ca forum de consultări în ceea ce priveşte aspectele de securitate;
– contracarează şi apără de orice ameninţare şi agresiune manifestată împotriva oricărui stat NATO;
– contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor şi se angajează activ în gestionarea crizelor;
– promovează parteneriatul, cooperarea şi dialogul pe scară largă cu alte ţări din spaţiul euro-atlantic.
Evaluând provocările şi riscurile previzibile la adresa securităţii, Conceptul Strategic NATO concluzionează că mediul strategic este într-o continuă schimbare, în general pozitivă, şi că, de la sfârşitul Războiului Rece, prin comparaţie cu alte organizaţii, Alianţa a jucat un rol esenţial în consolidarea securităţii euro-atlantice. Cu toate acestea, deşi ameninţarea unui război generalizat în Europa practic a dispărut, membrii Alianţei şi alte ţări din regiunea euro-atlantică se confruntă cu alte riscuri şi incertitudini, inclusiv conflicte etnice, încălcarea drepturilor omului, instabilitate politică şi fragilitate economică. În plus, proliferarea armelor nucleare, biologice şi chimice, precum şi a mijloacelor de transport al acestora reprezintă un motiv serios de îngrijorare, iar răspândirea tehnologiilor s-ar putea solda cu sporirea accesului potenţialilor adversari la capacităţi militare sofisticate. Mai mult decât atât, securitatea Alianţei trebuie să ţină seama de contextul global şi poate fi afectată de riscuri mai mari, ca de pildă acte teroriste, sabotaj, crimă organizată şi întreruperea fluxurilor de resurse vitale.
Acoperirea mediatică a NATO se concentrează în mod inevitabil asupra diplomaţiei la nivel înalt, precum şi asupra summit-urilor şi campaniilor militare ale Alianţei. Totuşi, cea mai mare parte a activităţii Alianţei se desfăşoară fără să se bucure de publicitate.
NATO este implicat, zilnic, în derularea unei game de proiecte care contribuie la îmbunătăţirea mediului de securitate al Europei. Acestea cuprind sprijinul acordat reformei armatelor est-europene, elaborării programelor de reconversie a foştilor militari pentru integrarea în viaţa civilă şi oferirea de asistenţă în vederea deminării şi a distrugerii stocurilor de muniţie expirată.
În plus, NATO joacă un rol activ în coordonarea asistenţei umanitare în cazul producerii dezastrelor. În 1999, Alianţa a înfiinţat un Centru Euro-Atlantic pentru Coordonarea Asistenţei la Dezastre (EADRCC), prin intermediul căruia coordonează asistenţa de urgenţă şi umanitară din partea ţărilor NATO şi partenere în cazul producerii dezastrelor naturale sau a celor produse de oameni. De exemplu, în septembrie 2005, NATO a oferit asistenţă victimelor inundaţiilor, imediat după Uraganul Katrina din SUA. O lună mai târziu, un cutremur devastator în Pakistan a produs moartea a circa 73.000 oameni şi a lăsat fără adăpost aproape 4 mil. Consiliul Nord Atlantic a convenit extinderea asistenţei prin intermediul EADRCC. În numeroase ocazii, EADRCC a mobilizat resurse pentru a oferi asistenţă ţărilor din spaţiul euro-atlantic care s-au confruntat cu inundaţii, incendii în regiuni împădurite şi cutremure.
NATO derulează un program ştiinţific care sponsorizează cooperarea practică în privinţa aspectelor legate de securitate şi în domeniile civile ale ştiinţei, mediului şi tehnologiei. Programul Ştiinţei pentru Pace şi Securitate (SPS) al NATO urmăreşte să elaboreze recomandări şi soluţii practice în privinţa unei varietăţi de probleme, căutând în acelaşi timp să răspundă la nevoile specifice ale participanţilor. Oamenii de ştiinţă din ţările NATO, partenere şi membre ale Dialogului Mediteranean participă la aceste activităţi, care contribuie în mod real la realizarea în general a securităţii prin facilitarea colaborării, formării de reţele şi construirea capacităţilor.
În perioada de după dezintegrarea fostei Iugoslavii, NATO a intervenit militar pentru a pune capăt sau a împiedica desfăşurarea în continuare a conflictului din Bosnia şi Herţegovina în 1995, din Kosovo în 1999 şi din Fosta Republică Iugoslavă Macedonia în 2001.
În Bosnia şi Herţegovina, statele NATO au desfăşurat operaţiuni aeriene împotriva forţelor sârbe bosniace în august şi septembrie 1995. Această acţiune a contribuit la modificarea raportului de forţe între părţile din teren şi la convingerea conducerii sârbilor bosniaci să accepte pacea, care a fost negociată la Dayton, Ohio. Participanţii NATO la misiunea de menţinere a păcii au sosit în Bosnia şi Herţegovina în decembrie 1995 în cadrul Forţei de Implementare (IFOR). IFOR a fost urmată de Forţa de Stabilizare (SFOR), care s-a încheiat cu succes, zece ani mai târziu, în decembrie 2005. Mandatul misiunii de menţinere a păcii a fost preluat apoi de Uniunea Europeană.
Intervenţia militară a NATO în Kosovo a urmat după mai mult de un an de violenţă crescândă şi încălcarea repetată de către Belgrad a rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU solicitând acestuia să pună capăt represiunii pe care o exercita împotriva populaţiei albaneze din Kosovo. Mandatul Forţei Kosovo (KFOR) condusă de NATO, are ca bază atât un acord militar tehnic între NATO şi comandanţii iugoslavi, cât şi Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, ambele din 1999. KFOR are ca sarcini descurajarea unor noi ostilităţi, instaurarea unui mediu sigur şi demilitarizarea Armatei de Eliberare a Kosovo. În plus, aceasta sprijină efortul umanitar internaţional şi cooperează cu structura prezenţei internaţionale civile, Administraţia Interimară a ONU din Kosovo (UNMIK), în vederea creării unui mediu stabil pentru asigurarea în continuare a dezvoltării în Kosovo. NATO va menţine o forţă semnificativă ca mărime în Kosovo, pe baza Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate, atâta vreme cât Consiliul de Securitate nu va lua o altă decizie.
În august 2001, preşedintele Fostei Republici Iugoslave Macedonia a solicitat sprijinul NATO pentru dezarmarea grupurilor etnicilor albanezi care deţineau potenţialul de a destabiliza ţara. NATO a fost de acord, cu condiţia ca guvernul să reintroducă anumite drepturi pentru minorităţi. Reprezentanţii comunităţii albaneze din ţară şi guvernul au ajuns la un aranjament politic, care a fost arbitrat de trimişii speciali ai diferitelor organizaţii internaţionale, inclusiv NATO, şi ai Statelor Unite. Acest lucru a oferit NATO posibilitatea de a disloca circa 3500 militari într-o misiune de 30 zile vizând dezarmarea etnicilor albanezi pe baza voluntariatului. La solicitarea Skopje-ului, trupele NATO au rămas în ţară pentru asigurarea protecţiei personalului de monitorizare din Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa până la sfârşitul lui martie 2003, când misiunea a fost preluată de Uniunea Europeană.
Aceste iniţiative au contribuit la împiedicarea continuării conflictului civil şi la pregătirea terenului în vederea reconcilierii şi a reconstrucţiei în ţară. KFOR este acum singura forţă aliată de amploare dislocată în Balcani, în timp ce NATO menţine comandamente în Sarajevo şi Skopje pentru a oferi asistenţă guvernelor gazdă în domeniul reformei apărării.
