Publicat în

Încălzirea globală şi noua ordine mondială

Pentru a clarifica impactul pe care regimul internaţional al încălzirii globale şi însăşi problema climatică îl au asupra ordinii mondiale, este necesar să stabilim coordonatele actuale ale ordinii mondiale, aşa cum este ea percepută în domeniul relaţiilor internaţionale.

Cea mai considerabilă contribuţie adusă acestui concept aparţine şcolii engleze a relaţiilor internaţionale, prin cel mai proeminent reprezentant al său, Hedley Bull. Ordinea este definită de acesta ca un aranjament menit să asigure urmărirea unor scopuri comune, care constituie tocmai factorii de menţinere a coeziunii, de structurare a societăţii internaţionale.[1] Societatea internaţională de astăzi, şi prin urmare ordinea existentă in cadrul ei vizează menţinerea următoarelor scopuri, în ordine descrescătoare a importanţei:

 

  • păstrarea sistemului in sine
  • păstrarea independenţei / suveranităţii
  • pacea, definită ca o absentă a războiului, o condiţie firească a relaţiilor interstatale
  • limitarea violenţei
  • respectarea promisiunilor, conform principiului de drept pacta sunt servanda, referitor la acorduri, înţelegeri, tratate
  • stabilirea posesiunilor.[2]

 

Prima dintre condiţii, şi anume cea a păstrării ordinii existente, este deja ţinta a numeroase revizuiri. Sistemul internaţional actual este expresia unei evoluţii îndelungate, cu tradiţii istorice, dependentă de un anumit context. Se poate afirma că până în secolul XX, contextul internaţional a fost marcat de relaţii de competiţie între state. Problema încălzirii globale modifică însă acest context, întrucât ea nu reprezintă interesul sau responsabilitatea unui singur stat, ci este apanajul întregii umanităţi.

 

Păstrarea independenţei statelor prin suveranitatea externă constituie de asemenea un obiectiv primordial in actuala ordine mondială. Această suveranitate insă, aşa cum va fi detaliat ulterior, este pasibilă de anumite limite, auto-impuse de statele titulare ale suveranităţii sau impuse chiar de fenomenul fizic al încălzirii globale

Conceptul de pace, definit în termenii absentei războiului, deja face obiectul a nenumărate critici. Conform practicilor ONU, pacea nu poate exista fără un minimum de bunăstare materială sau de sănătate. Chiar în lipsa unui război interstatal, pacea este supusă unei serii de ameninţări, întrucât însăşi noţiunea de securitate suferă mutaţii, în contextul unui nou război în care agresorul este reprezentat de clima globală.

Nu trebuie omis faptul că aceste obiective care co0nstituie sensul ordinii internaţionale actuale sunt urmărite în cea mai mare măsură de către state. Însă încălzirea globală poate provoca, aşa cum va fi argumentat ulterior, un val de violenţe exercitat de actori nestatali care să transcende granitele trasate geografic şi să arunce zone din lume în acea stare naturală de război al tuturor împotriva tuturor conceptualizat de Hobbes, zone unde puterea statală şi implicit limitarea violenţei nu vor putea fi exercitate din cauza dezintegrării statului în sine.

Aşa cum va fi demonstrat, obiectivul de stabilire a posesiunilor va suferi şi el mutaţii, în condiţiile perceperii mediului ca un bun comun, a cărui exploatare trebuie întreprinsă pe baza unor principii de natură etică.

 

4.2. Păstrarea sistemului in sine

 

Dacă până la sfârşitul acestui secol, sistemul internaţional a avut ca principale componente statele şi actori nestatali ca organizaţiile internaţionale, ambele categorii fiind purtătorii unei anumite categorii de putere, contextul actual pare să transforme această realitatea. Puterea în sensul ei clasic, de capacitate a unei părţi A de a influenţa comportamentul unei părţi B, lua în calcul un mediu competitiv, dominat de actori ce posedă o anumită raţiune şi un anumit set de obiective. Cel care deţinea cele mai multe resurse militare, economice sau culturale avea posibilitatea de a exercita şi cea mai mare influenţă asupra celorlalţi actori. Acumularea acestui tip de resurse se justifica, deoarece toţi competitorii jucau după acelaşi set de reguli, conform cărora, pentru a diminua potenţialul unei ameninţări, un subiect trebuia să îşi sporească şi ă depăşească arsenalul competitorului său.

Situaţia actuală ne prezintă însă o ameninţare ce ii vizează pe toţi foştii competitori, uniţi acum în faţa unui actor ce nu posedă nici raţiune şi nici interese: natura. Puterea militară, economică sau culturală îşi pierde din importanţă, deoarece schimbarea climatică nu poate fi stopată nici prin forţă armată, nici prin sancţiuni economice şi nici prin capital cultural. Este adevărat că dacă un stat refuză să se alăture majorităţii şi să lupte împotriva încălzirii globale, comportamentul său, teoretic,  poate fi ajustat printr-unul dintre mijloacele anterior menţionate.

În esenţă insă, noua realitate necesită o modalitate diferită de asociere a statelor, bazată pe criterii care se disting de raţiunile tradiţionale economice sau militare.

Obiectivul păstrării ordinii în sine suferă mutaţii şi din cauza surpării sistemului de alianţe clasice. Dacă Marea Britanie este considerat aliatul tradiţional al Statelor Unite, în domeniul încălzirii globale acest stat european se distanţează clar de către aliatul de la vest. În plus, dacă până acum s-a obişnuit ca Statele unite să preia rolul de lider global în chestiuni care într-un fel sau altul aveau de a face cu progresul uman, asistăm la o schimbare de echilibru, prin care acest rol este preluat de Marea Britanie. În 2008, englezii şi-au adjudecat acest rol prin iniţiativa de a pune bazele unei Curţi Internaţionale pentru Mediu, ca autoritate legală supremă în rezolvarea diferendelor privind distrugerea mediului natural, care să funcţioneze sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite. Tot atunci, Marea Britanie a denunţat şi lipsa de eficienţă a protocolului de la Kyoto, cauzată de lipsa de implicare a Statelor Unite[3].

Alianţa clasică dintre  ţările Europei occidentale şi Statele Unite este şi ea afectată de către viziunea şi gradul de implicare diferite in rezolvarea chestiunii climatice. Acest aspect a devenit evident cu ocazia alcătuirii draft-ului pentru summit-ul G 8 ce urmează să aibă loc în luna iulie a acestui an (2009) în Italia. Poziţia oficială a Uniunii Europene se concentrează pe limitarea creşterii temperaturii medii globale la pragul de două grade Celsius, în prezent ajungându-se la o creştere de 0, 7 grade comparativ cu nivelul termic al perioadei dinaintea Revoluţiei industriale. Deşi preşedintele american Barack Obama a promis să ia măsuri pentru diminuarea încălzirii globale, el nu a îmbrăţişat iniţiativa pragului de două grade Celsius. Japonia, Rusia şi Canada s-au opus de asemenea acestui obiectiv, susţinut în cadrul G 8 de către Italia, Germania, Franţa şi Marea Britanie. Faptul că Japonia şi Statele Unite alcătuiesc un front comun opunându-se acestei măsuri nu este surprinzător, dată fiind dependenta militară a Japoniei de Statele Unite. Surprinderea este însă cauzată de apropierea dintre prima putere a lumii şi Rusia în legătură cu acest subiect.

Aşadar, se poate conchide că un obiectiv ca menţinerea ordinii actuale, deşi nu este contestat în mod explicit, pe cale practică se află într-un proces de continuă transformare. Restructurarea sistemelor de alianţe clasice, declinul competiţiei ca principiu fundamental în sistemul internaţional precum şi modificarea raporturilor de putere la nivel internaţional prin însăşi modificarea conţinutului şi sensului puterii constituie argumente în baza cărora obiectivul menţinerii actualei ordine devine caduc. Adiţional, o eventuală accentuare a fenomenului de încălzire globală ar accentua şi necesitatea redefinirii unui obiectiv cum este acela al menţinerii actualei ordini.

 

4.3 Menţinerea independenţei / suveranităţii statelor

 

Definiţiile suveranităţii sunt intr-o oarecare măsură evazive, variind accentul pus pe control, autoritate sau percepţie publică. În mod tradiţional, suveranitatea este definită ca fiind o reflecţie a dreptului statelor la control jurisdicţional, integritate teritorială şi neintervenţie din partea altor state.[4]

În ciuda faptului că principiul suveranităţii în sistemul internaţional este un principiu ordonator fundamental, vom analiza modul în care suveranitatea statală 4este ştirbită de încălzirea globală şi de regimul internaţional creat in jurul acesteia. Această analiză nu încearcă să valorizeze sau să critice în nici un fel mutaţiile actuale ale suveranităţii, ci doar să demonstreze că şi aceasta este intr-un proces de transformare. Se va efectua o analiză dublă, bazată pe cele două elemente care aduc atingere suveranităţii statale: încălzirea globală ca fenomen fizic şi încălzirea globală ca regim internaţional.

Încurajate de mâna invizibilă a pieţelor, societăţile şi-au aruncat reziduurile în mediile comune: aer, apă şi sol. Astfel, acţiunile noastre tind să degradeze şi să distrugă, nu să susţină mediul natural, care are un caracter limitat şi perisabil. Limitele atmosferice ale creşterii economice au adus în spaţiul de dezbatere dilema mediu înconjurător versus creştere economică. Ca şi în cunoscuta dilemă a prizonierului, soluţia necesită ca actorii să accepte norme colective. Acordurile internaţionale privind mediul au apărut relativ recent, acum fiind în număr de 250. Primul acord internaţional cu privire la poluarea atmosferică globală a fost semnat in 1985: Protocolul de la Viena legat de degradarea stratului de ozon. Au urmat Protocolul de la Montreal, în 1987, Grupul interguvernamental de Experţi în 1988 Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare în 1992.

Conferinţa reprezintă o mişcare de pivot în producerea de norme şi acorduri formale privind mediul[5]. Acordurile cheie sunt Declaraţia de la Rio, Convenţia Cadru şi Agenda 21. Acordurile din cadrul Conferinţei a planificat nişte păsi pentru reducerea emisiilor de gaze la nivelul anului 1990 până în anul 2020. Agenda 21 a propus un program social şi politic pentru a atinge acest obiectiv, stimulând guvernele să înfiinţeze comitete de acţiune formate din cetăţeni şi administraţii locale pentru a găsi metode eficiente de a combate încălzirea globală.

Măsurile propuse de Declaraţia de la Rio, Convenţia Cadru şi Agenda 21 au restrâns suveranitatea statelor individuale.[6] Principiul 2 al Declaraţiei de la Rio stabilea că în conformitate cu principiile dreptului internaţional, statele au dreptul de a îşi exploata propriile resurse conform propriilor politici de dezvoltare şi de mediu.[7] Dar Declaraţia a limitat acest drept adăugând că statele au responsabilitatea să se asigure că activităţile de sub jurisdicţia sau controlul lor nu cauzează prejudicii mediului altor state sau zone aflate în afara jurisdicţiei proprii.  De asemenea, principiul 3 al declaraţiei specifică: dreptul la dezvoltare trebuie exercitat astfel incât să asigure în mod echitabil nevoile legate de mediul natural al generaţiilor prezente şi viitoare[8].

Astfel, în timp ce declară suveranitatea statală asupra propriilor resurse, Declaraţia defineşte de asemenea limite clare ale acelei suveranităţi. În acest sens, propunerile Convenţiei Cadru necesită ca majoritatea statelor să îşi modifice politicile interne. Acest instrument global regulator, odată ratificat şi aplicat, a limitat libertatea statelor suverane de a polua bunurile comune ale atmosferei şi au forţat statele să suporte anumite costuri.

Similar, legat de metodele de a îndeplini acest obiectiv, principiul 10 al Declaraţiei de la Rio afirmă că problemele de mediu sunt administrate cel mai bine cu participarea tuturor cetăţenilor interesaţi. Ea stipulează de asemenea că fiecare individ va avea acces la informaţiile publice despre mediu, inclusiv legate de materialele şi activităţile cu potenţial toxic din comunităţile lor, cât şi posibilitatea de a participa la procesele decizionale locale. Statele vor facilita şi vor încuraja implicarea publică printr-o informare la scară largă. Iar principiul 11 cere ca statele să adopte o legislaţie de mediu eficientă. [9]

Agenda 21 precizează şi bazele acţiunilor, obiectivelor şi mijloacelor de implementare a principiilor Declaraţiei de la Rio. Mijloacele includ consolidarea grupurilor majore, cum ar fi femeile, organizaţiile neguvernamentale şi altele[10]. Spre exemplu, în legătură cu rolul organizaţiilor neguvernamentale, Agenda 21 afirmă că organizaţiile neguvernamentale formale şi informale, precum şi mişcările de alte tipuri, trebuie recunoscute drept parteneri în implementarea Agendei 21. De asemenea, ea afirmă că independenţa este un atribut major al acestor organizaţii şi că aceasta este o condiţie a participării lor reale.

Aşadar putem conchide că în numele nevoilor globale legate de mediu, Declaraţia de la Rio, Convenţia Cadru şi Agenda 21 limitează dreptul suveran al statelor de a-şi conduce ţările aşa cum consideră ele potrivit. Ele nu obligă doar la reducerea gazelor cu efect de seră, ci fac apel la o societate civilă funcţională, un aspect care nu este specific tuturor semnatarilor. Asemenea modificări împing puterea de decizie a statelor pe verticală atât ascendent, spre nivelul internaţional, dar şi descendent, spre participarea ONG-urilor şi a cetăţenilor.

Cele enunţate anterior se referă la limitele impuse suveranităţii de către regimul internaţional al încălzirii globale. Urmează să analizăm posibilele limitări exercitate asupra suveranităţii statale de către încălzirea globală ca fenomen fizic.

Impactul fenomenului fizic al încălzirii globale asupra suveranităţii este evident mai ales atunci când se discută despre creşterea nivelului mării şi inundarea insulelor, a jurisdicţiilor maritime şi a graniţelor maritime internaţionale.

Indonezia ne oferă exemplul perfect in acest sens, fiind un stat insular compus din aproximativ 17 000 de insule. Dintre acestea, 92 de insule sunt considerate de proporţii mici. Printre acestea se numără şi insule care au un rol decisiv, fiind considerate puncte de referinţă pentru definirea unor jurisdicţii maritime variate, inclusiv pentru graniţele statelor teritoriale, zonele contigue (învecinate), zonele economice exclusive şi platourile continentale. De asemenea, aceste insule servesc şi ca puncte de demarcare a graniţelor cu state învecinate: India, Thailanda, Malayesia, Singapore, Vietnam, Philipine, Papua Noua Guinee şi Australia. Specialiştii din domeniul hidrologiei şi oceanografiei prezic o creştere a nivelului mării cu aproape jumătate de metru în prima jumătate a secolului XXI, ceea ce ar cauza dispariţia insulelor de referinţă indoneziene sub ape. Cazul statelor Vanuatu sau Kiribati este şi mai tragic, deoarece această creştere a nivelului mării va provoca dispariţia lor. În legătură cu Indonezia, se apreciază că până în anul 2030 aceasta va pierde 2000 de insule, care la momentul actual au o altitudine maximă de 29 centimetri.[11] Acest proces va rezulta in distrugerea punctelor de referinţă, influenţând astfel statutul şi întinderea zonei maritime a Indoneziei, conţinutul suveranităţii acesteia urmând şi el să fie alterat în mod esenţial.

Un alt exemplu, de data aceasta mult mai complex, în care suveranitatea statală este ameninţată ne este oferit de către Coridorul Nord-Vest, un corp de apă ce există în partea de nord a Canadei ce lega Oceanul Atlantic de cel Pacific şi care o separă pe aceasta de calota glaciară arctică. Acest coridor reprezintă o rută cu potenţial comercial atractiv, dacă ar deveni mai accesibila navgaţiei pentru o perioadă de timp mai lungă în timpul unui an. Conform Organizaţiei Maritime Internaţionale, un coridor este considerat internaţional atunci când leagă două mări(în cazul acesta Oceanul Atlantic şi Pacific) dar trebuie să fie şi util, adică să permită navigarea şi să aibă la activ un număr suficient de tranzituri. În momentul actual, coridorul se află sub jurisdicţia Canadei, din considerente istorice, dar şi din motive ce ţin de statutul coridoarelor maritime internaţionale: accesul dificil şi numărul insuficient de tranzituri.[12] În condiţiile încălzirii globale insă, prin topirea gheţurilor, coridorul din nordul Canadei devine tot mai accesibil. Conform unui raport pregătit de marina americană, in 5 ani, coridorul se va deschide timp de cel puţin o lună pe an pentru vase destinate navigaţiei in ape temperate.[13] Acest fapt va schimba fundamental statutul juridic al coridorului, atrăgând după sine scoaterea sa din jurisdicţia canadei şi integrarea lui în sistemul Organizaţiei Maritime Internaţionale. Acest statut internaţional ar limita abilitatea canadei de a controla aceste ape, în ceea ce priveşte normele de mediu şi de practică a navigaţiei, fiindu-i afectată definitiv suveranitatea.

În concluzie, limitarea suveranităţii atât de către regimul internaţional al încălzirii globale, cât şi de către fenomenul fizic al schimbării climatice devine tot mai evidentă, alterând poziţia principiului suveranităţii ca element fundamental al actualei ordini mondiale.

 

4.4. Pacea şi limitarea violenţei

 

Pacea este un termen care se referă la absenţa agresiunii, violentei sau ostilităţii, dar care reprezintă de asemenea un concept mai larg, căruia se circumscriu securitatea economică şi socială, egalitatea şi corectitudinea în relaţiile politice, dar şi absenţa conflictului sau a războiului. Securitatea într-un sens general este acea condiţie în care oamenii sunt protejaţi sau nu sunt expuşi pericolului.

Pentru o bună perioadă de timp, mass-media va continua să atribuie răzmeriţele şi schimbările violente din străinătate în principal conflictelor etnice şi religioase. Dar pe măsură ce aceste conflicte se multiplică, va deveni evident că altceva este pe cale să survină, cu consecinţa că din ce în ce mai multe ţări vor fi, asemenea Nigeriei, Indiei şi Braziliei, neguvernabile.

În cercurile politicii externe, menţionarea unor sintagme ca mediul înconjurător sau diminuarea resurselor naturale se înfruntă de un zid solid de scepticism şi plictis. În special conservatorilor, termenii înşişi par nesemnificativi. Fundaţiile de strategie publică au contribuit la lipsa de interes, finanţând în exces studiile ambientale aplicate, ia acestea, suprasaturate de jargon tehnic, pe care experţii afacerilor externe le abandonează morman pe birouri. E timpul să înţelegem mediul înconjurător drept ceea ce este el de fapt: chestiunea de securitate naţională a secolului XXI[14]. Impactul politic şi strategic al populaţilor dezlănţuite, răspândirea bolilor, despădurirea şi eroziunea solului, secarea apelor, poluarea aerului şi creşterea nivelului mărilor în regiuni critice şi suprapopulate ca delta Nilului şi Bangladesh – urmări care vor conduce la migraţii masive iar mai apoi la conflicte de grup – vor constitui provocarea esenţială a politicii externe din care vor deriva aproape toate celelalte, stârnind atenţia publică şi unificând interese similare moştenite din timpul războiului rece. În secolul XXI apa va fi disponibilă în cantităţi minore pentru locuri ca Arabia Saudită, Asia centrală şi partea de sud-vest a Statelor Unite. Între Egipt şi Etiopia ar putea izbucni un război pentru apa Nilului.

Politica externă de după războiul rece a debutat cu adevărat odată cu faimosul articol al lui George Kennan semnat X, publicat în Foreign Affairs în iulie 1947 în care se pleda pentru o împărţire fermă şi vigilentă a Uniunii Sovietice, divizare motivată mai degrabă imperial decât ideologic. S-ar putea ca politica externă mondială de după Războiul Rece să fie considerată ca avându-şi începuturile într-o analiză scrisă, chiar mai îndrăzneaţă şi detaliată: una care a apărut în jurnalul internaţional Security. Articolul publicat în toamna anului 1991 de către Thomas Fraser Homer Dixon, care este creierul Programului de Studii ale Păcii şi Conflictului la Universitatea din Toronto era intitulat: „Asupra punctului de plecare: schimbările ambientale ca surse ale conflictului profund”. Homer Dixon a integrat, cu succes mai mare decât alţi analişti, două domenii separate până astăzi: studiile conflictului militar şi ale mediului fizic înconjurător.

În viziunea lui Homer Dixon, viitoarele războaie şi violenţa civilă se va isca din cauza insuficienţei unor resurse ca apa, pământul cultivabil, pădurile şi pescuitul. Aşa cum vor exista războaie şi fluxuri de refugiaţi motivate ambiental, la fel vor fi induse şi regimurile pretoriene, sau aşa cum formulează el, regiuni dure. Ţările cu cea mai mare probabilitate de dobândire a unor asemenea guvernări, în opinia lui Dixon, sunt cele ameninţate de o bază de resurse în declin şi o istorie consistentă a puterii statului. Printre candidaţi se numără Indonezia, Brazilia şi bineînţeles Nigeria. Chiar dacă aceste ţări au afişat în ultima perioadă tendinţe de democratizare, Homer-Dixon susţine că asemenea aspiraţii pot fi epifenomene superficiale care n-au nimic de a face cu procesele pe termen lung,printre care se numără populaţiile revoltate şi împuţinarea materiei prime. Democraţia este problematică, penuria însă este mult mai incertă.

Trebuie să revenim la natură susţine el. Trebuie să încetăm să facem diferenţa între lumea politică şi lumea fizică – clima, sănătatea publică şi mediul înconjurător. Citându-l pe Daniel Deudney, un alt expert în aspectele de siguranţă ale mediului, Homer Dixon susţine că pentru prea mult timp am fost prizonierii unei teorii socio-sociale, care presupune că schimbările politice şi climatice au mai degrabă cauze sociale decât naturale. Această mentalitate socio-socială a apărut odată cu revoluţia industrială care ne-a separat de natură. Dar natura se întoarce răzbunătoare împotriva noastră, în strânsă legătură cu creşterea populaţiei.[15] Ceea ce va avea implicaţii incredibile asupra  siguranţei.

În acest context, afirmaţiile lui Robert Kaplan sunt elocvente. Intrăm într-o lume bifurcată. Parte din planetă e locuită de ultimul om al lui Hegel şi Fukuyama, sănătoasă, bine hrănită şi răsfăţată de tehnologie. Cealaltă parte, mai consistentă, e locuită de primul om al lui Hobbes, condamnat la o viaţă săracă, insolentă, brutală şi scurtă. Chiar dacă ambele părţi vor fi ameninţate de tensiunea ambientală, ultimul om va fi capabil să o manipuleze, nu şi primul om. [16]

Ultimul om se va adapta la pierdera platorurilor de apă subterană din vestul Statelor Unite. Va construi diguri pentru salvarea Capului Hateras şi a plajelor Chesapeake de la creşterea nivelului mării, chiar dacă insulele Maldive, din afara Coastei indiei, se vor cufunda în uitare iar litoralurile Egiptului, Bangladeshului şi Asiei de Sud-Est se vor retrage, trăgând după ele zeci de milioane de oameni în regiunile interioare unde nu mai e loc pentru ei, şi înăsprind astfel diviziunile etnice.

Probabil că India şi Pakistanul se vor dezmembra, prezice Homer-Dixon. Guvernele lor seculare au din ce in ce mai putină legitimitate şi o abilitate managerială a resurselor şi poporului din ce în ce mai scăzută. Mai degrabă decât o singură linie apăsată ce împarte subcontinentul in două, viitorul se va confrunta probabil cu mai multe linii mai subţiri şi părţi mai mici, cu entităţile etnice ale Pakhtunistnului şi Pun jabului înlocuind gradual Pakistanul în spaţiul dintre platoul asiatic central şi inima subcontinentului.

Niciunul dintre acestea nu ia în consideraţie schimbarea climatică, care, daca se va produce cu efecte tot mai accentuate, va eroda şi mai mult capacitate de contracarare a statelor existente. India, de exemplul, primeşte 70% din precipitaţii de la ciclul musonice, pe care încălzirea planetară l-ar putea distruge.

Academia Naţională de Ştiinţe informează că aproximativ un miliard de oameni sau 20% din populaţia lumii trăieşte pe terenuri predispuse inundaţiilor sau dramatic schimbate de creşterea apelor. Ţările joase din lumea în curs de dezvoltare,precum Egiptul şi Bangladeshul, în care râurile sunt largi iar deltelor, extensiv şi dens populate, vor constitui lovitura cea mai dură. Acolo unde râurile sunt îndiguite, ca în cazul Nilului, efectele vor fi extrem de severe.

Egiptul poate fi locul în care răsturnarea climatică, ca să nu mai vorbim de o ameninţare imediată a creşterii populaţiei, va stârni o mutaţie religioasă într-o manieră genuin biblică. Catastrofele naturale, asemenea cutremurului din octombrie 1992 de la Cairo, la care guvernul nu a reuşit să acorde ajutorul necesar, iar carterele mărginaşe au fost ajutate de moscheile locale, nu pot decât să consolideze poziţia facţiunilor islamice. Într-o declaraţie privind efectul de seră ce s-ar putea la oricare din varietatea catastrofelor naţionale,expertul în problemele mediului, Jessica Tuchman Matthews avertizează că mulţi dintre noi subestimează gradul în care sistemele politice di societăţile bogate ca şi din regiuni precum Egiptul depind de ocrotirea sistemelor naturale.

Aşadar, se pot deduce efectele pe care încălzirea globală le poate avea asupra păcii şi a limitării violenţei. Deplasarea maselor de oameni şi, în consecinţă, rivalitatea dintre anumite grupuri au fost un  factor în conflictele provocate de mediu[17]. Migraţia va fi provocată în primul rând de extremele şi variaţiile climatice, care vor degrada solul, vor seca sau contamina resursele de apă şi vor distruge infrastructura.[18] În timp ce comunităţile umane în general se adaptează evenimentelor climatice, acceleraţia cu care se produce încălzirea globală limitează această capacitate de adaptare, făcând din migraţiune o soluţie atractivă, sau poate chiar singura soluţie disponibilă.

 

4.5. Stabilirea posesiunilor

 

Societatea actuală, din cauza fenomenului încălzirii climatice, este pusă şi in situaţia de a-şi redefini posesiunile. Acest proces porneşte de la ideea că atmosfera, ecosistemul nu se supune drepturilor tradiţionale ce ţin de posesie sau proprietate, conform cărora anumite entităţi, la nivel internaţional sau intern au o jurisdicţie absolută asupra unor părţi din mediul natural. În schimb, mediul natural este perceput ca un bun comun şi exploatarea lui trebuie întreprinsă ţinând cont de anumite consideraţii etice. Astfel, societatea este pusă fată în faţă cu provocarea de a compatibiliza regimul tradiţional al posesiunilor cu regimul mediului ca şi bun comun pentru a-i prezerva biodiversitatea şi în termeni generali, integritatea.

Chiar dacă pare că ştiinţa contribuie într-o măsură mică în sfera relaţiilor internaţionale, de fapt un om de ştiinţă, Garret Hardin, a propus un cadru de lucru în urmă cu 4 decenii care aduce lumină asupra problemei politicii internaţionale şi a încălzirii globale. Articolul foarte des citat al lui Hardin din 1968, „Tragedia bunurilor comune” este mai mult decât o descriere a distrugerii resurselor publice, finite şi neregulate, un fenomen cunoscut încă din timpurile antice. Articolul oferă detalii despre modul în care aceste resurse pot fi administrate şi sugerează o abordare etică legată de problema răspunsului internaţional la încălzirea globală. Schimbarea climatică introdusă antropic este clarificată de subtitlul articolului lui Hardin: „Problema populaţiei nu are soluţii tehnice; ea necesită o extensie fundamentală a moralităţii”[19]. Acest subtitlu a fost inspirat de către un articol la fel de influent despre controlul armelor nucleare, scris de Jerome Wiesner şi Herbert York, care admit limitele gândirii pur tehnice sau ştiinţifice în legătură cu lumea actuală aflată în schimbare. Cu alte cuvinte, provocarea reprezentată de încălzirea globală este o problemă comună a relaţiilor internaţionale care necesită un cadru de lucru prin care să poată fi creată o soluţie economică viabilă.

Natura este oarbă în fata graniţelor şi istoriei umane. Ea nu are un simt al justitiei sau corectitudinii, nici simpatie pentru cei care sferă din cauza cataclismelor provocate de ea. Maşinăria schimbării climatice raspunde în mode gal emisiilor din ţările dezvoltarea şi cele dezvoltate, din zonale industrializate şi cele neindustrializate, indiferent în proprietatea cui se află acestea. Această impasibilitate este legată de un principiu dezvoltat de Hardin în articolul său: Analiştii problemei poluării ca o funcţie a densităţii populaţiei scot la ideala un principiu al moralităţii ce nu este recunoscut general: moralitatea unui act se află în apanajul statului la momentul in care acest act a fost îndeplinit[20]. Această etică situaţională vorbeşte despre moralitatea cenzurării anumitor comportamente actuale care in trecut erau acceptabile. Aşadar, statele care au lansat revoluţia industrială şi care astăzi reprezintă cele mai dezvoltate economii ale globului nu poartă nici o responsabilitate specială pentru dezvoltarea industrială care a dus la încălzirea climei. 

Acest principiu ii absolvă pe contribuitorii timpurii la acumularea emisiilor de gaze, dar nu îi absolvă de obligaţia de a le ajuta pe ţările alate în curs de dezvoltare să aibă un comportament conform cu semnalele pe care natura ni le trimite. Toate ţările care posedă economii moderne şi care contribuie la emisia de gaze cu efect de seră trebuie să fie responsabile pentru aceste emisii.

Ele nu moştenesc un drept de a polua deoarece situaţia nu mai este aceeaşi cu cea a ţărilor din epoca industrială, consecinţele acum sunt cunoscute şi impactul este universal. Statele care sunt conştiente de posibilitatea unui impact advers aspra propriei populaţiei sunt îndreptăţite moral să încerce să modifice comportamentul celor care populează un bun comun al umanităţii, şi anume mediul natural.

Deşi definirea mediului înconjurător ca bun comun pare o axiomă, este necesară o reflexive mai profundă asupra acestui aspect.  Semnificaţia cuvântului “comun” se schimbă în funcţie de contextul, care poate fi local, naţional, global, şi în funcţie de anumite elemente incluse, de natură istorică, tradiţională sau juridică.

Din această cauză, nu există o singură semnificaţie a conceptului de bunuri comune. Este necesar să reflectăm la tipul de bunuri la care ne referim atunci când discutăm despre mediu şi când ne raportăm la el ca la un nou bun comun. Opinia cel mai des întâlnită este aceea că bunurile comune nu sunt definite prin subiectul care posedă acele bunuri, ci prin modul în care aceste bunuri sunt însuşite. [21]

În ansamblu, elementele ce compun biosfera – apa, pământul şi solul pot fi considerate comune deoarece origine are acces la ele şi nimeni nu poate să şi le însuşească la fel c ape un sistem lipsit de viaţă. Deşi graniţele naturale există, ele sunt lipsite de sens în termeni ecologici. Existenţa graniţelor naţionale poate fi utilizata în revendicarea anumitor drepturi de utilizare, cu mar fi spaţiul aerian aspra căruia un stat îşi manifestă suveranitatea.            

Indivizibilitatea anumitor componente ale mediului înconjurător este şi ea relevantă pentru a-l considera un bun comun. Dar chiar şi aspectele divizibile ale mediului sunt într-o legătură atât de strânsă cu restul sistemului încât o schimbare minoră într-o anumită unitate din sistem poate avea consecinţe importante pentru întreg.

Resursele naturale trebuie atent administrate luându-se in considerare interesul general. Utilizarea resurselor de către o parte mică a populaţiei trebuie să fie analizată şi judecată fără a se scăpa din vedere interesul global al unei societăţi şi ecosistemul global. Interesele particulare, indiferent dacă este aspiraţia indivizilor sau comunităţilor(un sat, o minoritate etnică, o întreagă societate) va fi întotdeauna in conflict cu interesul superior de protecţie a mediului înconjurător.

Se poate afirma că mediul natural, ca bun comun, a fost împărţit în atâtea părţi câte ţări există. În plus, fiecare tară îşi apără dreptul de proprietate asupra anumitor resurse naturale.

La nivel internaţional, conceptul de bun comun reprezintă o resursă ce se află sub suveranitatea unui stat, dar care este supus riscului unei administrări nepotrivite. [22] În acest caz, o entitate internaţională trebuie să acţioneze pentru a prezerva acea unitate a mediului natural şi pentru a o pune în slujba interesului comun al umanităţii.

Din cauza acestor aspecte şi a faptului că există la nivel internaţional un regim internaţional al mediului înconjurător, se poate considera că natura, ecosistemul, mediul fizic în care oamenii îşi desfăşoară activitatea reprezintă un bun comun al secolului XXI. Interdependenţa statelor, în materie de probleme de mediu a forţat revizuirea conceptului de bun comun, acesta fiind în prezent deteritorializat. Fotografiile făcute pământului din spaţiu in anul 1969 au permis observarea efectelor industrializării pe toată suprafaţa planetei, relevanţa graniţelor, a jurisdicţiilor şi a altor forme de îngrădire şi marcare a proprietăţii topindu-se în faţa grijii pentru natură.

Odată cu dezvoltarea unui regim internaţional al mediului şi în mod special cu dezvoltarea regimului internaţional al încălzirii globale, natura s-a transformat într-un parc natural, într-o zonă de interes comun, tutelată de entităţi comune. În felul acesta, este irelevant cui aparţin anumite posesiuni. Dacă exploatarea lor se realizează cu ignorarea unor imperative ce ţin de protejarea naturii, există la nivel internaţional instrumente prin care se pot limita drepturile exclusive asupra unei unităţi din sistemul natural. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *