Conjunctura politică şi economică internaţională a avut un merit deosebit în evoluţia construcţiei europene, deşi nu a fost întotdeauna recunoscut acest lucru. De multe ori s-a subestimat influenţa evenimentelor internaţionale în declanşarea etapelor active ale construcţiei comunitare.
Visul vizionarilor şi al poeţilor – Victor Hugo evocă „Statele Unite ale Europei ” -, şi anume proiectul de unificare economică şi politică a continentului nu a devenit o realitate instituţională decât după cel de-al doilea război mondial.
II.1. Contribuţia americană
La 19 septembrie 1946, la Zürich, Churchill lansează un apel la reconciliere franco-germană şi la unitatea continentului. De asemenea, la 7 iunie 1947, generalul Marshall propune Europei ajutorul Statelor Unite, declarând război „foamei, sărăciei, disperării, haosului”. Europa eliberată suferea de lipsuri şi avea nevoie de sprijinul financiar american pentru a reconstrui o economie devastată. Condiţia pentru acordarea ajutorului era cea înscrisă într-un plan general de reconstrucţie a continentului.
Iniţiativele americane urmăreau relansarea economică a statelor europene pentru a se elibera de responsabilitate în ceea ce le priveşte, dar şi ca o condiţie a propriei securităţi. Preşedintele democrat Harry Truman considera că starea de dezorganizare economică a Europei, riscurile de destabilizare politică şi slăbirea puterii Marii Britanii au fost subestimate. De aceea, propune nu o redresare la nivel global a continentului, ci acordarea unui spijin economic Europei Occidentale de peste 10 miliarde dolari. Deşi această iniţiativă nu a avut consecinţe imediate la fel de ambiţioase cum îşi doreau americanii, pe termen lung s-a dovedit a fi decisivă pentru evoluţiile europene.
Deşi a trăit experinţa războiului, Europa eliberată de nazism se divizează din nou. Joncţiunea pe Elba a forţelor americane şi sovietice, în 1945, simbolizează diminuarea puterii Europei şi prefigurează divizarea sa în două mari zone de influenţă. Astfel, înţelegerea dintre învingători nu rezistă dorinţei expansioniste a lui Stalin.
După ce URSS-ul a respins oferta americană, administraţia Truman a decis să utilizeze planul Marshall ca mijloc de a înlesni un proces de integrare între ţările Europei Occidentale. O conferinţă care a început la Paris, la 27 iunie 1947, se finalizează la 16 aprilie 1948 printr-o convenţie de înfiinţare a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE). Această organizaţie era însărcinată cu repartizarea ajutorului american, având rolul de a coordona politicile economice naţionale. Numai că Marea Britanie a refuzat să îi acorde puteri reale, întrucât nu dorea să renunţe la ceea ce obţinuse ca putere imperială. De aceea a respins ideea liberalizării schimburilor, blocînd asfel orice tentativă de a transforma planul Marshall într-un instrument de „federalizare” europeană.
Având în vedere eşecul iniţiativelor americane în această direcţie, ajutorul Marshall s-a materializat în planul de „modernizare şi tehnologizare economică” conceput şi pregatit de francezul Jean Monnet. Punerea în practică a acestui plan depindea de siderurgia franceza, şi implicit de resursele externe ale industriei şi oţelului din zona Ruhr-ului. Acest fapt a determinat o schimbare a politicii franceze faţă de Germania. S-a renunţat la ideea unui control al industriilor din regiunea Ruhr în favoarea unui compromis care avea ca soluţie o supervizare internaţională a producţiei şi distribuţiei cărbunelui şi oţelului.
Această strategie de conciliere a fost bine primită de americani şi englezi, cu atât mai mult cu cât era nevoie de o apropiere a relaţiilor dintre occidentali. După eşecul Conferinţei de la Moscova (decembrie 1947) la care au participat miniştrii de externe ai celor patru puteri aliate şi care avea ca obiectiv unificarea Germaniei, tensiunile dintre Est şi Vest s-au agravat. Lovitura de stat a comuniştilor de la Praga (25 febr. 1948) şi blocada sovietică a Berlinului (1948-1949) confirmau acapararea puterii în ţările ocupate de Armata Roşie de către partidele comuniste şi făceau să crească pericolul unui nou conflict pe teritoriul european. Germania devenea miza războiului rece. Statele Unite voiau să reînarmeze partea de vest a Germaniei, pentru a o integra în cadrul efortului colectiv de apărare a occidentalilor. Însă guvernul francez se opunea unei reînarmări necontrolate a Germaniei şi dorea să-şi păstreze tutela asupra regiunilor Saar şi Ruhr.
Situaţia internaţională tensionată a grăbit formarea unui nou sistem de alianţe militare: Tratatul de la Bruxelles din 1948, încheiat între Marea Britanie, Franţa şi Benelux şi Tratatul Atlanticului de Nord din 1949, care asocia cele cinci state cu Statele Unite şi Canada, dar invitînd şi alte state din Europa Occidentală să adere. Acestor alianţe li s-a adăugat Consiliul Europei, care ia naştere prin convenţia de la 5 mai 1949, semnată de zece state şi care îşi are sediul la Strasbourg. Numai că această organizaţie a fost marcată de o abordare interguvernamentală: statele cooperează, însă îşi păstrează în totalitate suveranitatea. Datorită influenţei şi rezistenţelor britanice, organizaţia nu dispune de puteri reale, rămânînd o simplă formulă interguvernamentală ce urmărea apărarea principiilor democraţiei liberale.
În acest context de mobilizare occidentală, diplomaţia franceză participă alături de aliaţii ei anglo-saxoni la clarificarea statului de ocupaţie al Germaniei. Astfel ia naştere Republica Federală a Germaniei în 1949. În ceea ce priveşte soarta industriilor din Ruhr, francezii nu i-au putut convinge pe englezi să se asocieze într-un „nucleu comunitar”. De aceea Franţa îşi îndreptă atenţia spre Rin, evocîndu-se tot mai des ideea unei convieţuiri cu Germania Federală în perspectiva unei „integrări europene”. Metoda preconizată nu consta în realizarea unei construcţii politice de ansamblu (după modelul Consiliului Europei), ci în realizarea unei integrări sectoriale. Sectorul avut în vedere îl constituia producţia franco-germană de cărbune şi oţel, ce urma să fie pusă sub tutele unei înalte autorităţi comune, într-o organizaţie deschisă participării şi altor state ale Europei.
În cazul acestei organizaţii, s-a renunţat la abordarea interguvernamentală (specifică precedentei organizaţii – Consiliul Europei) şi s-a preferat o abordare funcţionalistă. Proiectul francez anunţat de ministrul de externe francez Robert Schuman s-a lovit de refuzul categoric al britanicilor. Dar încurajat de Statele Unite, el va duce la încheierea negocierilor între Franţa, Germania Federală, Italia şi Benelux. Astfel, prin Tratatul de la Paris, încheiat la 18 aprilie 1951, a luat naştere Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – CECO. Ea se afla sub controlul unei Înalte Autorităţi, independentă faţă de guverne şi dispunînd de putere de constrângere asupra industriilor carbonifere şi siderurgice.
Se poate concluziona că în acest stadiu al construcţiei europene, o contribuţie decisivă a avut-o politica americană şi opţiunile acestei în privinţa viitorului Europei.
II.2. Tensiunile internaţionale
Prima organizaţie de apărare europeană ia fiinţă o dată cu Tratatul de la Bruxelles semnat de Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg la 17 martie 1947, prin care se înfiinţează Uniunea Occidentală (care devine Uniunea Europei Occidentale în 1954). Acesta prevede un stat-major comun al celor cinci puteri , instalat la Fontainebleu, un comitet permanent la Londra şi un plan de integrare a forţelor.
În perioada imediat următoare înfiinţării acestei organizaţii, ea nu şi-a dovedit eficacitatea, putînd fi considerată o cooperare militară eşuată. Organizarea stabilită de către europeni, destinată să le coordoneze mijloacele de apărare, îi convinge pe americani de dorinţa de unificare a aliaţilor lor, motiv pentru care preiau iniţiativa. Astfel, Senatul american votează rezoluţia Vandenberghe (11 iunie 1948) care autorizează guvernul american să încheie o alianţă pe timp de pace. Negocierile dintre SUA, Canada, Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia şi cele cinci state semnatare ale pactului de la Bruxelles, conduc la semnarea, la 4 aprilie 1949, a pactului care creează Alianţa Atlantică (Grecia şi Turcia li s-au alăturat în 1952). NATO, organizaţia militară integrată a Alianţei, absoarbe comitetele militare ale Uniunii Occidentale. Aceasta va trebui să aştepte anul 1955 pentru a avea un rol eficient prin transformarea sa în Uniunea Europei Occidentale (UEO) şi aderarea Germaniei şi Italiei. UEO, pe care unii au numit-o „Frumoasa din pădurea adormită a organizaţiilor europene”, este chemată să devină „braţul înarmat” al Uniunii Europene, conform Tratatului privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht la 7 februarie 1992.
Declanşarea ostilităţilor din Coreea la 25 mai 1950 agravează războiul rece, ceea ce determină orientarea perspectivelor de integrare europeană spre domeniul militar. Europa occidentală părea vulnerabilă în faţa unei eventuale ofensive sovietice, iar Statele Unite fac presiuni asupra aliaţilor lor pentru ca Germania de Est să fie repede reînarmată cu scopul de a contribui la apărarea comună. Ostilă renaşterii unei armate germane necontrolate, Franţa propune integrarea acesteia într-o armată europeană, fără a pune în pericol proiectul de înfiinţare a CECO. Planul anunţat de preşedintele Consiliului René Pleven (inspirat şi ajutat de Jean Monnet) urmărea în acelaşi timp să îi mulţumească pe americani permiţînd Germaniei să participe la efortul de apărare occidentală şi să evite renaşterea militarismului german. Guvernul francez refuză înarmarea unilaterală a Germaniei (adică numai a Germaniei de Est, aşa cum sugerau americanii) şi nu concepe redobândirea unei
suveranităţi militare a Bonului decât în cadrul unei organizaţii comune, după modelul unei comunităţi supranaţionale precum CECO. Prin urmare, planul propunea integrarea forţelor militare europene (mai ales germane) sub autoritatea unei organizaţii supranaţionale. Negocierile iniţiate la Paris pe 15 februarie 1951 se finalizează cu Tratatul care instituie Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) semnat de cele şase state membre ale CECO la 28 mai 1952.
Clasa politică franceză se divizează însă în momentul în care Adunarea Naţională Franceză lansează apelul de semnare a tratatului. După lungi şi dificile dezbateri, care au destabilizat viaţa politică a Republicii franceze, adversarii armatei europene câştigă: Adunarea Naţională Franceză refuză ratificarea CEA la 30 august 1954.
Eşecul CEA determină o stagnare a influenţei franceze, iar iniţiativa revine unor reprezentanţi ai Beneluxului (P.H. Spaak şi J. Beyen). O soluţie de compromis a constituit-o extinderea Tratatului de la Bruxelles către RFG (care devenea şi membră NATO) şi transformarea organizaţiei înfiinţate atunci în Uniunea Europei Occidentale – UEO. Astfel s-a renunţat la ideea unei integrări supranaţionale, iar problemele politice şi militare cele mai sensibile au fost abandonate. La Conferinţa de la Messina (1-3 iunie 1955) este relansată ideea comunităţii europene pornind de la un proiect de integrare sectorială în domeniul energiei atomice (Euratom) şi pe un proiect de integrare economică mai general. Dar divergenţele de opinii între Cei Șase rămân considerabile, mai ales în ceea ce priveşte obiectivul unei „federaţii europene”.
Cu toate acestea, unele evenimente internaţionale au determinat reluarea negocierilor europene pe plan militar. Criza din Suez (octombrie 1956) s-a încheiat cu o retragere umilitoare a corpului expediţionar franco-britanic la cererea celor două superputeri, ceea ce a determinat guvernul francez să abordeze cu prioritate negocierile europene. Criza de la Budapesta (noiembrie 1956) a dovedit din nou ameninţarea pe care o reprezenta Uniunea Sovietică, ceea ce a favorizat căutarea unui compromis. Aceste evenimente au întărit convingerea că statele europene nu îşi pot păstra statutul decât într-o uniune mai strânsă. Presiunea crizei petroliere din 1973 a determinat Comunitatea Europeană să acţioneze pentru consolidarea mecanismelor de cooperare politică şi adoptarea unui „document privind identitatea europeană”, cu scopul de a-şi defini mai bine locul în afacerile mondiale.
II.3. Crizele de la Est
Spre deosebire de cooperarea monetară care înregistra evoluţii satisfăcătoare începînd cu anii ᾽70, cooperarea politică europeană nu avea acelaşi impact. Această cooperare eşuată prin respingerea Comunităţii Europene de Apărare, nu s-a materializat nici în Tratatul de la Roma (finalizat cu constituirea CEE). Propunerile generalului de Gaulle, care vizau stabilirea unei cooperări politice între cele şase state membre, s-au lovit de rezistenţa statelor mici ale comunităţii (Belgia şi Olanda) şi astfel au trebuit să fie abandonate.
Abia după plecarea generalului şi în contextul destinderii relaţiilor dintre Est şi Vest au fost schiţate noi proiecte de cooperare politică (1970), favorizate şi de perspectivele de extindere a comunităţii enunţate la Summit-ul de la Haga – 1969.
Războiul din Kippur şi criza petrolieră au facilitat crearea Consiliului European (1974) însărcinat cu rezolvarea problemelor comunitare şi a chestiunilor de cooperare politică, la nivel de şefi de stat şi de guvern. Activitatea Consiliilor Europene va rămâne neschimbată o perioadă până în momenetul când va fi codificată prin Actul Unic European din 1986. Sensul Actului Unic European era acela de a reuni într-un singur act cele trei tratate care au instituit CECO, CEE şi EURATOM, de a le modifica prin adăugarea unor noi competenţe şi de a le completa prin dispoziţii referitoare la cooperarea politică europeană.
Deşi se poate vorbi de o slabă cooperare în domeniul politic până în anii ᾽50, nu se preconiza nici vreo evoluţie favorabilă în această privinţă înainte de 1989. În această perioadă statele Comunităţii aveau ca obiectiv perfecţionarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Căderea Zidului Berlinului şi perspectiva reunificării Germaniei au declanşat o iniţiativă franco-germană care dorea deschiderea celei de-a doua conferinţe interguvernamentale privind Uniunea Politică. Lucrările acestei conferinţe, adăugate celei ale conferinţei interguvernamentale privind UEM, s-au concretizat în Tratatul Uniunii Europene, semnat la Maastricht pe 7 februarie 1992.
Prevederile tratatului referitoare la definirea şi punerea în practică a unei „politici externe şi de securitate comună” aveau ca scop încercarea de a reduce incertitudinile unei conjuncturi internaţionale extrem de schimbătoare. Pe de o parte, era vorba de punerea în relaţie a unităţii germane cu cea a Europei pentru a evita riscurile spre o evoluţie naţionalistă a germanilor. Pe de altă parte, trebuia găsită o soluţie privind viitorul politic al statelor Europei Central-Orientale.
Acest progres al cooperării politice europene n-a putut fi fructificat datorită inconsistenţei Uniunii Europene în gestionarea conflictului din Iugoslavia, dovedindu-şi în mare parte „eşecul”. Recunoaşterea dispersată a statelor fostei Iugoslavii (Germania a avut iniţiativa), încetineala iniţiativelor diplomatice, lipsa de fermitate comună faţă de sârbi au dovedit lipsa unei coordonări a Uniunii Europene. Cu toate acestea, ea are meritul de a participa cu două treimi la ajutorul umanitar din acest conflict şi de a contribui într-o anumită măsură la evitarea propagării acestui război la nivelul întregului continent european.
Criza din fosta Iugoslavie şi eliberarea statelor central şi est europene de sub tutela sovietică au contribuit la un elaborarea unui proiect politic mult mai ambiţios: extinderea Europei la aproape treizeci de state şi şi adaptarea instituţiilor pentru punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comună.
