Încă de la adoptarea legii noastre fundamentale, opţiunea Adunării Constituante, a partidelor politice şi a societăţii româneşti în ansamblu pentru valorile democraţiei occidentale era foarte fermă. Dacă în faza iniţială a Revoluţiei din decembrie 1989, discursul public manifesta o atitudine echidistantă, manifestând reverenţă atât pentru Vest cât şi faţă de fosta Uniune Sovietică[1], treptat terminologia şi argumentele încep să se apropie tot mai mult de cele ale Europei occidentale. Tezele privind o „democraţie originală” devin rapid subiect de ironie şi sunt abandonate. Referirile pozitive la comunism, prezente în discursul iniţial al unora dintre noii conducători politici, dispar cu desăvârşire; mai mult la 12 ianuarie 1990 este adoptat un Decret-Lege al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, prin care Partidul Comunist Român este scos în afara legii (ce-i drept, a doua zi actul este revocat). Dacă în privinţa opţiunilor intime, a afinităţilor politice şi ideologice, a intenţiilor şi planurilor de viitor ale protagoniştilor scenei politice româneşti postdecembriste au existat şi există în continuare controverse, discursul public este cât se poate de clar orientat în direcţia modelului vest-european.
Un factor deloc neglijabil l-a constituit evoluţia politică internaţională. Colapsul Uniunii Sovietice a însemnat pentru România nu numai dispariţia suportului extern pentru o eventuală soluţie politico-statală apropiată celor din perioada 1945-1989 (opţiune pe care, oricum, poporul român a respins-o ferm încă din decembrie 1989), ci şi discreditarea ideii că s-ar putea găsi o formulă de organizare politică diferită de cea a modelului european.
Textul iniţial al Constituţiei României nu cuprinde nici o referire expresă la integrarea euroatlantică. În elaborarea legii noastre fundamentale – după cum ne-o arată dezbaterile Adunării Constituante – preocuparea de a corespunde exigenţelor unei democraţii constituţionale, conforme standardelor europene a reprezentat o constantă în activitatea autorilor ei. Participarea unor experţi din mai multe state vest-europene, atenţia faţă de criteriile stabilite de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, raportarea frecventă atât la Constituţia române din 1923, cât şi la constituţiile mai recente ale unor state europene constituie argumente în acest sens. Făcând abstracţie de anumite scăpări greu evitabile, terminologia Constituţiei este cea a unei constituţii europene. Instituţiile şi principiile consacrate de noua lege fundamentală sunt cele consacrate de modelul european (statul de drept, democraţia reprezentativă şi mandatul reprezentativ, echilibrul puterilor, garantarea constituţională a angajamentelor internaţionale, garantarea drepturilor fundamentale, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională etc.).
Prin Legea de revizuire a Constituţiei a fost inserat un nou titlu (V1, devenit VI în urma renumerotării), intitulat „Integrarea euroatlantică”. Cele două articole ale noului titlu se referă la condiţiile şi consecinţele integrării României în Uniunea Europeană (art. 148) şi la aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149).
[1] Ca un indiciu în acest sens, amintim faptul că în „Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale” din 22 decembrie 1989, la punctul 9, consacrat opţiunilor de politică externă ale noii conduceri a României, textul utiliza termenul – pus în circulaţie de Gorbaciov – de „Europa, casă comună a tuturor”, iar angajamentului de a respecta obligaţiile internaţionale ale României i se adăuga menţiunea „în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia”. Vezi textul Comunicatului în M.Of., nr. 1 / 22 decembrie 1989.
